Despre poreclele liţenilor

Cei care urmăriţi postările mele despre Liţa şi liţeni aţi putut observa că folosesc uneori porecle când mă refer la anumiţi oameni. Nu o fac în sens peiorativ ci pentru o mai bună individualizare a celor în cauză. După părerea mea, deşi nu neg caracterul peiorativ al unor porecle din Liţa, majoritatea acestora au apărut tocmai din necesitatea individualizării unor oameni sau familii, în contextul existenţei mai multor cetăţeni sau familii care purtau acelaşi nume, mai ales în cazul neamurilor mai mari. Nu este o chestie inventată de liţeni, încă din antichitate aristocraţii romani aveau trei nume (tria nomina – nume trinominal). Un prenume (praenomen), un nume de familie (nomen gentilicum – numele ginţii) şi o poreclă (cognomen). Praenomen reprezenta un nume personal, individualizat, folosit în principal în cadrul aceleiaşi ginţi (Aulus, Lucius, Titus, Tiberius), nomen era un nume comun tuturor membrilor aceleiaşi ginţi (Aurelius, Claudius, Flavius, Iulius) iar cognomen era folosit pentru a marca o particularitate fizică sau morală (Cicero – năutul, probabil de la un neg sau aluniţă, Brutus – prostul, Cato – şiretul, Caecus – orbul, Rufus – roşcovanul, etc.). Dreptul roman şi-a pus amprenta asupra dezvoltării ulterioare a tuturor sistemelor de drept din lumea civilizată, chiar şi astăzi întâlnindu-se elemente ale acestuia. Era normal ca poporul nostru, cu ascendenţă romană, să păstreze în timp elemente ale acestei vechi civilizaţii, poreclele (cognomen) fiind unul dintre acestea. Astfel, numai în zona satului în care am copilărit existau mai multe familii Văleanu. Erau diferenţiate de porecle: ale Muţulică, ai lui Paraschivan, ale Spânu, ale Coşcan, ale Pâstae. Ori familiile Mangu, diferenţiate prin porecle ca ale Prescuci, ale Bologan, ale Medrega! Sau familiile Şchiopu, care sunt ale Păldăgică şi ale Udurică, după poreclele a doi mari şi împătimiţi pescari de odinioară, pe care-i vedeai mai mereu împreună, cu undiţele la spinare, precum şi ale Ghindă! Uneori porecla provenea din prenumele unui ascendend, ca în exemplul de mai sus, Paraschivan ori dintr-o particularitate fizică a strămoşului respectiv ca în cazul celor ale Spânu, spâni fiind numiţi cândva imberbii, bărbaţii cărora nu prea le creştea păr pe faţă. În povestirea ,,Din trecutul comunei Liţa – Despre neamuri şi ocupaţii’’ aţi văzut că după 1864 au început să vină în Liţa bulgari, care se ocupau cu grădinăritul, precum şi sîrbi şi croaţi. Venirea acestora era favorizată de faptul că pe atunci nu erau graniţe strict controlate ca astăzi şi se putea trece cu uşurinţă dintr-o parte într-alta. Bunicii mei îmi povesteau că prin 1920, parcă, a fost un ger aşa de mare încât Dunărea a îngheţat bocnă şi mulţi liţeni au profitat de asta trecând în Bulgaria cu săniile trase de boi. Din curiozitate ori pentru cumpărături. Mulţi străini de neamul românesc au venit pe vremuri şi s-au stabilit la noi ori pentru că aici găseau condiţii mai bune, ori din motive politice, sârbii îndeosebi. Un prinţ sârb, Obrenovici, învins într-o răscoală împotriva Imperiului Otoman, însoţit de suita sa şi numeroşi conaţionali a trecut Dunărea şi s-a stabilit în preajma Calafatului. Numărul sârbilor ajunşi în zona noastră era destul de mare, cred, din moment ce, în copilăria mea, Segarcea Vale se numea Sârbie, Te duceai, adică, în Sârbie, în zona locuită de sârbi, cum zic braşovenii când merg în Covasna că merg în secuime. Am amintit acest episod pentru că unele porecle din Liţa au o provenienţă legată de aceste fapte. Astfel, unele familii din neamul Bâţă sunt poreclite ale Bulgaru, pentru că un strămoş al acestor familii s-a căsătorit cu o bulgăroaică. Băiatului rezultat din această căsătorie i s-a spus Bulgaru, poreclă transmisă apoi tuturor descendenţilor săi. Şi lui Lincă Georgescu, pe care-l făcuse maică-sa cu un sârb, i-au spus liţenii Lincă Sârbu. Un alt caz, în care numele unui ascendent s-a transformat în poreclă, este cel a unei ramuri a neamului Mândroc, de la Podul Mare. Ascendentul lor, bulgar venit în Liţa, s-a numit Burtan, urmaşii lui fiind porecliţi ai lui Burtan. Ulterior, Burtan a devenit Burdan, porecla ducându-te cu gândul la acel preparat alimentar din produsele porcului, toba, pe care liţenii îl numesc burdan. Realitatea este însă alta, precum vedeţi. Unei alte ramuri a neamului Mândroc i se spune ale Diblă Veche. Diblă i se spunea cândva la vioară! Sau cazul unor familii din neamurile Bârsăşteanu şi Bolborici cărora li se spune ale Chera. Chera a fost, probabil, numele unei femei, Chera, Chira. Kira Kiralina! Unei alte ramuri a neamului Bolborici i se spune ale Seba, alteia ale Cordiţă, iar altor mlădiţe ale neamului Bârsăşteanu, ale Vulpe, ale Cârliu, ale Badea. Ori mai fi şi altele dar nu-mi vin în minte momentan! Unora din neamul Mitruş li se spune ale Baba Dina, altora ale Baba Şicu. Precum şi ale Carauţă, ale Miaca sau ale Baronu’. Uneori porecla provine de la meseria praticată, ca de exemplu cei din familia Voicu, cărora li se spune ale Rotaru. Sau de la o particularitate fizică, ca la vechii romani (Mutu ale Rotaru, Mutu lu’ Ciurea). Sunt cazuri în care poreclele astea referitoare la particularităţi fizice ascund destulă ironie. Unui bărbat din satul nou, care era cam şui şi se deplasa cu greutate, mergând într-o parte, cu un umăr împins în faţă, i se spunea Reacţia, de la avion cu reacţie, supersonic! Era aşa din naştere, lumea vorbea că îl nenorocise maică-sa, care se trăsese când era grea. Se supusese unor manopere avortive adică, care eşuaseră însă. Porecla poate proveni şi de la o anume localizare. Unor familill Grecu li se spune ale Ghiţă după lac! Sau altei familii, îmi scapă numele, li se spunea Din vii! Uneori nu doar poreclele ci şi numele unor familii ori neamuri provin de la un ascendent. Mitruşeştii, de exemplu, cred că sunt urmaşii unui strămoş care s-a numit Dumitru, acest prenume având pe vremuri, nu diminutivul din zilele noastre Mitică, ci diminutivele Mitriţă ori Mitruş. Străbunicul meu, Dumitru Bâţă în acte, căzut în primul război mondial, era numit în familie Mitruş. Dumitru – Dumitriţă – Mitriţă – Mitruş! Un exemplu asemănător, de nume de familie provenit din prenumele unui strămoş, este cel al neamului Toader, cred. Unele porecle provin din întâmplări pierdute în negura timpului, cum poate fi cea de Pâstae. Când eram în primele clase, şcoala de la Fermă, care pe atunci era compusă doar din clădirea grădiniţei de mai târziu, avea şi o grădină de zarzavat, unde, în anumite zile, eram deprinşi cu muncile agricole. Într-una din zile, doamna Lenuţa Petrescu, învăţătoarea noastră, ne-a spus că a doua zi să venim cu sapele pentru că avem de lucru în grădina şcolii. Ne-am conformat toţi, cu excepţia lui Fusulan Traian. A doua zi săpam toţi de zor, cu excepţia acestuia care, ne-având sapă, se plimba şi el pe lângă noi. Venit să vadă cum merge treaba, domnul Zaharia Ionescu, directorul şcolii, îl întreabă: - Tu ce te plimbi aşa pe margine, cu mâinile la spate, că doar noi fi vreun şef? De atunci, Şefu’ i-a rămas numele. Porecla a prins şi l-a urmărit până la moarte, s-a prăpădit anul trecut. Toţi îl ştiau şi-i spuneau Şefu’, cred că erau puţini cei care-i ştiau numele adevărat. De altfel, destul de multe porecle îşi au originea în copilărie. E o perioadă când o poreclă prinde foarte uşor. Un alt coleg de clasă, Tudosoiu Constantin, Costel, şi-a spus singur odată, când jucam fotbal în curtea şcolii: - Eu sunt Liş! Voia să spună că joacă pe postul lui Liş, un fotbalist al echipei din satul vecin, Odaia, pe care-l ştiam din confruntările cu echipa Liţei, de pe terenul din vale. Şi Liş i-a râmas numele, ca şi lui Şefu’, până s-a prăpădit şi el. Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi! Unele din familiile neamului Mitruş sunt poreclite ale Baronu’. Porecla îşi are originea într-un ascendent al lor care, având copii mulţi, nu participa la muncile câmpului, avea cine să le facă. Erau şi avuţi, aveau conac în câmp. Având mult timp liber, capul familiei mergea zilnic la cârciumă, pentru a socializa cu cei de acolo. La prânz venea acasă, mânca, dormea două ore, apoi pleca iarăşi la cârciumă. Deplasările astea nu le făcea pe jos, nuuuu! Lua o trăsură, avea bani, îşi permitea! Din cauza acestui mod de viaţă, sătenii i-au spus Baronu’! Unele porecle nu au nici un sens, ori au, mai degrabă, un sens care astăzi s-a pierdut. Sunt cuvinte care ies din uz prin nefolosire, cum sunt, de exemplu, cele care denumesc elemente din structura carului cu boi, despre care am povestit într-un alt articol. Întrucât astfel de atelaje nu mai sunt în Liţa, cuvintele au ieşit din uz şi se pierd, se uită. Am avut vecini porecliţi Coidocu, Zdârnacu, Fuşturică, Basacu, Zdrâmboaie, Muţulică Stanandrei! Sau ale Carauţă, din neamul Mitruşeştilor! Iar pe uliţa cealaltă, de la Podu' Mare, alde Roancă, Ale Dirina, ale Fitanţă, ale Arinda. Iar prin Satul Nou Ţâcnita, Tipărel, Bozeanu, Băceanca, Ciriş, Despa, Basamacu, Ochiosu, Encea, Mecu, Cocoşu, Tifi, Ţugurel...Prin sat şi spre Vaidei Jianu, Ticamera, Pârlogea, Petrigor, Şolea, Cucu, Liogenie, Nage, Ciocârlie, Mustoi şi multe altele...Cine mai ştie astăzi ce semnificaţie or fi avut cuvintele astea ori ce întâmplări le-o fi generat? NOTĂ – Încerc să ilustrez porecla ca necesitate a individualizării certe a personei cu cele două fotografii de mai jos în care apar liţeni cu nume, uneori şi prenume identice ce locuiau într-o zonă relativ restrânsă, în jurul casei fostului preot GHEORGHE STOICA, cunoscut sub numele de Popa GHICI: - Prima fotografie, de la stânga la dreapta – Sus – Florea Văleanu (Muţulică), Florea Văleanu ( Pâstae), Ion Popescu (Faraon). – Jos – Dachin Beşciu, Mielache Văleanu (ale Spânu), Ion Firican (Ţiganu’ – era cam brunet), Dionisie Vătrai. - A doua fotografie, de la stânga la dreapta – Sus – Manole Beşciu, Ion Popescu (Faraon), Ion Trupşor (Fuşturică), Ion Vătrai (Mărgan), Gheorghe Vătrai, Florian Grecu, Niculai Vătrai, Marin Chiţu (cred, nu sunt sigur), Mitică Văleanu (ale Spânu) - Jos - Ilie Voicu (ale Rotaru), Florea Văleanu (Muţulică), Florea Văleanu (Pâstae), Dachin Beşciu, Mielache Văleanu (ale Spânu), Ion Firican (Ţiganu’), Dionisie Vătrai.