Cobaii

În povestirea mea de zilele trecute ,,În staţie la Lizeanu’’ am povestit cum, elev al Şcolii militare de ofiţeri activi a Ministerului de Interne, am participat, împreună cu colegii mei, la o serie de misiuni impuse de lichidarea urmărilor devastatorului cutremur din 4 martie 1977, activităţi ce s-au derulat timp de circa trei săptămâni. La doar câteva zile după încetarea acestor activităţi şi reluarea cursurilor, elevii anului întâi ai armei miliţie am fost îmbarcaţi în autobuze şi transportaţi la Sala Palatului. Ni s-a spus că, drept recompensă pentru modul exemplar în care ne-am achitat de sarcinile primite în cele trei săptămâni anterioare, s-a hotărât recompensarea noastră cu vizionarea unui film la Sala Palatului, sală reprezentativă a acelor vremuri, unde se ţineau congresele partidului unic şi alte activităţi importante. Ni s-a părut ciudat că pentru un astfel de eveniment, vizionarea unui spectacol la cea mai titrată sală a acelor vremuri, nu ni se ordonase să îmbrăcăm ţinuta de oraş, cea cu care ieşeam în învoire, compusă din veston, pantalon larg, pantofi şi caschetă, ori ţinuta civilă, care se îmbrăca la ordin când mergeam în misiuni de gardă şi securitate, ci ţinuta de instrucţie pe care o purtam curent în şcoală, din doc ori postav aspru, după anotimp, veston şi pantalon bufant, cizme şi bonetă ca a militarilor în termen. COBAII Ajunşi în centru, la Sala Palatului, am coborât din autobuze şi am intrat sfioşi în sală. Ne-am ocupat locurile şi aşteptam să înceapă filmul. În loc de film însă, pe scenă a apărut un ofiţer superior de securitate care a dat comanda ,,Drepţi’’! După ce ne-am ridicat, ne-a ordonat să alergăm pe loc, tropăind puternic din picioare. Ne-am executat, în timp ce el striga mereu, de pe scenă: ,,Mai tare! Mai tare! Cu putere! Tareeee!’’ După mai bine de cinci minute ne-a făcut semn să ne oprim. După ce ne-am oprit, ne-a ordonat ca în continuare să executăm sărituri pe loc, ca mingea, lovind puternic podeaua cu picioarele. Am executat şi acest ordin, apoi am continuat aşa peste o jumătate de oră, alternând săriturile cu alergatul pe loc. Deşi iniţial ordinele colonelului păreau absurde, am realizat destul de repede că se dorea testarea sălii, rezistenţa sa la forfota unui eventual public. De-aia ne şi aduseseră încălţaţi în cizme şi nu în ţinută de oraş, cizmele erau mai grele, aveau un impact mai mare! Eram folosiţi pe post de cobai, ce mai încoace şi-ncolo! Om fi fost noi pui de miliţieni, dar proşti nu eram! După ce am terminat cu săriturile şi tropăielile, a rulat şi filmul. Un film de duzină! După terminarea filmului am fost duşi la şcoală, iar a doua zi am văzut la televizor că la Sala Palatului avusese loc o întâlnire a lui Ceauşescu şi a conducerii de partid şi de stat cu principalii factori responsabili de lichidarea urmărilor cutremurului. În fiecare sală de clasă din şcoală existau televizoare iar vizionarea Telejurnalului de seară era obligatorie, făcea parte din programul zilnic. Pentru a nu ne uita la alte prostii în timpul orelor de studiu, televizoarele erau pornite centralizat, de ofiţerul de serviciu pe şcoală. Inventivi însă, ca românul în general, elevii găsiseră modalitatea de a fenta comanda şcolii, cu un impuls de la o baterie ascunsă în pupitrul primei bănci, conectată la televizor cu un fir săritor, de telefonie. Şi aşa mai urmăream şi noi câte un meci de fotbal, a cărui vizionare nu era prevăzută în programul şcolii. Pentru a nu fi surprinşi desfăşurând activităţi extracurriculare, fâceam de planton cu rândul pe hol, pentru a da alarma în cazul apariţiei ajutorului ofiţerului de serviciu ori a altui cadru militar. În acelaşi an, 1977, în Pavilionul de mostre, sau al Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale, cum se numea oficial clădirea (astăzi pavilionul ROMEXPO), a avut loc o întâlnire a conducerii de partid cu reprezentanţii tărănimii din agricultura socialistă, dedicată aniversării a 70 de ani de la răscoala din 1907. Numărul delegaţilor a fost de fix 11000, pentru a rememora numărul victimelor răscoalei ţărăneşti. Bineînţeles că înainte de a se realiza întâlnirea, elevii şcolii de miliţie de la Băneasa ne-am zbânţuit prin pavilion în acelaşi mod ca la Sala Palatului, pentru a testa dacă rezistenţa clădirii şi a tribunelor nu a fost cumva afectată de seism, punând în pericol preţioasele funduri ale nomenclaturii comuniste. Sunt convins că dacă ar fi cazul, la fel s-ar proceda şi astăzi. Pentru că, parafrazând versurile cântecului ostăşesc Pui de lei, şi pentru regimul de astăzi poliţaii ,,cobai au fost, cobai sunt încă’’!