Vivi (II)

Vivi era o cunoştinţă mai veche a colonelului Şarpe. Cu ceva vreme mai înainte, împreună cu alţi colegi de la miliţia orăşenească unde lucra, fusese la o şedinţă la inspectoratul judeţean. După şedinţă, mergând spre ieşire, grupul a trecut prin faţa biroului locţiitorului politic. Unii dintre aceştia, ca şi unii şefi ai servicilor de cadre, nu aveau la bază o carieră în unităţile operative ale ministerului, ci erau foşti activişti de partid, trimişi în unităţile ministerului pentru a întări munca politică în rândul efectivelor. Primeau grad militar şi puteau evolua apoi, ajungând chiar inspectori şef, precum Brânaş la Arad sau Roşoga la Hunedoara, Cazurile pe care le cunosc eu. Nu ştiu însă dacă şi colonelul Şarpe făcea parte din această categorie. Uşa biroului său era întredeschisă. Văzând asta, Vivi le-a făcut semn celorlalţi să se oprească şi a băgat capul pe uşa biroului. - Să trăiţi, tovarăşe colonel! Permiteţi să intru? - Da, poftiţi! – a răspuns colonelul. Vivi a intrat, lăsând însă uşa deschisă în spatele său. Nu larg, dar suficient pentru ca cei de afară să observe ce se întâmplă înăuntru. - Oooo, ce birou frumos aveţi! Şi ce covooor! În viaţa mea n-am mai văzut aşa covor frumos. Pe atunci, şi cred că nici acum lucrurile nu s-au schimbat prea mult, birourile ofiţerilor de miliţie şi securitate erau dotate cu covoare din iută. Cam 400 de lei făcea un covor din ăsta. Cele ale şefilor de la un anumit nivel în sus însă, şef de serviciu pare-mi-se, erau dotate cu covoare persane, de câteva mii de lei fiecare. Cu cât şeful era mai mare, cu atât biroul şi, respectiv, covorul aveau o suprafaţă mai mare. - Mdaaa, face colonelul! E destul de frumos! - Pot să calc şi eu pe el? - Sigur! Vivi păşi pe covor şi începu să se plimbe ţanţoş, cu mâinile la spate, între fereastra biroului şi peretele opus. - Doamne, ce senzaţie plăcută! Oare, voi ajunge şi eu vreodată să am în birou un covor ca acesta, zise Vivi continuând să se plimbe în timp ce, de afară, începuseră să se audă chicotelile înfundate ale celorlalţi. Colonelul a realizat în cele din urmă ironia şi a reacţionat: - Hai, gata! Ai vreo treabă cu mine? - Nu, voisem să văd şi eu cum arată un birou de şef. - Gata, ai văzut, Ieşi afară! În ultimii ani ai regimului Ceauşescu ofiţerii de economic erau trimişi frecvent în agricultură, pe timpul celor două principale campanii, de recoltare a grâului, vara şi a porumbului, toamna. Vivi avea şi el repartizate două comune unde acţiona în perioadele respective. Pe câmp, Vivi purta cu sătenii discuţii de genul: - Şi-o duce-ţi greu, ’ai? V-au luat comuniştii ăştia tot, v-au lăsat în curu’ gol. Noroc că, lucrând aici în câmp, cu bucatele pe mână, mai puteţi lua şi voi câte-un ştiulete, să-l băgaţi în sân, să-l duceţi acasă, să creşteţi şi voi câte-un purceluş s-aveţi apoi ce pune pe masă la copii! Da’ vedeţi că nici asta nu se prea mai poate, că, uite, ne trimit aici să stăm la curu’ vostru, să nu mai puteţi face nici o mişcare. Azi aşa, mâine aşa, comentariile lui Vivi au fost auzite şi de cine nu trebuie şi-au ajuns la urechile celor care trebuiau să ştie de-astea! Într-o zi în biroul şefului miliţiei orăşeneşti care mi-a povestit toate astea a descins colonelul Gh. Sandu de la Craiova, şeful biroului de contrainformaţii ce avea în responsabilitate zece unităţi de miliţie din sud-vestul ţării, însoţit de un ofiţer de la Bucureşti, de la Direcţia a IV-a. - Măi, tovarăşe comandant, dumneata ştii ce vorbeşte subordonatul dumitale, locotenentul major H. pe la ţară, prin satele pe unde-l trimiţi în campania agricolă? - Nu ştiu, tovarăşe colonel, şi nici nu trebuie să ştiu, nu intră în atribuţiunile mele. Eu trebuie să ştiu cum îşi îndeplineşte atribuţiile profesionale, cum asigură respectarea legalităţii în obiectivele pe care la are în responsabilitate. Şi, din punctul ăsta de vedere nu am ce-i reproşa. - N-oi avea dumneata ce să-i reproşezi pe linie profesională dar nu e suficient, să ştii. Nu eşti doar comandant, eşti şi membru de partid şi trebuie să dai dovadă de vigilenţă revoluţionară, de spirit combativ împotriva celor ce cârtesc împotriva politicii partidului. Apoi Vivi a fost chemat la discuţii cu cei doi ceişti, care l-au avertizat cu privire la modul său deficitar de comportare. Apoi, în urma vizitei acestora, Vivi a fost pus şi în discuţia organizaţiei de partid, care l-a sancţionat cu vot de blam. Modul său de a fi, ironiile permanente la adresa şefilor, comentariile negative, l-au transformat într-o persoană indezirabilă, şefii de atunci ai unităţii căutând pretexte pentru a se descotorosi de el. Era destul de greu însă, pe linie profesională nu prea aveau ce-i reproşa, era un bun ofiţer de economic. În plus era integru, incoruptibil, nu putea fi atras într-o capcană de acest gen. Atitudinea sa însă continua să deranjeze şi în inspectorat începuse să se cam ştie că şefii caută motive pentru a scăpa de el. Într-una din nopţile dinaintea marii sărbători de la 23 August, când unităţile intregului minister se aflau în situaţie de gradul doi, Vivi era ofiţer de serviciu pe subunitate. Printre măsurile care se aplicau pe timpul situaţiilor de acest gen era şi efectuarea de controale privind modul în care cadrele aflate în serviciu sau misiuni îşi exercită atribuţiile, modul în care este asigurată securitatea sediilor şi a perimetrelor, cum este asigurată siguranţa camerelor de armament. Pe la orele două din noapte la sediul miliţiei orăşeneşti sosesc în control doi ofiţeri superiori de la reşedinţa inspectoratului. Aceştia îl găsesc pe Vivi dormind relaxat, întins pe o canapea, dezbrăcat de veston şi descălţat de cizme. Potrivit Regulamentului serviciului interior în vigoare la acea dată, în timpul celor 24 de ora în care se efectua serviciul de zi, ofiţerul avea dreptul la patru ore de somn, dar echipat corespunzător, fără a se dezbrăca, pentru a fi gata în orice moment de acţiune. Gata, l-am prins, şi-au zis cei doi ofiţeri de la judeţ, care erau la curent cu intenţiile şefilor faţă de Vivi. L-au muştruluit, au controlat ce aveau de controlat iar la sfârşit au redactat un proces verbal referitor la cele constatate. A doua zi, la prima oră, buluc la cabinetul şefului cel mare! - Gata, v-am scăpat de H. tovarăşe comandant! - Păi, cum aşa? - L-am prins dormind în post, tovarăşe comandant. Şi nu oricum! Dormea ca un prunc scăldat, în pătuţul lui de acasă. Dezbrăcat, descălţat! Încălcare flagrantă a prevederilor regulamentare, ce mai! Şi nu oricând, ci acum când suntem în situaţie şi toate cadrele trebuie să manifeste vigilenţă sporită. V-am scăpat de el, ce mai încoace şi-ncolo! Îi faceţi raport şi, chiar dacă nu-l trece în rezervă, îl azvârle Mihalea tocmai pe la Maramureş ori Botoşani! - Aţi întocmit documente, i-aţi luat raport? - Cum să nu! Avem proces verbal redactat cu tot dichisul. - Ia daţi-l sâ-l văd! - Poftiţi! Comandantul i-a procesul verbal, îşi pune ochelarii şi începe să-l citească, faţa sa posomorându-se pe măsură ce-l parcurgea. Terminând, îşi dă ochelarii jos şi, cu voce aspră, întreabă: - Cine a scris procesul verbal, mă? - Păi, noi l-am redactat! - Lasă, mă, cine l-a redactat. Cine l-a scris efectiv? - Păi, cel mai mic în grad, cum se obişnuieşte. Locotenentul major H. Dar după dictarea noastră! - Boilor! Ia citiţi aici! Şi le întinse procesul verbal, subliniind cu unghia un pasaj. La mijlocul filei, scris cu litere rotunde, caligrafice, se lăfăia următoarea frază: ,,Locotenentul major H., ofiţerul de serviciu, a fost găsit dezbrăcat, aşezat pe canapea, cusându-şi un nasture ce i se desprinsese accidental de la veston.’’

Vivi (I)

În şcoala militară am avut un coleg, Victor H., căruia i se spunea Vivi. L-am cunoscut de-abia în ultimul an, la specializarea pe economic, în primii doi ani fusese la celălalt batalion de viitori ofiţeri de miliţie. Vivi era un tip extrem de intransigent, nu accepta nici un compromis, pentru el lucrurile trebuiau să fie ori albe, ori negre! Cale de mijloc nu exista! Lucru oarecum de aşteptat, felul său de a fi şi atitudinea sa mai mereu inflexibilă l-au pus deseori în situaţii neplăcute după ce a terminat şcoala şi a mers în teritoriu, pentru a-şi exercita profesia. A fost repartizat la Gorj, iar cele de mai jos le-am aflat de la un ofiţer, care i-a fost o vreme comandant la o miliţie orăşenească din acel judeţ. Într-o zi, când să plece acasă la terminarea orelor de program, comandantului nu i-a mai pornit maşina, o Dacie cum erau pe atunci aproape toate autoturismele care circulau pe şoselele patriei. Căpitanul, ăsta era gradul comandantului, a coborât din maşină şi a mers la camera ofiţerului de serviciu de unde a sunat la service-ul din localitate, rugându-l pe şef să-i trimită un mecanic să vadă ce are maşina. Mecanicul a sosit destul de repede, oraşul nu se întindea pe o suprafaţă prea mare, a verificat maşina şi i-a remediat pe loc deficienţa. Fusese un fleac, acolo! La prima şedinţă de partid Vivi, care fusese ofiţer de serviciu în ziua aceea, a luat cuvântul şi a propus să fie schimbată tabla aia lăcuită de la intrarea în sediu, pe care scrie MILIŢIA, cu una pe care să scrie SERVICE, din moment ce sunt unii care îşi repară maşinile pe trotuarul din faţa instituţiei. Pe vremea aia circula la noi o revistă de format mic, PRIMA sau PRISMA, nu mai reţin exact, editată şi tipărită în limba română într-una dintre cele două Germanii, care existau atunci. Într-o după amiază de vară un grup de lucrători ai miliţiei orăşeneşti frunzăreau un număr din ultima ediţie a revistei respective, ce avea pe copertă fotografia unei impozante vile. Într-ucât în grup se afla şi un subofiţer pe care Vivi îl identificase ca fiind informator al ofiţerului de contrainformaţii, i-a venit ideea să facă mişto de el şi zice: - Băi, ai dracului, ce spionaj au nemţii aştia, băi, ceva de speriat! Nici n-am apucat să-mi termin bine vila pe care mi-am construit-o la mine, la ţară, şi uite c-o şi dădură în revistă! - Zău, asta e vila dumneavoastră? – întrebă interesat ciripitorul, cu ochii cât cepele. Şi unde e, unde aţi construit-o? - La mine la ţară, în Mehedinţi, la Ponoarele, de unde sunt eu! - Şi aia, mai mică, de se vede în spate, a cui e? - continuă să se intereseze subofiţerul. - Aaaa, aia din spate! – zice Vivi pe un ton dispreţuitor. Aia e a lui frate-mio, e mult mai mică, el e gestionar, n-are posibilităţile mele, care-s ofiţer de economic. Remarcă menită să-l pună pe jar pe informator, ştiut fiind că pe atunci gestionarii erau o categorie social ce puteau realiza cu uşurinţă venituri ilicite. Dacă fratele gestionar nu are posibilităţile lui Vivi, cu siguranţă că acesta-i un ofiţer corupt, a gândit, probabil, omul ceistului. Peste doar câteva zile în faţa miliţiei orăşeneşti a oprit un autoturism al inspectoratului judeţean din care au coborât colonelul Şarpe, locţiitorul politic, şeful serviciului cadre şi un ofiţer de la serviciul economic. Aceştia au mers în biroul şefului miliţiei unde, peste câteva minute a fost chemat şi Vivi H. - Măi. tovarăşe H., l-a luat direct colonelul Şarpe, e adevărat că ai o vilă la ţară, la dumneata, în Mehedinţi? - E adevărat, tovarăşe colonel, i-a răspuns Vivi, sigur de el. - Se spune că are trei nivele! Aşa este? - Păi, dacă aşa se spune…. - Eşti de acord s-o vedem şi noi? - Cum să nu, tovarăşe colonel. Numai că va trebui să mergem cu trenul, că eu n-am maşină. - Asta nu-I o problemă, face locţiitorul politic. Suntem noi cu maşina! Să mergem! Au coborît, s-au urcat toţi patru în maşină şi-au luat-o spre Ponoarele! Ajunşi aici, au urmat indicaţiile lui Vivi şi au oprit în faţa unei clădiri, vai de mama ei. O casă veche, mai să intre în pământ, hâită într-o parte şi proptită cu nişte dulapi din lemn, să nu se dărâme de tot. Ştiam din şcoală că Vivi nu avea o situaţie prea grozavă acasă, n-avea tată, maică-sa rămasă văduvă de tânără, se chinuise din greu să-l crească! - Ce-i asta, tovarăşe locotenent? – l-a întrebat, siderat, colonelul. - Vila mea de la ţară, tovarăşe colonel! – i-a răspuns, senin, Vivi. - Păi ce, asta-i vilă? - E casa în care am crescut, şi mie mi-i dragă! De-aia, în discuţiile cu colegii, eu aşa-i spun. Vilă! Vila mea de la ţară! - Păi nu te-am întrebat noi în birou la şeful miliţiei şi ne-ai spus că are trei nivele? - Păi trei nivele are, domnule colonel! Pivniţa, apoi tinda şi camera de la parter iar la nivelul superior, podul! Trei nivele!

Cobaii

În povestirea mea de zilele trecute ,,În staţie la Lizeanu’’ am povestit cum, elev al Şcolii militare de ofiţeri activi a Ministerului de Interne, am participat, împreună cu colegii mei, la o serie de misiuni impuse de lichidarea urmărilor devastatorului cutremur din 4 martie 1977, activităţi ce s-au derulat timp de circa trei săptămâni. La doar câteva zile după încetarea acestor activităţi şi reluarea cursurilor, elevii anului întâi ai armei miliţie am fost îmbarcaţi în autobuze şi transportaţi la Sala Palatului. Ni s-a spus că, drept recompensă pentru modul exemplar în care ne-am achitat de sarcinile primite în cele trei săptămâni anterioare, s-a hotărât recompensarea noastră cu vizionarea unui film la Sala Palatului, sală reprezentativă a acelor vremuri, unde se ţineau congresele partidului unic şi alte activităţi importante. Ni s-a părut ciudat că pentru un astfel de eveniment, vizionarea unui spectacol la cea mai titrată sală a acelor vremuri, nu ni se ordonase să îmbrăcăm ţinuta de oraş, cea cu care ieşeam în învoire, compusă din veston, pantalon larg, pantofi şi caschetă, ori ţinuta civilă, care se îmbrăca la ordin când mergeam în misiuni de gardă şi securitate, ci ţinuta de instrucţie pe care o purtam curent în şcoală, din doc ori postav aspru, după anotimp, veston şi pantalon bufant, cizme şi bonetă ca a militarilor în termen. COBAII Ajunşi în centru, la Sala Palatului, am coborât din autobuze şi am intrat sfioşi în sală. Ne-am ocupat locurile şi aşteptam să înceapă filmul. În loc de film însă, pe scenă a apărut un ofiţer superior de securitate care a dat comanda ,,Drepţi’’! După ce ne-am ridicat, ne-a ordonat să alergăm pe loc, tropăind puternic din picioare. Ne-am executat, în timp ce el striga mereu, de pe scenă: ,,Mai tare! Mai tare! Cu putere! Tareeee!’’ După mai bine de cinci minute ne-a făcut semn să ne oprim. După ce ne-am oprit, ne-a ordonat ca în continuare să executăm sărituri pe loc, ca mingea, lovind puternic podeaua cu picioarele. Am executat şi acest ordin, apoi am continuat aşa peste o jumătate de oră, alternând săriturile cu alergatul pe loc. Deşi iniţial ordinele colonelului păreau absurde, am realizat destul de repede că se dorea testarea sălii, rezistenţa sa la forfota unui eventual public. De-aia ne şi aduseseră încălţaţi în cizme şi nu în ţinută de oraş, cizmele erau mai grele, aveau un impact mai mare! Eram folosiţi pe post de cobai, ce mai încoace şi-ncolo! Om fi fost noi pui de miliţieni, dar proşti nu eram! După ce am terminat cu săriturile şi tropăielile, a rulat şi filmul. Un film de duzină! După terminarea filmului am fost duşi la şcoală, iar a doua zi am văzut la televizor că la Sala Palatului avusese loc o întâlnire a lui Ceauşescu şi a conducerii de partid şi de stat cu principalii factori responsabili de lichidarea urmărilor cutremurului. În fiecare sală de clasă din şcoală existau televizoare iar vizionarea Telejurnalului de seară era obligatorie, făcea parte din programul zilnic. Pentru a nu ne uita la alte prostii în timpul orelor de studiu, televizoarele erau pornite centralizat, de ofiţerul de serviciu pe şcoală. Inventivi însă, ca românul în general, elevii găsiseră modalitatea de a fenta comanda şcolii, cu un impuls de la o baterie ascunsă în pupitrul primei bănci, conectată la televizor cu un fir săritor, de telefonie. Şi aşa mai urmăream şi noi câte un meci de fotbal, a cărui vizionare nu era prevăzută în programul şcolii. Pentru a nu fi surprinşi desfăşurând activităţi extracurriculare, fâceam de planton cu rândul pe hol, pentru a da alarma în cazul apariţiei ajutorului ofiţerului de serviciu ori a altui cadru militar. În acelaşi an, 1977, în Pavilionul de mostre, sau al Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale, cum se numea oficial clădirea (astăzi pavilionul ROMEXPO), a avut loc o întâlnire a conducerii de partid cu reprezentanţii tărănimii din agricultura socialistă, dedicată aniversării a 70 de ani de la răscoala din 1907. Numărul delegaţilor a fost de fix 11000, pentru a rememora numărul victimelor răscoalei ţărăneşti. Bineînţeles că înainte de a se realiza întâlnirea, elevii şcolii de miliţie de la Băneasa ne-am zbânţuit prin pavilion în acelaşi mod ca la Sala Palatului, pentru a testa dacă rezistenţa clădirii şi a tribunelor nu a fost cumva afectată de seism, punând în pericol preţioasele funduri ale nomenclaturii comuniste. Sunt convins că dacă ar fi cazul, la fel s-ar proceda şi astăzi. Pentru că, parafrazând versurile cântecului ostăşesc Pui de lei, şi pentru regimul de astăzi poliţaii ,,cobai au fost, cobai sunt încă’’!

În staţie la Lizeanu

Puţine fapte sau evenimente din viaţă te impresionează într-atât, încât peste zeci de ani, poate, să-ţi aminteşti exact ce făceai într-o anumită zi, la o anumită dată calendaristică. Data căsătoriei, absolvirea unor şcoli, ziua încorporării ori a liberării din armată, pierderea cuiva drag, ori altele de genul ăsta, de obicei. Sau nişte evenimente cu adevărat deosebite. Astfel, eu îmi amintesc exact ce făceam la ora în care scriu aceste rânduri, într-o zi de acum 41 de ani, 5 martie 1977. Mă aflam în preajma staţiei Lizeanu de pe bulevardul Ştefan cel Mare din capitală, unde acţionam pentru limitarea şi lichidarea urmărilor marelui cutremur ce avusese loc în seara precedentă, vineri 4 martie 1977. În momentul producerii seismului mă aflam în sala de mese a Şcolii militare de ofiţeri de la Băneasa, unde serveam cina împreună cu alte câteva sute de elevi. La un moment dat a început să se audă un huruit puternic, ca şi când prin apropiere s-ar fi deplasat o coloană de tancuri. Chiar m-am întrebat,, ce s-o auzi, că doar n-avem tancuri în unitate? Imediat însă s-a stins lumina iar clădirea a început să se zgâlţâie puternic, pe orizontală mai întâi, apoi şi pe verticală. Nerealizând încă ce se întâmplă, dar conştientizând că e ceva rău, ne-am ridicat şi am început să fugim din sala de mese. Mi-am dat seama că la uşă am şanse slabe să ies repede, masa la care mă aflam era destul de departe de intrare, unde se crease deja o mare busculadă, aşa că am luat un scaun şi l-am aruncat într-o fereastră pentru a o sparge şi a ieşi pe acolo. Am pus mâna apoi pe pervaz şi am sărit afară, de la etajul întâi al blocului alimentar, unde se afla sala de mese. Încă mai am şi acum, la încheietura mâinii drepte, cicatricea unei răni produse de un colţ de sticlă rămas în rama ferestrei. În timp ce săream, am văzut deaspra şcolii un Boeing ce venea la aterizare pe aeroportul Otopeni, aflat în apropiere. Iniţial am crezut că este un bombardier ce atacă şcoala, cunoscând că în cazul declanşării unui război sunt atacate în primul rând unităţi militare şi alte obiective strategice, de aceea, după ce am aterizat cu bine, am început să mă deplasez în salturi spre gardul şcolii, gândind că este necesar să ne salvăm şi să ne regrupăm în pădure. Nu eram singurul care gândisem aşa, am văzut mulţi colegi care se deplasau în salturi spre pădure. Până a ajunge la gard însă, totul s-a potolit. Am realizat că mă înşelasem, că fusese un cutremur, ştiam de la părinţi despre cutremurul din 1940, pe care îl apucaseră, dar eu încă nu trăisem pe pielea mea aşa ceva. Fusese o senzaţie groaznică, terifiantă, am realizat ce puţin înseamnă omul în faţa naturii dezlănţuite, în faţa mâniei Domnului! M-am întors în sala de mese pentru a-mi recupera căciula, ce rămăsese pe o poliţă aflată sub masă. Mesele erau răsturnate iar pe jos era plin de căni de inox şi de iaurtul de la felul doi, pe care nu mai apucasem să-l bem. După ce mi-am recuperat căciula am ieşit pe platoul unităţii, unde în scurt timp ne-am regrupat toţi colegii. Ofiţerul de serviciu şi alte cadre aflate la permanenţă s-au orientat rapid şi în zece minute, ori chiar mai puţin, ni s-au indicat fiecărei subunităţi circumscripţiile de poliţie la dispoziţia cărora urma să ne punem. Am ieşit din cazarmă şi ne-am deplasat spre locurile indicate, aşa cum ne aflam, în ţinută de instrucţie şi nu în uniformele de reprezentare, cum ieşeam de regulă în oraş. Aveam să aflăm mai târziu că şcoala noastră de ofiţeri a fost prima unitate militară care a acţionat în acele momente. Împreună cu plutonul meu am oprit primul autobuz ieşit în cale şi l-am deturnat, dacă pot spune aşa, ordonându-i şoferului să ne ducă la Circa 4 Miliţie, după organizarea de atunci, conform ordinului de misiune. Aici am fost repartizat la blocul de la Lizeanu, un bloc de 10 etaje, cu numeroase scări, care fusese rupt în două de cataclism. La parter fusese un magazin de încălțăminte care intrase în pământ, pur şi simplu. Parterul şi primul etaj. Etajul doi ajunsese la nivelul trotuarului. Casa scării dispăruse, rămăsese doar casa liftului! O scară de bloc de 10 etaje fusese mutată în lateral cu un metru, de pe axa verticală, şi acăzut în gol... Asta era priveliştea pe care am văzut-o când am ajuns acolo şi pe care am tot privit-o, terifiat, până în seara zilei de duminică, când am fost scos din dispozitiv şi am mers la şcoală unde, după ce am făcut duş, am servit prima masă după mai bine de 50 de ore. În tot acest timp băusem doar două căni de ceai, pe care ni-l oferiseră nişte doamne. A doua zi dimineaţă am primit altă misiune şi tot aşa, timp de peste trei săptâmâni. M-am aflat în cele trei săptămâni în multe dintre locurile celor 60 de clădiri prăbuşite, total sau parţial, în Bucureşti. În centru, la cofetăria Casata, la Nestor, la Dunărea. La blocul Apolodor, pe Cheiul Gârlei, pe Splai adică. La Blocul OD 16 din Militari. În centru, iarăşi, la blocul de la Colonade, unde am văzut când a fost scos dintre dărâmături regretatul actor Toma Caragiu. De aici mi-a rămas mult timp întipărită pe retină imaginea unei victime care era prinsă la etajul doi, atârna cu capul şi mâinile în jos, voise, probabil să scape aruncându-se pe geam. De câte ori lama buldozerului lovea în ruine, încercând să degajeze molozul, cadavrul se mişca, dând din mâini de parcă ar fi vrut să ne cheme. Era teribil. Am fost şi la Morgă, unde a trebuit să căutăm în buzunarele şi hainele victimelor pentru a găsi eventuale acte de identitate ori altceva ce ar fi putut servi la identificarea acestora. Au fost momente groaznice. Dacă nouă ni se părea aşa, ne întrebam ce-or simţi oare cei care-i căutau pe cei dragi printre şirurile de cadavre? În tot acest timp nu ştiam nimic despre cei de acasă şi nici aceştia despre mine. Pe atunci comunicarea era mai greoaie decât acum, nu exista nici telefonie mobilă, nici internet. În plus, o perioadă după producerea seismului nu a funcţionat nici radioul, nici telefonia clasică. De-abia în a patra ori a cincea zi, când mă aflam in dispozitivul care bloca accesul spre cofetăria Casata, l-am văzut venind de pe strada Mendeleev pe un consătean şi vecin de-al meu, unchiu Ion Trupşor, ce venise să-şi caute fiul, pe Viorel, fostul meu coleg din primele clase, care era şi el în Bucureşti în vremea aceea. Am aflat că ai mei erau bine şi am putut să le transmit că şi eu sunt bine. Cutremurul din 4 martie 1977 a făcut 1578 de victime, majoritatea în Bucureşti (1424). La nivelul întregii ţări s-au înregistrat 11300 de răniţi iar 35000 de familii au rămas fără adăpost. Oraşul Zimnicea a fost distrus aproape în totalitate (peste 85%). În fotografie de jos puteţi vedea ruinele blocului Dunărea, de pe bulevardul Magheru, care avea la parter un restaurant pe care, în învoire, îl frecventau mulţi dintre colegii mei. Dacă seismul s-ar fi produs cu 24 de ore mai târziu, cu siguranţă mulţi dintre ei s-ar fi aflat printre victime. Poate nici eu nu aş mai fi avut astăzi prilejul să rememorez acele momente, scriind aceste rânduri.

Zăpezile de altădată

,,Ou sont les neiges d’antan ?’’ (Unde sunt zăpezile de altădată ?), scria acum mai bine de cinci secole năpăstuitul poet francez Francois Villon în Balada doamnelor de altădată. Şi chiar dacă el filosofa pe tema fragilităţii şi a deşertăciunii vieţii (precum în vechime regele Solomon, care îşi începe cartea sa din Vechiul Testament, Eclesiastul, cu afirmaţia ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni’’) întrebându-se unde sunt femeile din vremurile de demult şi concluzionând că dacă le-ai căuta e ca şi cum ai căuta zăpada care s-a topit, versul său a devenit, în timp, un loc comun prin care, ,,in extenso’’, se exprimă nostalgia pentru lucrurile care au fost cândva, care au rămas ori s-au petrecut mult în urmă. Eu însă îl voi interpreta ,,stricto sensu’’ şi mă voi referi doar la zăpezile de altădată, la zăpezile copilăriei mele. Şi asta pentru că de câteva zile, de când a început să ningă ceva mai serios, suntem suprasaturaţi de reporterii televiziunilor cu ştiri despre ,,iadul alb’’, aceştia repetând la nesfârşit cuvinte precum ,,cod’’, ,,extrem’’, ,,urgie’’ şi altele de acelaşi gen, toate menite să inducă o stare de nesiguranță în sufletul omului, dar și mult mai perversa nevoie artificială de a „rămâne pe recepție”, pentru a afla ce se mai întâmplă în continuare. În copilăria şi chiar în adolescenţa şi tinereţea mea astfel de ninsori şi zăpezi erau un lucru normal, iarna începea înainte de Crăciun, ba uneori chiar de prin noiembrie. Liţenii petreceau Crăciunul pe zăpezi de genul celor din ultimele zile, în decorul de un alb feeric. Îmi amintesc că în anii copilăriei, doar într-unul nu am avut curţile şi uliţele pline de zăpadă de Crăciun şi toată lumea era dezamăgită, parcă sărbătoarea nu avea nici un chichirez aşa, cu pământul gol, negru, neacoperit de albul pur al zăpezii. Ninsorile erau bogate, stratul de nea depăşindu-ne genunchii în fiecare an. Mergeam la şcoală pe pârtiile din mijlocul drumului, cu zăpada scârţâindu-ne sub tălpi, ca un acompaniament permanent al paşilor. Pe uliţe şi pe şosea circulau sănii grele, trase de boi, şi sănii mai uşoare, dichisite, trase de cai, însoţite de clinchetul vesel al clopoţeilor prinşi în hamurile acestora. Erau două feluri de clopoţei în harnaşamentul cailor, unii din aceia în forma clasică, pe care cred că-i ştiţi toţi, pe care-i luam cu noi la colindat, şi unii de formă sferică, cu câteva găurele, având în interior ceva ca nişte pietricele, care produceau clinchete lovindu-se de pereţii sferei, mişcate de mersul cailor. Peste sat se auzea, din curţile oamenilor, şi dangătul vesel al cioilor de la gâtul oilor ori cel mai grav, mai dogit, al trăcăliilor de la gâtul berbecilor. Cioile, ca şi clopoţeii cailor, erau confecţionate dintr-un aliaj de bronz şi alamă, pe când trăcăliile dintr-o tablă mai groasă, de oţel. Trebuie să ştiţi că trăcăliile de la gâtul berbecilor aveau un rost, nu erau puse aşa, oricum. Mărimea lor era diferită, în funcţie de numărul oilor aflate în turma ciobanului. Într-un fel sunau trăcăliile berbecilor dintr-o turmă de cinzeci de oi, într-un fel cele ale berbecilor unei turme de o sută de oi, de exemplu. Dar mai puternic decât clinchetul clopoţeilor şi al zăngănitului trăcăliilor răsuna larma copiilor care se dădeau cu săniile pe ruscă. Noi, cei din colţul nostru, ne dădeam la rusca de la Fermă, din faţa şcolii. Rusca era destul de abruptă, iar puţin mai înante de jumătate, unde cotea uşor spre stânga, era umbrită de malul înalt al Fermei, soarele nu ajungea niciodată acolo, dat fiind că iarna nu se ridica spre zenit, ca vara, fiind mai aproape de linia orizontului. Din această cauză acolo zăpada bătătorită era mai tot timpul îngheţată, ceea ce făcea ca săniile noastre să prindă mare viteză, alunecând mai departe şi după ce se termina rusca, până, hăt, spre Fântâna Ciocoiului. Aşa se numea fântâna aia cu cumpănă de acolo, unde oamenii din partea aia de sat veneau să-şi adape vitele. Nu aveau fântâni în curţi pe atunci, acestea au început să fie săpate cam după 1972. Erau fântâni şi pe deal, fântâni comune, amenajate de oamenii mahalalelor, fântâni cu roată şi două ciuturi, dar aici apa era la aproape patruzeci de metri, pe când pe vale pânza freatică era doar la vreo nouă metri. De aceea oamenii preferau să-şi adape vitele în vale, vitele beau multă apă, şapte -opt găleţi ori chiar mai mult, şi aici era mai uşor de scos apa. Fântâna Ciocoiului avea şi un jgheab lung de aproape zece metri, cioplit în trunchiul unui arbore secular, ceea ce permitea adăparea mai multor vite în acelaşi timp. Într-un an tata îmi făcuse o sanie nouă, ne dădeam cu sănii din lemn, confecţionate de părinţi, caice cu tălpi de fier erau puţine, au apărut mai târziu după ce s-a construit combinatul chimic, prin ’64 - ’65, iar liţenii începuseră să lucreze acolo. Eram nerăbdător să încerc sania nouă şi cum a terminat-o tata, am şi plecat la ruscă. A mers şi tata cu mine, era ora la care trebuia să adape vitele. Ajunşi la ruscă mi-a spus să aştept până coboară el în vale cu vitele, apoi să-mi dau drumul cu sania. Dar te pui cu nerăbdarea care mă încerca? Nerăbdare neînţeleasă de tata, care ar fi trebuit să-mi permită mai întâi mie să alunec la vale, apoi să coboare el. Aşa că nici nu ajunsese la jumătatea ruştii şi eu mi-am şi dat drumul. Sania aluneca bine, peste tălpicile din lemn tata îi pusese şi nişte şine din fier beton, aşa că atunci când am prins gheaţa aia de sub malul Fermei am căpătat o viteză fantastică. Sau aşa mi se părea mie! În orice caz, datorită vitezei l-am prins din urmă pe tata şi vitele lui. Printre acestea era şi o junincă destul de măricică. Aceasta, auzind huruitul saniei, s-a întors să vadă ce e, moment în care eu am ajuns-o şi am trecut cu sania drept pe sub burta ei. Tânără, neînvăţată cu tot felul de zgomote, juninca s-a speriat şi a luat-o la goană. Eu alunecam din ce în ce mai repede, chiar printre picioarele junincii care, speriată tot mai tare, alerga odată cu mine, sărind pe deasupra mea când într-o parte când în alta. Iar eu, sub burta ei, mai mereu. În capul ruştii, în afara copiilor care-şi aşteptau rândul la sanie, erau şi alţi oameni, adunaţi la rişcă, un joc de noroc care se practica pe atunci. Aceştia înmărmuriseră, aşteptau ca din moment în moment să fiu strivit de copitele junincii. Tata, alerga şi el, încercând să ne ajungă din urmă şi să îndepărteze pericolul. Am avut noroc, am ajuns la fântână nevătămat. Tata nu mi-a reproşat nimic, credea probabil că-s prea speriat. Nu era aşa, nu-mi fusese frică, eram doar mirat, dar asta pentru că, probabil, nu realizasem pericolul. L-am aflat mai târziu, când am urcat cu sania în deal, din comentariile bărbaţilor adunaţi la rişcă. Uneori mă duceam cu sania şi la Rusca Mare, din faţa fântânii ale Oltei, lângă casa alor Jiganie, prima casă construită pe deal, după reforma lui Cuza. Aici erau băieţi mai mari, printre care nea Puiu Popescu, juristul de mai târziu, care avea pe atunci prima pereche de schiuri pe care am văzut-o în Liţa. Cred că era şi singura, de altfel. Unii încercau să-l imite, legându-şi de picioare nişte doage vechi de butoi. Erau şi băieţi care se dădeau cu bobul, compus din mai multe sănii legate între ele printr-o scândură. Prima sanie avea în faţă două mânere, cu care se ţinea cârma, şi era prinsă de scândură printr-un şurub mobil, care permitea rotirea acesteia într-o parte şi alta. Cârmaciul bobului se întindea pe burtă, pe prima sanie şi pe scândură, prinzându-se cu mâinile de mânere, iar ceilalţi se aşezau în fund, pe săniile din urmă. Datorită greutăţii sporite, bobul aluneca la vale cu mare viteză, spulberând totul în calea lui. Mare meşter în a cârmi bobul era Petrişor al lui Iepure, de pe vale, de-o ţine acum pe Ioana Gănţoi. Prin ’63 în curtea şcolii de la Fermă, unde am făcut primele patru clase, se turnase o alee de ciment de la poartă până la intrarea în clădire. Şcoala era mică, avea doar două săli de curs în care învăţam patru clase, două dimineaţa, două după amiaza. Prima ninsoare a acelui an a fost într-o după amiază în care clasa noastră era la cursuri. Bucuroşi, după ore băieţii din clasă nu am plecat acasă ci am râmas să ne dăm pe gheaţă, pe aleea aia. Ne făceam vânt de la distanţă şi când prindeam viteză ne opream proptindu-ne în picioare şi, datorită inerţiei, alunecam pe zăpada proaspăt aşezată pe cimentul aleii. S-a format astfel un gheţuş ca sticla, lung de vreo zece – cinsprezece metri. Am plecat abia când s-a întunecat. Peste noapte a mai dat un prăşcău de zăpadă, care a acoperit gheţuşul. A doua zi dimineaţă, venit la şcoală înainte de începerea cursurilor, domnul Sarchiz, directorul, n-a ştiut ce este sub stratul subţire de zăpadă. Cum a călcat pe gheaţa de sub zăpadă, picioarele i-au luat-o înainte iar directorul a făcut o tumbă straşnică. Servieta i-a sărit din mână cine ştie unde iar mâna, prinsă sub corp, i s-a frânt ca un băţ de floarea soarelui. Domnul Sarchiz a stat în concediu medical, cu mâna în ghips, mai bine de o lună de zile. În prima zi în care a venit apoi la şcoală, a intrat la noi în clasă şi a scos toţi băieţii în faţă, la tablă. Ne-a aliniat apoi ne-a bătut la palmă cu o riglă de-aia mare, pe toţi la rând, fără alegere. Ba pe unii, pe care-i ştia mai neastâmpăraţi, pe Liş şi pe Fusulan, zis Şeful, de exemplu, i-a dat şi cu capul de tablă. N-am zis niciunul nimic, ne simţeam vinovaţi, toţi ne dădusem pe gheaţă. Ehei, ce-ar mai fi vuit televiziunile astăzi dacă un profesor ar fi îndrăznit să facă aşa ceva. Erau mai multe reprize de ninsori în timpul unei ierni, care se puteau repeta până spre începutul lunii martie. Iarna ţinea de regulă cam până pe la Simţi (12 martie), sărbătoarea celor 44 de mucenici, în dimineaţa acelei zile existând tradiţia ca gospodarii să dea foc gunoaielor strânse în curţi. Cu un şomoiog aprins se afumau, în scop purificator, şi colţurile casei. Am mai apucat o iarnă asemănănătoare cu asta, cu ninsori puţine şi în care părea că primăvara venise încă din februarie. Ba chiar venise atât de devreme, încât pe 21 februarie a fost o furtună ca vara, cu ploaie însoţită de fulgere şi trăznete. Pe atunci, pentru a se putea urmări emisiunile televiziunii erau necesare nişte antene înalte de vreo 30 de metri, confecţionate din ţevi metalice, prinse din mai multe părţi cu două-trei rânduri de ancore din sârmă. În timpul furtunii, antena casei lui nea Vasile Şchiopu (alde Păldăgică) a fost lovită de un trăznet. Energia descărcată de acel trăznet a fost atât de puternică încât a scos din pereţi şi a râspândit prin casă ţevile şi cablurile instalaţiei electrice, îngropate în zid. Poate că Doina, fata lui nea Vasile şi verişoara mea, care avea vreo 12 ani pe atunci, îşi mai aminteşte acea întâmplare. Ţin minte data exactă a acelei furtuni deoarece peste două zile, 23 februarie, am plecat în armată, eveniment important în viaţa tinerilor de atunci. Crezusem că deja sosise primăvara însă în martie a venit un viscol atât de puternic încât în Bărăgan troienele aveau trei metri înălţime. Ceauşescu a decretat stare de necesitate iar armata a fost scoasă din cazărmi, la dezăpezire. Cea mai mare zăpadă pe care am văzut-o a fost la începutul anului 1962 când a nins atât de mult încât stratul de zăpadă ajunsese cam la doi metri. Nu se mai vedeau nici vârfurile ulucilor din zăpadă, curţile şi câmpul fiind otova. Doar părţile de sus ale caselor ce se mai vedeau, parcă răsărite direct din câmp. Bunicul meu, Marin Bâţă era înalt, avea aproape unu nouăzeci şi îi vedeam deasupra zăpezii, când mergea prin pârtiile din curte să dea la vite, doar moţul căciulii. Viscolul care a aşternut stratul acela imens de zăpadă acoperise în întregime casa lui nea Vică şi a tuşei Maria Bâzgan, care era amplasată în marginea dinspre est a satului. Din vârful casei în partea din spate, spre câmp, se formase o pantă lină, lungă de vreo cinzeci de metri. Ne căţăram pe acea pantă până în vârful casei şi ne dădeam drumul cu săniile la vale, alunecând până tocmai în dreptul alor Carauţă. Unchiu Vică era un om blajin şi ne lăsa, nu ne zicea nimic, nu-i era teamă că-i stricăm aoperişul. Se mai supăra doar când Florian Bolborici, ale Chera, zis Zdârnacu, cel mai neastâmpărat dintre copiii din colţul ăla de sat, la concurenţă cu nea Florian, fiul lui unchiu Vică, se uita pe coşul casei, ăla mare, cu corlată, şi arunca cu bulgări de zapadă în căldarea în care fierbea mămăliga, atârnată de verigi. Primăvăra a debutat apoi brusc, cu nişte călduri aşa de mari pentru luna martie, încât toată zăpada aia imensă s-a topit în doar două zile. Căţărat pe troianul de zăpadă mă uitam cum apa curgea năvalnic, ca un adevărat torent, pe fostele pârtii. Tot prăpădul ăla de omăt, transformat în apă, a umplut apoi Oltul şi Dunărea care n-au putut să-l cuprindă, revărsând-se şi provocând mari inundaţii. Apele Oltului mare şi ale Dunării se uniseră, înghiţind şi Oltul mic, care dispăruse. Apa ajunsese până sub mal, inundând casele din vale. Dacă priveai din mal spre Oltenia nu vedeai decât apă, de sub mal până la linia orizontului. Cât vedeai cu ochii. Parcă erai la mare, singura deosebire fiind că apele nu erau albastre ci gălbui, nămoloase. Acel potop de apă s-a retras târziu, spre vară, lăsând în urmă bălţi, care forfoteau de peşte. Într-o astfel de baltă a găsit tatăl meu o namilă de somn, pe care nu l-a putut căra singur ci a trimis vorbă să se ducă bunicul meu după el, cu căruţa. La bâlciul din toamna precedentă bâtu, cum îi ziceam bunicului, cumpărase cu două sute de lei o albie mare, mai mare decât cele obişnuite, spre nemulţumirea mamarii, care-i reproşa că cine o să se poată lupta cu a albie. Albia n-o folosisem încă, şi a fost tocmai bună să păstreze peştele, conservat în saramură, în ea. Toată vara am mâncat din peştele ăla, ca iarna din porc. Sora tatei, tanti Ghina, se măritase de puţină vreme cu nea Dumitru Băieţica, din Odaia. Nea Dumitru lucra la Fermă, era tractorist, şi în vara aia deservea o maşină de bătut porumb. Mergeam cu mamarea să-i ducem mâncare şi uneori se revolta, ,,iar peşte, mamă-soacră, nu-l mai terminaţi odată?’’ După inundaţiile alea din primăvara lui ’62, în anul următor au demarat lucrările digurilor care au încorsetat într-un an de zile, malurile Oltului mare şi ale celui mic. Comuniştii aveau păcatele lor, dar de construit au construit. Mult, multe şi rapid, nu ca autorităţile de acum. Iarna de care vorbeam a fost iarna cu zăpezile cele mai mari pe care le-am văzut. Cei mai în vârstă povesteau de iarna lui ’54, când, cică, zăpezile erau cât stâlpii de telegraf. Eram prea mic pentru a-mi aminti, aveam doar un an. Frigul era aşa de mare încât, îmi povesteau ai mei, bâtu mă ţinea în palme deasupra plitei, pentru a mă încălzi. Au fost şi ierni, cumplite, după cum vedeţi. Aşa că nu vă mai panicaţi, ascultând relatările lui Cătălin Radu Tănase şi ale fătucelor de la televizor!

Şeful Platoului

Un comentariu al fostului meu coleg de cătănie şi de şcoală militară, Ion Anton, la postarea referitoare la inspecţia de dimineaţă, mi-a reamintit o altă întâmplare care, deşi pusă de el pe seama colonelului căruia-i plăcea să ne admire izmenele, l-a avut drept protagonist pe un altul, al cărui rost în şcoală nu l-am cunoscut niciodată. E drept că Şcoala militară de ofiţeri a acelor ani, ca şi Academia de Poliţie din vremurile recente, era, pe lângă o pepinieră excelentă de cadre, şi un cimitir al elefanţilor recte o structură în care erau aduşi mulţi dintre cei care, din diverse motive, îşi pierduseră funcţiile pe care le îndepliniseră respirând aerul rarefiat din preajma vărfurilor ierarhiei. Precum generalii Nicolae Pleşiţă şi Nicolae Andruţă Ceauşescu, fratele şefului statului, ambii mari mahări ai spionajului extern, după defectarea lui Pacepa ori, mai nou, generalul Costică Voicu, fost şef al Poliţiei Române. Asta, ca să dau doar câteva exemple al unor stele de primă mărime, fiecare dintre cei trei îndeplinind după cădere funcţia de comandant al pricipalei unităţii de învăţământ a Ministerului de Interne. Dar mai erau destui, plasaţi pe palierele mai de jos ale instituţiei din pădurea Băneasa! Unul dintre aceştia era colonelul Blendea, despre care în rândul elevilor circula zvonul că ar fi fost una dintre gărzile de corp ale lui Gheorghiu Dej, fostul şef al statului dinaintea lui Ceauşescu. Nu ştiu dacă zvonul avea vreo bază reală, dar nimeni dintre colegii mei nu ştia cu ce se ocupă Blendea în şcoală, care erau atribuţiile sale concrete. Nu-l văzuse nimeni să predea vreun curs, nu-l văzuse nimeni pe la vreun seminar, nici elevii de la miliţie nici cei de la securitate, nu-l văzuse nimeni pe la activităţile de pregătire militară ori prin tabăra de la Drajna...La Cabinetul medical nu lucra, pe la Administrativ nu cred... Ceist nu era, erau doi, parcă, unul Paşcu ce se ocupa de elevii de miliţie, altul pentru cei de la securitate. Dacă ar fi fost am fi ştiut pentru că aveau birouri separate, iar unii colegi de-ai noştri aveau sector acolo. De curăţenie, adică! Mister total, deci. Nu prea înalt de statură, mai degrabă scund, având labele picioarelor disproporţionat de mari (purta pantofi din ăia care nu prea se găseau, mărime excepţională) era văzut foarte des bătând platoul unităţii de la un capăt la altul şi făcând mai mereu observaţii celor cu care se intersecta. Pentru că, în afara momentelor în care elevii se deplasau în formaţie, pentru inspecţie, raport ori apelul de seară, pe platou circulau, în timpul orelor de curs ori de studiu, şi elevi neînsoţiţi. Fie bibliotecarii subunităţilor care mergeau la biroul de documente secrete să aducă ori să predea cursurile (cele de specialitate, fiind clasificate, trebuiau predate după orele de studiu, neputând fi păstrate în pupitrele ori porthartele elevilor), fie mergeau la infirmerie, fie la alte activităţi. Dacă aveau ghinion şi-l întâlneau pe Blendea erau muştruluiţi sub diverse pretexte. Fie aveau copca descheiată, fie nu se deplasau în pas alergător ori în pas de defilare cum scria la regulament, fie priveau nu ştiu cum. Bieţii bibliotecari nici nu ar fi putut alerga ori bate pas de defilare ducând sub braţ ditamai mapele alea speciale pentru transportat corespondenţa secretă. Dar ăsta era Blendea, ce să-i faci! Pentru că nu ştiau cu ce se ocupă concret şi bântuia mai tot timpul pe platou, elevii îl porecliseră Şeful Platoului. Când era ofiţer de serviciu era teroare. Umbla tot timpul cu gornistul după el şi un gigafon în mână, pentru a-i putea admonesta de la distanţă pe nefericiţii care trebuiau să traverseze platoul. Gornistului i se umflau buzele de cât de des trebuia să sune semnalul ,,Tu-do-reee, Tu-do-reeee!’’ prin care erau chemaţi sergenţii de serviciu pe companie ca să primească instrucţiuni amănunţite pentru tot felul de probleme. Iar când se întâmpla să fie de serviciu într-o zi de sâmbătă ori duminică, când elevii primeau învoire, era şi mai rău. Pentru a nu se produce aglomeraţie în staţia de autobuz, plecarea în învoire se făcea eşalonat, începând cu ora două, grupurile de elevi prezentându-se pe companii, din sfert în sfert de oră. Spre deosebire de alţi ofiţeri, care ne controlau formal, ştiind că noi, băieţi tineri, ne spilcuiam destul înainte de a primi biletul de voie, Blendea ne controla la sânge. Ba avea şi pretenţia ca încheietorul companiei care urma să plece, să ne adune în formaţie şi să-i dea raportul. Deşi noi ardeam de nerăbdare, ne ţinea minute în şir în poziţie de drepţi şi ne făcea tot felul de şicane. - Nu pot să phrrrimesc hrrraportul penthru că este un pachet de ţigăhri pe platooo, zicea el exprimându-se franţuzit, aşa. Ne uitam în jur şi nu vedeam nimic. El continua să aştepte, cu capul într-o parte şi bărbia repezită arogant în sus, fără să zică nimic ori să facă vreun gest. În sfârşit cineva zări, tocmai lângă coşul de hârtii de la intrarea în infirmerie, la capătul cel mai îndepărtat al platoului, un pachet mototolit de Snagov care nu nimerise coşul. A alergat să-l ridice şi de-abia după ce s-a întors, Blendea a catadicsit să găsească un alt pretext ca să întârzie primirea raportului şi să ne permită plecarea. Între timp sosea alt grup până termina cu cel de dinainte şi se alegea praful de eşalonare, de ajungere în oraş la ora preconizată şi chiar de întâlnirile unora dintre noi, fetele, care nu ştiau ce poate Blendea, săturându-se să tot aştepte. Şi cum atunci nu existau telefoane mobile, se putea pierde chiar şansa reîntâlnirii cândva a domnişoarei în cauză. Într-una din zilele în care Blendea era ofiţer de serviciu, clasa noastră era subunitate de intervenţie. Am explicat în povestirea Garda de onoare ce presupunea acest serviciu. După amiază, când efectivele se aflau la studiu individual, Gheorghe Caramilea, un tulcean care era şeful clasei noastre, este chemat la ordin. Vremea se stricase, fulgera şi începuse să plouă cu stropi rari, dar destul de mari. - Caporale, îţi iei plutonul şi mergeţi să udaţi florile din faţa comandamentului! - Dar, tovarăşe colonel, a început să plouă, nu vedeţi? a protestat timid Caramilea. - Nu-i nimic, face Blendea încurajator, vă luaţi fâşurile!

Urgia

Destul de neobişnuită în această perioadă, când doar peste câteva zile vine Mărţişorul, ninsoarea asta, începută acum mai bine de 36 de ore, dar mai ales viscolul de ieri, mi-au readus în memorie un episod de la începutul anului 1979, cred, pe când eram încă elev în şcoala militară. O cădere de zăpadă deosebit de abundentă a împiedicat atunci vizita în România a excelenţei sale Valery Giscard d’Estaing, fost preşedinte al Franţei între 1974 şi 1981. Vizita era aşteptată cu interes şi nerăbdare de partea română dar ninsoarea de care vorbeam a împiedicat aterizarea avionului prezidenţial. Eram pe aeroportul Otopeni în acea zi, noi, elevii Şcolii Militare de la Băneasa fiind incluşi frecvent în dispozitivele care asigurau ordinea şi securitatea pe durata unor vizite la nivel înalt. În funcţie de posibilităţile oferite de nivelul nostru redus de cunoştinţe şi experienţă, bineînţeles. Eram pe aeroport deci, împreună cu alţi colegi de-ai mei, şi ninsoarea era atât de deasă încât vizibilitatea era sub 20 de metri cred. Nici vorbă să vedem avionul prezidenţial francez, l-am auzit doar dând ture repetate pe deasupra aeroportului. În cele din urmă l-am auzit îndepărtându-se, zgomotul a scăzut din ce în ce în intensitate, iar Ceauşescu şi cei care-l însoţeau au plecat spre Bucureşti. Pe oficialii noştri am reuşit să-i zăresc cât de cât printre fulgii de nea, eram în proximitatea salonului oficial, în dispozitivul care urma să asigure culoarul de la salon la scara avionului ce urma să aterizeze. După plecarea oficialilor am fost şi noi retraşi din dispozitiv şi am plecat la şcoală. Ajunşi aici, în loc să intrăm la cursuri ori la studiu, a început distracţia. Am primit ordin să mergem să ne schimbăm ţinuta civilă, în care fusesem în misiune, cu cea de instrucţie şi să ieşim pe platou să-l curăţim de zăpadă, ninsoarea abundentă umplându-l de troiene. Alţi colegi de-ai noştri, care nu fuseseră în misiune, erau deja acolo, platoul forfotea de furnicuţe! Cei care n-aţi fost într-o şcoală militară ori în armată, trebuie să ştiţi că platoul este unul dintre elementele definitorii ale şcolii, jucând un rol important în viaţa de zi cu zi a instituţiei. Pe platou se adună efectivele în cele trei principale momente ale rutinei zilnice. Inspecţia de dimineaţă, Raportul, la prânz şi Apelul de seară. După efectuarea acestor activităţi, se pleca la masă. În cadenţă, cu cântec, de regulă, fiecare batalion având cântecul său preferat. Pe platou au loc ceremoniile militare importante care marchează viaţa elevilor: începerea unui nou an şcolar, depunerea jurământului de credinţă, revistele de front, festivitatea de înălţare în grad. Şi tot pe platou au loc istovitoarele repetiţii, uneori pe parcursul unei luni întregi, pentru ca aceste ceremonialuri să se desfăşoare la milimetru, fără cusur. După cum vedeţi, o parte importantă a vieţii unui elev al şcolii militare se desfăşura pe platou. De aceea, el trebuia să arate mereu impecabil. Asfaltul său trebuia să fie curat, fără urmă de zăpadă, precum feţele noastre bărbierite la sânge în fiecare dimineaţă. În consecinţă, în zilele în care ningea, eram scoşi de la cursuri pentru a curăţa zăpada de pe platou. Mai trecusem prin astfel de episoade în cei trei ani de şcoală militară, nu era o activitate care să ne streseze. Din contră, munceam voioşi, împletind bucuria zăpezii proaspete, care ne transporta din nou în anii copilăriei, cu glume, râsete şi zbenguieli de copii în vacanţă. Numai că de această dată, viscolul care a stricat planurile lui Ceauşescu s-a transformat într-o adevărată urgie, ninsoarea curgând neîncetat timp de patru zile şi patru nopţi. Dar curgea, nu aşa, doar rareori izbutind să zărim printre fuioarele viforniţei cealaltă margine a platoului. Patru zile şi patru nopţi în care ne-am aflat în permanenţă acolo, furând doar uneori câteva ore de somn, în schimburi şi pe sponci. Pe marginea platoului şi pe unele dintre aleile şcolii se aflau nişte panouri din tablă groasă, vopsite în roşu, pe care erau scrise paragrafe din Programul Partidului, spre veşnică neuitare şi lozinci mobilizatoare. Materiale din arsenalul propagandistic al secretarului de partid al şcolii. Cei născuţi mai demult cred că vă aduceţi aminte de ele, pentru că nu doar în şcoală erau panouri din astea. Le întâlneai peste tot, prin întreprinderi, prin parcuri, pe marginea drumului. Ei, şi tot lopătând noi la zăpadă, ce idee îmi vine? Împreună cu un prieten de la Arad, Radu Ristin (Dumnezeu să-l odihnească, pentru că am auzit că s-ar fi s-a prăpădit) şi alţi doi colegi de clasă, am demontat un panou din asta. Era prins pe un cadru metalic, în patru suporţi, ca nişte balamale. Era destul de mare, avea peste doi metri lungime, dacă nu mai mult, era cât o masă de sufragerie din aia mare de 8-10 persoane. După ce l-am demontat, l-am culcat pe o parte, cu latura lungă paralelă cu solul, şi am început să-l folosim ca un plug de zăpadă, împingând toţi patru în panou din spate. Aveam un spor fantastic, panoul făcea mai multă treabă decât lopeţile întregului pluton. Împingeam cu viteză şi voioşie zbierând puternic ,,Pârtieeee’’, în strigătele şi hohotele celorlalţi. Ba unii se pregăteau chiar să ne urmeze exemplul, atacând alte câteva panouri propagandistice de pe marginea platoului. Ghinionul nostru însă că tocmai atunci a trecut pe aleea din spatele nostru, de pe marginea dinspre est a platoului, dinspre cele două amfiteatre, locotenentul major Sandi, secretarul Comitetului UTC al şcolii. Sandi era nou venit în şcoală iar funcţia sa era de activist de partid, scos din producţie. Adică nu era la nici una dintre catedrele şcolii, nu avea nici o funcţie administrativă ci activitatea sa era strict pe linie politică. Mândru de noua sa funcţie, dând totodată dovadă de vigilenţă revoluţionară, a sesizat imediat atacul nostru asupra fondului propagandistic al şcolii, un adevărat sacrilegiu în concepţia sa. A venit imediat la noi şi ne-a luat la rost, întrebându-ne ritos ce facem acolo, cum de ne-am permis să scoatem panoul. Suferind de limbariţă, fapt ce mi-a adus uneori destule necazuri , i-am răspuns ironic: - Transpunem în practică directivele partidului! Transformăm în realitate îndemnurile din lozinci. S-a băşicat imediat, s-a umflat în pene şi ne-a cerut să rezemăm panoul de stâlpii săi de susţinere. Nu ne-a cerul să-l montâm la loc, avea alt plan. După ce l-am rezemat acolo, ne-a cerut la toţi patru să-l urmăm. Ne-a dus apoi în pavilionul comandă, în biroul locţiitorului politic al comandantului, secretarul comitetului de partid pe şcoală, colonelul Bucur. Acolo i-a relatat acestuia abaterea gravă pe care, după părerea lui, o comisesem. Propunând să fim aspru sancţionaţi. Colonelul Bucur ne-a întrebat ce avem de spus şi i-am explicat că nu dorisem decât să ne îmbunătăţim randamentul, să curăţăm zăpada mai cu spor. Panoul nu suferise nici o stricăciune şi putea fi montat cu uşurinţă exact cum a fost. Sandi a insistat susţinând idea aplicării unei sancţiuni ori, dacă nu, măcar a punerii în discuţia organizaţiei de bază. Colonelul Bucur l-a ascultat, nu i-a spus nimic însă ne-a întrebat pe fiecare dintre noi cum ne cheamă, notându-ne numele şi clasa din care făceam parte, după care ne-a dat liber. Am tot aşteptat apoi câteva să fim chemaţi la comandantul de batalion ori să se întâmple altceva. Nu s-a întâmplat nimic însă! Norocul nostrum că secretarul de partid a fost un ofiţer mai destupat la minte decât secretarul UTC. Al Uniunii Tineretului Comunist adică, pentru cei care n-aţi apucat acele timpuri. NOTĂ - În fotografie puteţi vedea o imagine aeriană a unei părţi din Academia de Poliţie, pentru a realize mărimea platoului. Şi partea aia mai albă din dreapta tot platoul este, însă cred că se vede aşa datorită unui mic defect. Ori, acolo se suprapune o altă fotografie.