Vivi (I)

În şcoala militară am avut un coleg, Victor H., căruia i se spunea Vivi. L-am cunoscut de-abia în ultimul an, la specializarea pe economic, în primii doi ani fusese la celălalt batalion de viitori ofiţeri de miliţie. Vivi era un tip extrem de intransigent, nu accepta nici un compromis, pentru el lucrurile trebuiau să fie ori albe, ori negre! Cale de mijloc nu exista! Lucru oarecum de aşteptat, felul său de a fi şi atitudinea sa mai mereu inflexibilă l-au pus deseori în situaţii neplăcute după ce a terminat şcoala şi a mers în teritoriu, pentru a-şi exercita profesia. A fost repartizat la Gorj, iar cele de mai jos le-am aflat de la un ofiţer, care i-a fost o vreme comandant la o miliţie orăşenească din acel judeţ. Într-o zi, când să plece acasă la terminarea orelor de program, comandantului nu i-a mai pornit maşina, o Dacie cum erau pe atunci aproape toate autoturismele care circulau pe şoselele patriei. Căpitanul, ăsta era gradul comandantului, a coborât din maşină şi a mers la camera ofiţerului de serviciu de unde a sunat la service-ul din localitate, rugându-l pe şef să-i trimită un mecanic să vadă ce are maşina. Mecanicul a sosit destul de repede, oraşul nu se întindea pe o suprafaţă prea mare, a verificat maşina şi i-a remediat pe loc deficienţa. Fusese un fleac, acolo! La prima şedinţă de partid Vivi, care fusese ofiţer de serviciu în ziua aceea, a luat cuvântul şi a propus să fie schimbată tabla aia lăcuită de la intrarea în sediu, pe care scrie MILIŢIA, cu una pe care să scrie SERVICE, din moment ce sunt unii care îşi repară maşinile pe trotuarul din faţa instituţiei. Pe vremea aia circula la noi o revistă de format mic, PRIMA sau PRISMA, nu mai reţin exact, editată şi tipărită în limba română într-una dintre cele două Germanii, care existau atunci. Într-o după amiază de vară un grup de lucrători ai miliţiei orăşeneşti frunzăreau un număr din ultima ediţie a revistei respective, ce avea pe copertă fotografia unei impozante vile. Într-ucât în grup se afla şi un subofiţer pe care Vivi îl identificase ca fiind informator al ofiţerului de contrainformaţii, i-a venit ideea să facă mişto de el şi zice: - Băi, ai dracului, ce spionaj au nemţii aştia, băi, ceva de speriat! Nici n-am apucat să-mi termin bine vila pe care mi-am construit-o la mine, la ţară, şi uite c-o şi dădură în revistă! - Zău, asta e vila dumneavoastră? – întrebă interesat ciripitorul, cu ochii cât cepele. Şi unde e, unde aţi construit-o? - La mine la ţară, în Mehedinţi, la Ponoarele, de unde sunt eu! - Şi aia, mai mică, de se vede în spate, a cui e? - continuă să se intereseze subofiţerul. - Aaaa, aia din spate! – zice Vivi pe un ton dispreţuitor. Aia e a lui frate-mio, e mult mai mică, el e gestionar, n-are posibilităţile mele, care-s ofiţer de economic. Remarcă menită să-l pună pe jar pe informator, ştiut fiind că pe atunci gestionarii erau o categorie social ce puteau realiza cu uşurinţă venituri ilicite. Dacă fratele gestionar nu are posibilităţile lui Vivi, cu siguranţă că acesta-i un ofiţer corupt, a gândit, probabil, omul ceistului. Peste doar câteva zile în faţa miliţiei orăşeneşti a oprit un autoturism al inspectoratului judeţean din care au coborât colonelul Şarpe, locţiitorul politic, şeful serviciului cadre şi un ofiţer de la serviciul economic. Aceştia au mers în biroul şefului miliţiei unde, peste câteva minute a fost chemat şi Vivi H. - Măi. tovarăşe H., l-a luat direct colonelul Şarpe, e adevărat că ai o vilă la ţară, la dumneata, în Mehedinţi? - E adevărat, tovarăşe colonel, i-a răspuns Vivi, sigur de el. - Se spune că are trei nivele! Aşa este? - Păi, dacă aşa se spune…. - Eşti de acord s-o vedem şi noi? - Cum să nu, tovarăşe colonel. Numai că va trebui să mergem cu trenul, că eu n-am maşină. - Asta nu-I o problemă, face locţiitorul politic. Suntem noi cu maşina! Să mergem! Au coborît, s-au urcat toţi patru în maşină şi-au luat-o spre Ponoarele! Ajunşi aici, au urmat indicaţiile lui Vivi şi au oprit în faţa unei clădiri, vai de mama ei. O casă veche, mai să intre în pământ, hâită într-o parte şi proptită cu nişte dulapi din lemn, să nu se dărâme de tot. Ştiam din şcoală că Vivi nu avea o situaţie prea grozavă acasă, n-avea tată, maică-sa rămasă văduvă de tânără, se chinuise din greu să-l crească! - Ce-i asta, tovarăşe locotenent? – l-a întrebat, siderat, colonelul. - Vila mea de la ţară, tovarăşe colonel! – i-a răspuns, senin, Vivi. - Păi ce, asta-i vilă? - E casa în care am crescut, şi mie mi-i dragă! De-aia, în discuţiile cu colegii, eu aşa-i spun. Vilă! Vila mea de la ţară! - Păi nu te-am întrebat noi în birou la şeful miliţiei şi ne-ai spus că are trei nivele? - Păi trei nivele are, domnule colonel! Pivniţa, apoi tinda şi camera de la parter iar la nivelul superior, podul! Trei nivele!