ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE '89 (IV)

......Noaptea zilei de 22 decembrie a trecut, am ieşit cu bine din ea, dacă pot spune asta pentru că, psihologic, eram varză. Mulţi dintre noi ne alesesem această profesie din pasiune, eram tineri, nu ne gândeam la avantaje, locuinţe de lux şi ce mai credeau unii. Eu, de exemplu, aveam zece ani vechime şi locuiam tot în garsoniera primită ca tânăr locotenent, o garsonieră ca toate celelalte, unde aveam să mai stau încă şase ani. În ceea ce priveşte salariul, chiar dacă se fabula despre câştiguri substanţiale, nu câştigam decât cu vreo două-trei sute de lei (20-30 de lei de astăzi) mai mult decât un prieten şi coleg de clasă de-al meu din copilărie, care acum era inginer. Eram idealişti, crezusem că ne apărăm concetăţenii de elementele infractoare, de hoţi, de tâlhari, de speculanţi, crezusem în cuvinte mari, patrie, popor, patriotism, sacrificiu, ne-am fi dat şi viaţa la nevoie, unii chiar ne-am pus-o la mezat în diverse acţiuni, iar acum ne trezeam dintr-o dată ostracizaţi, aruncaţi la gunoi, făcuţi răspunzători de faptele unora care practicaseră aceeaşi meserie pe vremea când unii dintre noi nici nu eram născuţi. Citisem câte ceva despre sindromul Vietnam şi acum am înţeles dintr-o dată ce simţeau tinerii ăia americani care, întorşi acasă din orezăriile Asiei, unde crezuseră ca luptă pentru ţara lor, au avut surpriza să vadă că mulţi dintre cei rămaşi în ţară îi priveau cu ură şi dispreţ. Dar trebuia să mergem mai departe, aveam să vedem pe parcurs ce-o să fie! Colonelul Langa a răspuns în cele din urmă solicitărilor şi, văzând că în oraş e oarecum linişte, iar pe străzile adiacente sediului nostru se circulă normal, nu mai erau aglomerări de persoane, a plecat la sediul fostei judeţene de partid, pentru a se alătura celorlalţi şefi. Nu însă înainte de a lăsa ordin strict ca nimeni să nu părăsească unitatea fără aprobarea sa. A rămas aproape toată ziua acolo, ţinând însă legătura cu noi prin cei doi locţiitori. În jurul prânzului a fost chemat acolo şi maiorul Negoiţă, unul dintre locţiitori, care s-a întors cu un reprezentant al noului organism de putere constituit, care ne-a înmânat un soi de legitimaţii tipărite pe un carton cu fond tricolor, purtând ştampila Comitetului de Salvare Naţională al judeţului Dolj, organism constituit încă din ziua precedentă. Prin domnul colonel Langa, aflat la acest Comitet, care transmitea ordine locţiitorilor, am început să fim trimişi în misiuni, purtând brasardă tricoloră pe braţ, împreună cu reprezentanţi ai organismului constituit la nivelul fostei judeţene. Un revolutionar, profesorul de sport Popa, îşi constituise acolo un detaşament despre care spunea că va fi nucleul noii Poliţii. Majoritatea misiunilor primite erau pentru verificarea unor sesizări şi zvonuri privind acţiunile ori prezenţa unor presupuşi terorişti, apărute pe fondul psihozei indusă populaţiei. Am fost într-o asemenea misiune în spatele restaurantului Rotonda, de unde se auzeau rafale de automat. Nu mai reţin cu cine am fost în acea misiune, cu Adi Boşoteanu, parcă, se trăgea, într-adevăr, în zonă se auzeau rafale sporadice. Ne-am apropiat cu precauţie şi am zărit câţiva bărbati între 30-40 de ani, înarmaţi cu pistoale mitralieră. Mai exact, erau îngrămădiţi în jurul unei navete de bere, pistoalele miralieră fiind rezemate de perete, Nu păreau chiar aşa de războinici, din când în cînd câte un băutor îşi vărsa aleanul luând pistolul de lângă zid şi trăgând câte o rafală în sus. I-am somat, au ridicat mâinile, i-am dezarmat şi i-am întrebat de ce trag. Erau dintre cei care primiseră arme din camionul ăla in seara precedentă şi ne-au spus că trăgeau de distracţie, că nu mai trăseseră din armată. În altă zi, împreună cu Popa însuşi, revoluţionarul, şi doi băieţi de-ai săi, am mers la blocul ăla turn din intersecţia mare din Rovine, pentru a verifica o informaţie privind un presupus terorist arab ce intrase în clădire. Am identificat apartamentul, am pătruns înauntru dar teroristul s-a dovedit a fi un simplu student străin, venit în vizită la prietena lui. Am fost şi-n alte locuri, n-ar avea rost să le enumăr pe toate, am exemplificat doar pentru a înţelege ce se întâmpla de fapt. Un incident care a avut consecinţe dramatice s-a petrecut a doua zi, în jurul prânzului. O doamnă, Văduva Elena, a sesizat militarii şi studenţii din dispozitivul care asigurau paza şi apărarea Casei de Cultură a Studenţilor că a văzut mai mulţi terorişti înarmaţi intrând într-o clădire de pe strada Oneşti, din centrul Craiovei. Patru dintre aceştia, sub comanda unui sergent major, s-au deplasat în zonă şi i-au somat pe cei interior să se predea. Întrucât nu li s-a răspuns, au deschis focul asupra clădirii. Pe acest fond, cetăţeni din zonă au sunat la Comitetul Salvării Naţionale solicitând ajutor militar. Comitetul a trimis acolo un ABI aparţinând U.M. 0654 şi două ABI-uri aparţinând plutonului de intervenţie antiteroristă al Inspectoratului judeţean al M.I., precum şi alte forţe, care au ocupat poziţii în jurul clădirii, executând foc din toate direcţiile. Un glonţ a lovit casca lui Costel Guţă care se afla în ABI, cel care peste câţiva ani va ajunge şef al structurii judeţene a SRI iar ulterior şef de direcţie în aparatul central. Dacă n-ar fi purtat casca, ăla era, acum ar fi fost erou al revoluţiei În final s-a reuşit pătrunderea în interior pentru capturarea teroriştilor, constatându-se că a fost vorba de o gravă neînţelegere. În interior se aflau câţiva membri ai Comitetului constituit în ziua de 22 decembrie, cărora li se făcuse foame şi plecaseră, înarmaţi, acasă la unul dintre ei să mănânce, fără a anunţa pe nimeni. Barba pe care o purta unul dintre ei şi armele la vedere, precum şi ceea ce tot auzea la televizor, au făcut-o pe doamna Văduva să creadă că sunt terorişti. Consecinţa? Doi morţi şi un rănit! Un alt incident, care ar fi putut avea consecinţe deosebite, a avut drept protagoniţti câţiva colegi de-ai noştri. Locotenent-colonelul Grigore Herescu, parcă, maiorul Gheorghe Boabă şi alţi câţiva, nu-i mai reţin. Ni s-a transmis de la armată, nu mai ştiu cine a transmis ordinul, nu l-am primit eu, că din Parcul Poporului, din Valea Fetei, mai exact, se trage asupra U.M. 01047, din Valea Roşie. Ni s-a cerut să trimitem o grupă de cadre, în uniformă, care să acţioneze dinspre parc, pentru a-i surprinde din spate pe atacatori. Ce mi s-a părut ciudat este că s-a insistat ca cei care vor acţiona să fie îmbrăcaţi în uniforme de miliţie, în condiţiile în care cele mai multe cadre din sediu erau îmbrăcate civil, asta fiind ţinuta de serviciu a celor din structurile informativ-operative. Au fost trimişi cei menţionaţi mai sus, în uniformă, după cum se ceruse. După vreo jumătate de oră aceştia s-au înapoiat, foarte agitaţi şi speriaţi, spunându-ne că nu era nimeni acolo, în zona învecinată unităţii militare, dar că din interiorul perimetrului s-a tras asupra lor, inclusiv cu piese de artilerie. Afirmaţiile colegilor noştri sunt astăzi susţinute de concluziile cercetărilor efectuate de Procuratura Militară Craiova în dosarul 332/P/1990, privind împrejurările în care s-a produs vătămarea corporală a fruntaşului Tatulici Gheorghe din UM 01047, procurorii stabilind că acesta a fost rănit în timp ce încerca, împreună cu alţi militari, să evacueze un tun căruia i-au dat drumul brusc, datorită arsurilor provocate de ţeava încinsă a acestuia. Deci Procuratura confirmă indirect că s-a tras cu tunul în unitatea respectivă, altfel de ce acesta ar fi avut ţeava încinsă? Norocul nostru că nu a fost nimeni ucis. Zic norocul nostru pentru că mie mi-a mirosit a diversiune, a capcană după modelul celei de la aeroportul Otopeni, în care au căzut tinerii elevi ai Şcolii trupelor de securitate de la Câmpina! Dacă ar fi căzut unul sau mai mulţi dintre ai noştri, îmbrăcaţi în uniforme de miliţie, cred că le-ar fi fost expuse cadavrele precum cele ale lui Trosca şi celorlalţi uslaşi, spunându-se: ,,Uite teroriştii! Uite cine ne atacă unităţile militare!'', iar consecinţele s-ar fi răsfrânt asupra tuturor celor din unitatea noastră. Din fericire, însă, au fost puţini cei care s-au implicat în astfel de jocuri murdare, dezonorante, marea majoritate a ofiţerilor armatei române acţionând pentru clarificarea şi dezamorsarea unor incidente ce ar fi putut împinge ţara pe o nedorită pantă a unui război civil. Bilanţul acelor zile a fost totuşi destul de trist la Craiova: 19 morţi şi aproape 100 de răniţi. După cum arată, citând un ofiţer de contraiformaţii, publicistul Laurenţiu Ungureanu în articolul menţionat mai sus, ,,În primul rând, dezinformarea practicată la sediul Televiziunii şi alimentată continuu de la Ministerul Apărării a fost principala cauză a morţilor din Craiova. Haosul a început de la telefonul lui Militaru, care încă avea sechele din trecut. El îi ordonase lui... (generalul despre care vă povesteam, n.a.) ca pe străzile Craiovei să fie debandadă, iar ... a căzut în plasa acestor ordine.'' (VA URMA...)

ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE '89 (III)

.....La un moment dat, nu mai reţin cât se făcuse ora, şeful de post din Melineşti, o comună din nordul județului, a raportat că în curtea unui cetăţean din localitate căzuse o rachetă. Ca un profesionist de excepţie ce era, neinfluenţat de situaţia în care ne aflam, domnul colonel Langa a dispus imediat deplasarea echipei de cercetare la faţa locului, desemnându-l pe şeful Serviciului judiciar să o conducă. I-a ordonat criminalistului să-şi ia şi aparatul de filmat, pentru a înregistra activităţile de la faţa locului şi pe peliculă, în afara fotografiilor judiciar-operative de rutină care se efectuau de obicei. Până la plecarea echipei şi un timp după aceea s-au emis tot felul de ipoteze privind provenienţa rachetei, inclusiv cea a intervenţiei bunului prieten al lui Ceauşescu, Muammar al-Gaddafi, bazată pe ştirile despre presupuşii teroriştii libieni, vehiculate la televiziunea publică. Ne gândeam că o fi fost vizat Combinatul chimic de la Işalniţa şi aşteptam cu îngrijorare să urmeze şi alte rachete care, de data asta, să-şi atingă ţinta provocând o catastrofă în zonă. Şi au urmat, într-adevăr, şi altele, dar nu asupra Combinatului ci răzlete şi răspândite pe tot teritoriul judeţului. Nu mai puţine de 28, dacă ţin bine minte, plus alte două în judeţul vecin, Olt Numai că nu erau ale lui Gaddafi ci de-ale noastre, după cum ne-a relatat, stupefiat, maiorul Cojocariu când s-a întors de la faţa locului, arătându-ne fotografii ale inscripţiilor de pe corpul obiectului căzut în curtea ţăranului. Rachetele au continuat să cadă nu doar în noaptea aia ci şi în ziua următoare, colonelul Langa trimiţând echipe de cercetare la faţa locului în toate cele 28 de situaţii raportate. În timp ce ai noştri cercetau cu migală toate aceste cazuri, constatând că absolut toate rachetele erau intacte, nici una nu explodase la impactul cu vreo ţintă, cei de la armaţă anunţau la televizor şi pe posturile de radio doborârea a 28 de elicoptere cu terorişti deasupra Doljului. Cred că şi acest fapt, a fost motivul stării conflictuale apărute între general şi şeful miliţiei (între timp ieşise din tăcerea autoimpusă), care s-au contrat în mai multe rânduri pe tema existenţei şi apartenenţei teroriştilor. Mă aflam în biroul domniei sale în timpul unei astfel de discuţii. – Terorişti sunt aceia care trag în salvări, i-a replicat colonelul Langa generalului, referindu-se la un incident în care militarii unei unităţi de-a armatei din cartierul Făcăi deschiseseră focul asupra unei ambulanţe care transporta o gravidă din Dobreşti la spitalul judeţean, ucigând soţul femeii, aruncat peste ea să o protejeze cu corpul său, şi rănind-o grav pe aceasta. Aşa rănită, femeia a reuşit să nască şi să supravieţuiască, copilul însă, rănit şi el în pântecele mamei, suferă astăzi de un grav handicap locomotor. Probabil ca generalului nu-i convenea faptul că Langa deţinea dovezi certe care infirmau existenţa elicoptereler cu terorişti, despre care se tot vorbea. La faţa locului nu se găsise nici o urmă a vreunui elicopter ci doar rachete intacte, neexplodate. Cei care susţineau existenţa elicopterelor avansaseră ipoteza ca acestea erau construite dintr-un material care se volatiliza la impactul cu racheta. Bine, bine, elicopterul se volatiliza, dar piloţii? Chiar dacă aceştia ar fi ars, cei care au cercetat vreodată locul unui incendiu cu victime ştiu că acestea luau poziţia aceea specifică, de boxer, erau chircite cu braţele strânse şi pumnii adunaţi în faţă, iar dacă muşchii şi ţesuturile ar fi ars în totalitate, oasele erau foarte rezistente, datorită calciului. Şi, presupunând că s-ar fi dezvoltat o temperatură extrem de ridicată care ar fi distrus în intregime şi oasele, piloţii nu ar fi avut asupra lor vreun obiect, ceva? Un port chei, de exemplu? Chiar topit, urme din metalul acela, simplu nu special precum cel al elicopterelor volatilizate, nu s-ar fi găsit la fata locului? Concluzia era una singură, rachetele fuseseră trase pentru spectacol, ca şi rafalele alea în sus. Nu se ştia încă de războiul electronic, de ţintele false, cel puţin noi nu ştiam, nu era domeniul nostru. Aşa că, e doar o presupunere, probabil că domnul colonel Langa era convins că teroriştii sunt o diversune a armatei în timp ce generalul şi alţii credeau că teroriştii, sau unii dintre ei cel puţin, sunt de la noi. Asa se susţinea la postul de radio Craiova, redeschis atunci şi aflat sub controlul generalului. Când, după o vreme, am reuşit să ajung la părinţi, aceştia mi-au spus că fuseseră foarte îngrijoraţi, auziseră de mai multe ori la acest post de radio că teroriştii colonelului Langa fac prăpăd în Craiova. Şi, cum ştiau că eu lucrez direct sub comanda sa, vă închipuiţi ce era în mintea şi sufletul lor. În cele din urmă curgerea implacabilă a timpului a dovedit că cel care a avut dreptate a fost colonelul Langa. Prin Comunicatul din 18 decembrie 2017 Biroul de informare şi relaţii publice al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut o serie de „precizări privind stadiul cercetărilor în cauza cunoscută generic sub denumirea „Dosarul Revoluţiei”. În comunicat, la litera I, se precizează: ,,I) S-a realizat edificarea parţială referitoare la declanşarea şi executarea diversiunii militare începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989. Este cert faptul că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale şi distrugeri survenite.  Probatoriul administrat a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecinţe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii şi mijloacelor militare de comunicaţii, astfel fiind instaurată la nivel naţional binecunoscuta psihoză teroristă.  De asemenea, se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecinţe deosebit de grave.  În legătură cu aceeaşi diversiune au fost obţinute date care demonstrează că în anul 1987 forţele armate ale României au importat două tipuri de imitatoare de foc militare, respectiv imitatoare pentru armamentul de infanterie, cu foc la gura ţevii şi imitatoare privind desantul de paraşutare.  Totodată, urmare a probatoriului administrat există o mai bună înţelegere a diversiunii radio-electronice.  Au fost realizate progrese notabile pentru înţelegerea fenomenului diversionist (unic în istoria României prin complexitate şi anvergură) atât sub aspectul mecanismelor concrete de acţiune cât şi din perspectiva persoanelor ce au dirijat acest fenomen. Este de aşteptat ca viitoarele cercetări să aducă lămuriri privind autorii diversiunii şi eventualele complicităţi în realizarea acesteia.” În ceea ce priveşte transmiterea unor ordine cu caracter diversionist îmi amintesc că încă la sfîrşitul acelei luni, după circa o săptămână de la lovitura de stat (cum a fost caracterizată nu de mine ci de autorii comunicatului susmenţionat), când se mai liniştiseră puţin lucrurile, am vizionat în sala mică de şedinţe, împreună cu toate cadrele cu funcţii de conducere din miliţie, caseta filmată de Dili Şerbănoiu în ziua de 22 decembrie şi noaptea care i-a urmat. Dili Şerbănoiu, care avea o cameră video cu care filma la nunţi, s-a aflat în mijlocul mulţimii care a asediat clădirea în care se afla sediul Comitetului judeţean de partid, pătrunzând apoi înăuntru şi filmând tot ce s-a întâmplat acolo. Datorită acestui fapt, Dili a ajuns o personalitate a celor gratificaţi ulterior cu titlul de revoluţionari, ajungând mai târziu chiar senator în Parlamentul României. Pe casetă sunt înregistrate şi discuţiile purtate în fostul cabinet al primului-secretar unde, alături de generalul erijat şi recunoscut după prânz ca lider de facto al evenimentelor, se aflau şi şefii principalelor structuri doljene ale Ministerului de Interne, cu excepţia lui Langa şi Gherghe, cum am arătat mai sus. La un moment dat, în timpul nopţii, generalul primeşte un telefon pe firul scurt. Nu ştiu cu cine a vorbit, dar în orice caz cineva mai mare în funcţie ca el deoarece repeta într-una: ,,Am înţeles! Am înţeles!", formulă binecunoscută celor care au efectuat un stagiu, fie şi minim, într-o unitate militară! Într-un articol publicat în ediţia din 9 iunie 2011 a cotidianului Adevărul, întitulat ,,Masacrul din Craiova, la ordinul lui Militaru‟, publicistul Laurenţiu Ungureanu, citându-l pe colonelul Ion Bărbulescu care se afla şi el în acea încăpere, afirmă că la celălalt capăt al firului se afla generalul Nicolae Militaru. Imediat după ce a terminat discuţia a pus mâna pe alt telefon şi a cerut să i se facă legătura cu comandantul regimentului mecanizat din Vânju Mare, După ce a primit legătura i-a cerut interlocutorului să trimită o companie de blindate la Turnu Severin ,,pentru că, uite, cei de la miliţie, de acolo, au început să facă prostii! Trag in oameni!" După câteva minute, în timp ce în cabinet se discutau alte probleme, era un dute-vino acolo, unii intrau alţii ieşeau, colonelul Ion Sandu, şeful Inspectoratului Dolj al M.I., dat mai într-o parte aşa, discuta cu cineva la telefon, întors cam cu spatele la general: „– Măi , tovarăşe Popescu, ce-i acolo la voi, la Severin? – … – Cum nimic, cum adică nimic? Vedeţi că la Craiova s-a auzit că acolo se trage! Aveţi grijă că vin nişte blindate peste voi!" Iniţial am crezut că Popescu era inspectorul şef de la Mehedinţi, dar ulterior am aflat că ar fi fost ofiţerul de contrainformaţii al securităţii. Trageţi dumneavoastră concluziile. Caseta există şi astăzi, a circulat prin multe medii. Şi eu o am, încă de atunci. Eu cred că acela a fost momentul când s-a primit ordinul de a se trece la executarea diversiunii. Sau, cine ştie? Ordinul o fi fost dat chiar mai devreme, pe înmurgite când, deşi se aflase despre capturarea lui Ceauşescu iar in Craiova se mai liniştiseră lucrurile, în Piaţa Mihai Viteazul, în faţa sediului cucerit deja de manifestanţi, s-au împărţit pistoale mitralieră dintr-un camion militar. Cui a dorit, fără nici o verificare, doar pe baza semnăturii într-un tabel unde era trecut numele şi prenumele pe care-l declara solicitantul. Poliţiştii au alergat apoi mult pentru recuperarea armelor alea, nici nu ştiu dacă până acum s-or fi recuperat în totalitate sau nu, căci la vreo doi ani după, încă mai erau câteva de recuperat. Noaptea zilei de 22 decembrie a trecut....... (Va urma...)

ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE '89 (II)

Am ajuns la unitate abia spre seară, circulând cu maşini de ocazie. Fiind în ţinută civilă lejeră, blugi şi geacă, am reuşit să intru deşi în faţa acesteia, pe stradă şi mica alee ce ducea spre poarta Miliţiei judeţene, erau comasate grupuri de cetăţeni. M-am prezentat la şef, potrivit reglementărilor, apoi la ofiţerul de serviciu şi dispecerat m-am pus la curent cu ce se întâmplase la Craiova în acea zi. Deşi mulţi, unii chiar dintre poliţişti, au susţinut că şeful nu fusese în sediu în acea noapte, domnul colonel Langa era acolo, ba chiar îşi adusese şi soţia şi copilul în mica încăpere amenajată ca loc de odihnă în spatele cabinetului. Unitatea era pregătită ca pentru asediu, pe acoperiş, în colţurile acestuia, fuseseră instalate mitraliere, iar în unele birouri se găseau lăzi de muniţie şi grenade. Ba chiar îndrăznesc să cred că, dacă domnia sa n-ar fi fost în unitate în acea noapte, am fi putut avea soarta celor de la Sibiu. Am aflat ulterior, dintr-o sursă sigură, fost coleg de pe când, înainte de a merge la şcoala de ofiţeri, eram electromecanic şi lucram la montarea unor centrale telefonice, că în spatele clădirii PTTR (poştă, telefon, telegraf, radio) de pe Amaradia, situată peste drum de clădirea inspectoratului, cei de la armată instalaseră baterii de aruncătoare orientate spre noi. Iar în partea de vest curtea inspectoratului se învecina cu o mare unitate militară, ce includea şi comandamentul Armatei a treia, de care ne despărţea doar un gard. În Craiova se trăgea deja, încă de când se lăsase întunericul peste oraş. Aflat împreună cu Gică Cojocariu, şeful judiciarului şi Titu Petrescu, ofiţer la acest serviciu, la una dintre mitralierele de pe clădire, unde cadrele din sediu făceam de serviciu cu schimbul, priveam dârele colorate ale trasoarelor ce străbăteau cerul spre sud-est, deasupra unităţilor militare din cartierul Valea Roşie. Am avut chiar o dispută cu Cojocariu, legată de mirarea mea că se trăgea în sus, nu vedeam rostul din moment ce nimic nu survola Craiova, dar majoritatea rafalelor avea această direcţie. Cojocariu a zis că-s probabil ricoşeuri la care i-am răspuns că ricoşeurile ar avea trasee dezordonate, nu ar urma toate aceeaşi linie, în şiruri de câte 7-8 puncte luminoase. Se trăgeau rafale în sus! În situaţia care era în oraş în acea noapte un singur foc de armă scăpat din clădirea inspectoratului de vreunul dintre cadrele de miliţie sau securitate pe care nu l-ar mai fi ţinut nervii, deoarece de pe canalele media se revărsa asupra noastră un potop de invective şi acuzaţii (terorişti, torţionari, sadici, şobolani, asupritori, unii cerând chiar eliminarea noastră fizică) ar fi putut avea consecinţe dezastruoase. Prilejuri au existat, în acea noapte, şi nu doar unul. Un general de armată instalat în cabinetul ocupat cu nici 12 ore în urmă de primul-secretar Ion Traian Ştefănescu, ne-a sunat în mai multe rânduri pentru a ne avertiza de iminenţa unor atacuri teroriste asupra sediilor noastre. Eu, personal, l-am recepţionat pe primul dintre mesajele de acest gen, generalul comunicând că un elicopter cu terorişti ar fi aterizat la marginea oraşului Segarcea, şi că are informaţii că vor ataca sediul Miliţiei orăşeneşti. Mai vorbisem cu generalul de câteva ori în acea noapte, domnul colonel Langa mă pusese să răspund eu la telefonul TO din biroul său. Generalul insista să vorbească cu şeful nostru dar, la indicaţia acestuia, spuneam că nu-i acolo. Poate chiar asta a fost sursa susţinerilor ulterioare că şeful miliţiei nu fusese în unitate în acele momente dificile. Generalul tot insista, mi-a cerut să-i transmit să se prezinte urgent la sediul fostului Comitet judeţean de partid, mai exact la structura nou creată, Comitetul de Salvare Naţională al judeţului Dolj. Am aflat ulterior, i-am văzut şi pe caseta înregistrată de viitorul senator Dili Şerbănoiu, că şefii principalelor structuri ale M.I. din judeţ erau acolo: Ion Sandu, şeful inspectoratului, George Velicu, comandantul unităţii de trupe de securitate, Gheorghe Popa, şeful inspectoratului miliţiei transporturi, Ion Eugen Sandu, şeful miliţiei municipale, comandantul penitenciarului, cel al pompierilor... Lipseau doar Langa, şeful miliţiei judeţene şi Gherghe, şeful securităţii doljene, comandanţii principalelor structuri încazarmate în sediul din Amaradia. Dacă şi aceştia s-ar fi dus acolo, la mâna generalului, efectivele lor ar fi rămas de izbelişte, precum cele ale miliţiei din Sibiu. Şi, cine ştie ce-ar fi urmat! Aşa, cu un ofiţer ca Langa, cunoscut pentru calităţile şi competenţa sa profesională, aflat la comanda cadrelor comasate în sediu, era mai greu. Şi chiar dacă eu sau alţii nu-l dădeam la telefon să vorbească cu generalul, sunt convins că acesta ştia că este acolo. Pe ce mă bazez? Am aflat mai târziu că mulţi dintre ofiţerii de contrainformaţii militare din unităţile armatei fuseseră arestaţi şi puşi sub pază. Probabil că unii dintre ei, neştiind care le va fi soarta, să fi colaborat cu cei de la butoane. Este posibil ca unii dintre aceştia să fi avut surse şi printre noi. Altfel nu-mi explic cum un ofiţer de miliţie de la Serviciul Circulaţie, să fi venit în sediul inspectoratului şi să ne relateze, cu mâna pe inimă, că a văzut personal un elicopter aterizând în proximitatea unităţii noastre, la surdo-muţi, cum i se spunea şcolii ajutătoare pentru persoanele cu handicap, aflată la circa o sută de metri spre centru. Era o diversiune? Era, din moment ce nu fusese nici un elicopter acolo. Cine-o ordonase? Cui îi folosea? Nu ştiu, dar îmi confirmă că unii dintre noi erau conectaţi la alte sfori. În al doilea rând, un ofiţer cu funcţie de conducere în miliţie, venit de puţină vreme la Dolj, consătean cu generalul, a fost suspectat peste puţin timp că a jucat la două capete, deconspirând acestuia locul în care erau transportate anumite documente clasificate, întrucât nu mai exista garanţia asigurării securităţii acestora în locul în care se aflaseră iniţial. Cu Langa în sediu, un comandant capabil, respectat şi temut de către subordonaţi, o acţiune directă asupra unităţii noastre (în cazul că cineva s-ar fi gândit la asta) nu ar fi fost posibilă fără pierderi serioase din partea atacatorilor. Dar, chiar dacă nu ne-am confruntat cu un astfel de pericol extrem, au existat şi alte situaţii potenţial periculoase, care puteau degenera pe fondul psihozei ce ne fusese indusă. Îmi amintesc una dintre acestea, favorizată şi de faptul că nu toate cadrele cunoşteau în amănunţime prevederile planului de pază şi apărare al sediului ori pe cele ale planului de intervenţie a grupării antiteroriste Arta, nefiind implicate în aplicarea prevederilor acestora. În timpul acelei prime nopţi, în condiţiile în care la televizor se relata despre terorişti care atacă Televiziunea din blocurile de locuinţe din preajmă, supravegheam de la ferestrele clădirii de pe Amaradia, înarmaţi cu pistoale mitralieră, atât perimetrul unităţii şi împrejurimile, cât şi ferestrele celor două blocuri de locuinţe din stânga şi din dreapta unităţii. Aflat la fereastra dinspre est a culoarului de la etajul doi, împreună cu Nicu Marin de la cercetări penale, am zărit profilându-se pe cer capul şi umerii unui individ care încerca să se caţăre pe acoperişul infirmeriei, o clădire ceva mai scundă, situată în prelungirea blocului de locuinţe de lângă gardul unităţii. Am strigat ce am văzut, alertându-i pe ceilalţi. Deşi era o situaţie destul de periculoasă, colonelul Langa a alergat pe culoar, strigând puternic să nu tragă nimeni. – Nu trage nimeni, nu trage nimeni, decât la ordinul meu, striga! Apoi s-a auzit de jos, din curte, strigătul lui Sabin Popescu, şeful compartimentului antiterorist, care striga şi el: – Nu trageţi, nu trageţi, e omul meu, care se instalează în dispozitiv! A fost o situaţie de confuzie care a durat suficient pentru ca un tip mai slab de înger să fi putut scăpa un foc de armă, cum am aflat ulterior că s-a întâmplat în alte locuri. Auzind focul de armă, cei din unitatea militară vecină ar fi putut crede că-i atacăm, după cum tot perora Brateş şi alţii ca el la televizor, şi tragedia ar fi fost gata. La un moment dat, nu mai reţin cât se făcuse ora, şeful de post din Melineşti, o comună din nordul județului, a raportat că în curtea unui cetăţean din localitate căzuse o rachetă. (Va urma...)

ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE ’89

Miliţia judeţului Dolj

În iulie 1989 ar fi trebuit, conform planificării, să plec în concediu de odihnă. Domnul colonel Langa m-a tot amânat, invocând mereu urgenţe care trebuiau rezolvate. Se obişnuise cu prezenţa mea, cred, mă integrasem în specificul postului şi mă rodasem suficient încât să-i fiu de un real folos în exercitarea prerogativelor funcţiei. Aveam condei şi, participând împreună cu domnia sa la toate şedinţele de analiză a activităţii structurilor subordonate, începusem să cunosc destul de bine problematica unităţii astfel încât să-i iau de pe umeri sarcina redactării, în primă fază, a numeroase materiale, domniei sale fiindu-i mai lesne să lucreze apoi pe un bruion, căruia să-i dea forma finală. De aceea cred că-i venea greu să se despartă de mine într-o perioadă în care problemele ce-i apăsau umerii şi presiunile şefilor din IGM şi minister deveneau tot mai acute. Mi-a permis să plec abia la jumătatea lunii decembrie, la începutul unei ierni fără zăpadă, astfel încât nu prea aveam unde să merg, nefiind sezon nici la mare, nici la munte. În consecinţă am plecat la părintii mei, în sudul Teleormanului, unde am ajuns în seara zilei de sâmbătă, 16 decembrie. A doua zi, încă de dimineaţă, am mers la postul local de miliţie pentru a-mi anunţa prezenţa pe raza comunei şi a fi luat în evidenţă, în conformitate cu regulile impuse de statutul profesiei mele, care implica o serie de constrângeri şi privaţiuni. Şef de post era plutonierul adjutant Dragnea, al cărui fiu avea să ajungă peste nici treizeci de ani unul dintre liderii acestei ţări. – Bine c-ai venit, Iancule, mi-a zis după ce i-am explicat rostul prezenţei mele, ai picat chiar la ţanc pentru a-l ajuta pe Liviu într-o problemă. Şi-a încropit un Aro din bucăţi, motorul dintr-o parte, caroseria din alta, ştii cum este, şi trebuie să meargă să-l înmatriculeze. Pentru a nu avea greutăţi ne-am gândit să facem rost de un peşte ca lumea. Tu nu trebuie decât să-l însoţeşti până la Bistreţ şi înapoi, mergeţi la Gruia, un prieten de-al meu din Islaz, care e acum şeful fermei piscicole de pe lacul ăla mare de acolo. Doar îl însoţeşti, să nu cumva să-l oprească cineva pe drum şi să-i confişte peştele. Nu prea mi-a convenit nici postura, nici să-mi sacrific o zi din concediu, dar am acceptat, ce era să fac, părinţii mei trăiau acolo în sat, vorba şefului de post pe care mi-o dăduse pe la ureche cu ceva vreme în urmă, când venise cu Liviu la Craiova să mă roage să găsesc pe cineva care să pună o vorbă bună la directorul întreprinderii regionale unde proaspătul inginer primise repartiţie, pentru a-l numi la un punct de lucru mai aproape de casă. ,,Ai tăi trăiesc în sat, îmi spusese acesta, şi poate au nevoie să-i ajut să schimbe vreo butelie, ceva‟. Avea dreptate, aşa se ajunsese, nu puteai rezolva nici o problemă, chiar măruntă ca aia, fără pile şi relaţii! A doua zi la opt eram gata de plecare, cum ne înţelesesem, dar ora opt a trecut, s-a făcut nouă, apoi zece şi Liviu tot nu venea. Nu aveam telefon acasă ori prin apropiere, nu aveam cum suna să văd ce s-a întâmplat, îl mai aştept ori nu, aşa că l-am rugat pe tata, care tocmai pleca în sat după nişte cumpărături, să treacă şi pe la miliţie, să vadă de ce nu mai vine Liviu, familia şefului locuind la etaj, deasupra postului. – Nu-l mai aştepta, mi-a spus după ce s-a întors. Îmbracă-te şi du-te şi tu la post, se pare că s-a întâmplat ceva în ţară. Dragnea a trimis gardiştii după toţi militarii care sunt în comună, veniţi în permisii sau concedii, spune că trebuie să vă întoarceţi urgent la unităţi, se întrerup toate concediile. Eu zic să tăiem porcul până te întorci de la post, să apuci să guşti şi tu o bucăţică din el până pleci înapoi, la Craiova.
– Lasă-l, nu te grăbi, să văd mai întâi despre ce-i vorba, i-am zis eu ştiind că la noi exista tradiţia ca porcul să se taie abia peste vreo săptămână, în ajunul Crăciunului. Ajuns la post şeful mi-a spus că a primit ordin să anunţe toţi militarii să se întoarcă urgent la unităţi pentru că s-a întâmplat ceva grav la Timişoara. – S-a decretat stare de necesitate? - l-am întrebat. – La noi nu, doar acolo, în zonă. Am semnat pe un tabel că mi s-a transmis ordinul şi am plecat la Consiliul local, cum se numea atunci Primăria, unde din biroul preşedinteluii (al cărui fiu era şi el ofiţer, genist) l-am sunat pe domnul colonel Langa, pentru a-l întreba ce să fac, ştiind că ordinele prevedau întoarcerea de urgenţă la unităţi doar în cazul decretării stării de necesitate. Existau, e adevărat, şi situaţiile de gradul unu şi doi instituite prin ordin de ministru, dar în aceste cazuri era impusă prezenţa doar a unei anumite cote din efectivul-control al unităţilor. – Rămâi unde eşti, mi-a spus colonelul Langa, ţi-am amânat destul concediul. Ne descurcăm noi şi fără tine. Dacă o sa fie nevoie, ştiu de unde să te iau. Liniştit din acest punct de vedere am mers acasă unde, pentru a afla ce s-a întâmplat la Timişoara, am pus aparatul de radio pe postul Europa Liberă pe care l-am ascultat continuu zilele şi nopţile următoare. Miercuri seara, când am aflat de la televizor despre mitingul organizat a doua zi în Bucureşti, i-am spus lui taică-meu că Ceauşescu a înnebunit, probabil, dacă permite adunarea unei asemenea mulţimi în capitală în situaţia care este în ţară. – De-aici i se va trage, le-am spus lui şi lui frate-meu, relatându-le ce-mi povestise în urmă cu căteva luni, la sfârşitul lui martie, un colonel din Bucureşti cu care împărţisem camera de hotel pe timpul unei aplicaţii. Acesta-mi spusese că Ceauşescu s-a ramolit, că în realitate ţara e condusă de ţaţa Leana şi Silviu Curticeanu. Nu ştiam ce să cred atunci în martie, am avut şi-un mic incident legat de această discuţie, dar acum începusem să cred că Gogoşarul, cum era poreclit cel în cauză pe când era doar comandant de batalion în şcoala militară, avea dreptate. Am urmărit apoi mitingul la televizor iar seara, la Europa Liberă, am auzit rafalele pistoalelor mitralieră ce răsunau în centrul capitalei. Vineri dimineaţa am plecat la Turnu, să vorbesc din nou cu domnul colonel Langa pe firul scurt de la Miliţie. N-am apucat să ajung acolo, cum am coborât din autobuz m-am întâlnit cu un prieten care mi-a spus că generalul Milea s-a împuşcat iar Ceauşescu a decretat stare de necesitate. N-am mai mers la Miliţie, în această situaţie ordinele erau clare. Înapoi la unităţi, iar dacă nu reuşeşti, te prezinţi la prima unitate a Ministerului de Interne şi te pui la dispoziţie.

(Va urma)

Cinste segărcenilor

Edilii comunei învecinate, Segarcea Vale, s-au învrednicit cu o faptă demnă de laudă şi admiraţie. Preocupaţi nu doar de starea drumurilor şi administrarea chestiunilor ce ţin de prozaic ci şi de sufletul localităţii, au recondiţionat vechea şcoală din satul Olteanca, ce fusese abandonată, ca şi şcoala noastră de la Fermă, din cauza numărului scăzut al elevilor, şi au transformat-o în muzeu, inaugurat ieri, 01.06.2018, dând astfel posibilitatea copiilor, tinerilor şi celorlalţi locuitori segărceni să se documenteze pe viu cu privire la trecutul şi valorile celor trei sate ale comunei, la personalităţile ce s-au născut şi au crescut în comună, evoluând apoi până la a ajunge să reprezinte ceva în anumite domenii ale societăţii româneşti şi nu numai!
Crearea muzeului a fost posibilă nu doar ca urmare a eforturilor primarului localităţii şi a Iulianei Ristea, directoarea şcolii, ci şi a sprijinului nemijlocit al unui alt fiu al comunei, profesorul universitar Gheorghe Sarău, consilier în Ministerul Educaţiei. 
Alături de domnia sa, deschiderea muzeului a fost onorată şi de alte personalităţi, originare ori cu ascendenţi în Segarcea Vale, dintre care amintesc pe dl. profesor universitar Marinică Drăgulinescu, fost decan al Facultăţii de Electronică, dl. Dumitru Negru şi doamna Nona Stuparu, pictori consacraţi, dl. Virgil Andronescu, poet, dl. Andrei Drăgulinescu, scriitor şi cadru didactic la Facultatea de Electrotehnică, care au rostit alocuţiuni pe marginea evenimentului, adresând totodată felicitări celor ce au contribuit la materializarea acestui proiect.
Au participat, de asemenea, consilieri locali, locuitori ai comunei, cadre didactice şi elevi ai şcolilor din localitate. După încheierea alocuţiunilor, două frumoase copile, îmbrăcate în costume tradiţionale, au încântat publicul cu un repertoriu folcloric teleormănean, după care s-a permis vizitarea muzeului.
Acesta se compune din două săli mai mari, una purtând numele lui Dimitrie Stelaru, renumit poet şi boem (şi-a înscenat moartea pentru a urmări reacţia colegilor de breaslă) născut în Segarcea Vale, cealaltă numele lui Gheorghe Sarău, care a fost onorat astfel pentru sprijinul şi eforturile sale. Şi pentru meritele sale culturale, evident. În cele două încăperi sunt expuse, pe standuri, volume ale poeţilor Dimitire Stelaru, Ion Segărceanu, Rodian Drăgoi precum şi ale domnului Sarău, fotografii, copii de pe diverse documente emise de autorităţi în care sunt consemnate naşterea şi alte evenimente din viaţa personalităţilor segărcene. Pe pereţi sunt expuse picturi donate de Dumitru Negru şi Nona Stuparu, care trăieşte în Arad, hărţi vechi ale zonei, postere cu fotografii şi aspecte din viaţa personalităţilor născute pe aceste meleaguri, printre care Dumitru Găină, reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în Australia şi Noua Zeelandă, Pascu Geabou, misionar al Bisericii Baptiste în SUA şi Zambia, Rodian Drăgoi. 
Într-o altă sală, mai micuţă, situată chiar în faţa intrării, sunt expuse vestigii arheologice din zona cişmelelor de la Segarcea Deal, printre care o cărămidă tipic romană, ştampilată cu litera N, care confirmă prezenţa romanilor în zonă, unde se presupune că ar fi existat un apeduct construit de către aceştia.
Într-o altă încăpere, la demisol, există o secţie etnografică deschisă anterior, pe care, din păcate, nu am putut-o vizita, fiind încuiată cu un lacăt, organizatorii gândind, probabil, că nu vor exista persoane dornice s-o viziteze.
În curtea muzeului sunt expuse panouri (nu ştiu dacă-i cuvântul cel mai potrivit) conţinând versuri din creaţia lui Dimitrie Stelaru. Propun edililor ca în acest spaţiu să fie expuse atelaje şi unelte agricole care nu prea se mai folosesc astăzi, pentru ca tinerii să cunoască cum arătau, precum şi părţile componente ale acestora, desemnate prin cuvinte dintre care unele sunt încă în uz, dându-le astfel conţinut şi sens.
În încheiere, îmi alătur felicitările mele celor rostite în alocuţiuni, pe care le adresez edililor segărceni, dorindu-mi ca şi alţii să le urmeze exemplul.

Moşii

Tradiţia sărbătoririi Moşilor de vară încă se mai păstrează la Lița. Îmi plăcea foarte mult acest obicei in copilărie când primesm drept împărțanie strachini cu orez cu lapte și chite de cireșe. Paharele cu apă care se împărțeau erau legate împrejur cu ață roșie, sub care se prindeau, de asemenea, cireșe. Cireșe erau prinse și de cozile lingurilor. Toate vasele, paharele si lingurile împărțite erau noi, cumpărate in perioada premergătoare de la târg sau de la căruțele olarilor care mergeau pe ulițele satului, venind tocmai de la munte, din județul Vâlcea, de regulă. Căruțele olarilor aveau o formă specifică, fiind mult înălțate, pentru a putea cuprinde cât mai multe paie, printre care erau puse oale și străchini, pentru a fi protejate de zdruncinături. Pe laturile căruțelor erau pari înalți in care erau înfipte, cu gura in jos, diferite modele de oale. Ce vreți, și atunci reclama era sufletul comerțului. .Sub căruță sau puțin in urma ei, pășea resemnată cățeaua olteanului, care avea rolul să-și păzească stapânul și avutul acestuia pe timpul nopților, drumul de la munte fiind lung, străbătut cu săptămânile, nu in trei- patru ore ca acum, cu mașina.
Exista și o superstiție, sau nu știu cum să-i spun, pentru dezvăluirea căreia îmi cer iertare celor pudici. Dacă te scărpinai in fund și erai văzut se spunea că vine carul.cu oale! :)
Acestea fiind zise vă urez tuturor o sărbătoare plăcută și cu folos! Fie ca moșii voștri să primească și să se bucure de pomenile făcute! Doamne ajută!

Colonelul LANGA (II)

Am insistat în prima parte asupra sobrietăţii comandantului Langa, asupra rigidităţii fizionomiei sale. Rigiditate în sensul că rar vedeai un zâmbet pe faţa sa, puţini erau cei care-l văzuseră zâmbind! La serviciu mă refer, pentru că nu l-am cunoscut în familie ori în cercul său de prieteni. Nici la mese nu prea am fost împreună, decât de două ori, odată la un prieten bun de-al său, directorul unui IAS pe care-l cunoştea din tinereţe şi altă dată la socrul lui Bică, şeful Miliţiei Calafat, când am avut nişte probleme în zonă. Bică ne invitase la restaurant, dar şeful nu a vrut să meargă într-un local public şi atunci calafeteanul ne-a zis să mergem acasă la socrul său, invitaţie acceptată. Am bătut mult drumurile judeţului împreună cu domnia sa, obişnuia să mă ia la toate controalele şi analizele pe care le efectua, dar nu accepta invitaţii la protocoale. Când îl răzbea foamea, că de multe ori stăteam plecaţi toată ziua, îi zicea lui Remus Căldare, şoferul autoturismului care-l deservea, să tragă pe dreapta, să coboare şi să ne aducă câteva fructe din pomii ce mărgineau şoseaua. Ba odată chiar l-a certat că a luat prea multe prune, că nu circulăm doar noi pe drumul ăla! Nu cred că erau nici patru prune de fiecare! Cu toata atitudinea sa sobră, distantă, avea un dezvoltat simţ al umorului şi făcea glume destul de des, chiar. Contrastul dintre atitudinea sa obişnuită şi vorbele de duh mărea încărcătura umoristică a poantelor sale, care circulau apoi mult timp printre subordonaţi. Prin 1988 dezertase un tânăr recrut dintr-o unitate militară din Craiova. Mai exact, fusese învoit, îşi vizitase familia apoi, în loc să se întoarcă la unitate, furase o maşină şi se pierduse în ceaţă. La puțină vreme după eveniment avea să se petreacă un fapt care dădea o importanţă aparte cazului aparent banal la început, punând întreaga miliţie pe urmele fugarului. Pe atunci benzina era pe cartelă, fiecare autoturism beneficiind de o cotă lunară de doar douăzeci de litri de carburant. Pentru cazuri speciale cota se suplimenta pe baza unor bonuri cu valoare prestabilită emise de directorii întreprinderilor judeţene de distribuire a produselor petroliere şi înmânate unor persoane cu funcţii de răspundere, şefului miliţiei judetene, de exemplu, care la dădea celor ce plecau în misiuni speciale. Autoturismul furat de soldat nu avea prea multă benzină în rezervor şi după nici trei ore, la intrarea în Sibiu, motorul a început să tuşească. Extrem de tupeist şi beneficiind de oarece informaţii, fugarul s-a prezentat direct la Comitetul Judetean de Partid şi a întrebat de Nicu Ceauşescu, primul secretar. Nu era acolo, situaţie pe care scontase şi fugarul nostru. Exprimându-şi regretul, soldatul dezertor a spus că el este Emil Bărbulescu, vărul lui Nicu de la Scorniceşti, merge undeva in Ardeal şi a neglijat să-şi facă plinul la maşină, de acest lucru ocupându-se, de regulă, şoferul său. Emil avea o funcţie de conducere în Miliţia judeţuli Olt! Deplasându-se în interes personal de această dată, a rămas în pană de carburant la intrarea în oraş. Cel de la cabinet stia cine este Emil, probabil le făcuse legătura telefonică vreodată, dar nu-l cunoştea personal. A dat imediat dispoziţiile necesare, cineva l-a condus pe fugar la maşină şi s-a ocupat de umplerea rezervorului. Când a venit Nicuşor din teren şi i s-a raportat că fusese căutat de vărul său Emil, a sunat la Miliţia din Olt să se intereseze de el şi a dat de cel adevărat, care era bine mersi la locul său de muncă, nicidecum hălăduind prin Ardeal. Apoi s-a declanşat nebunia, fugarul având de-acum pe urmele sale nu doar miliţia din Dolj şi judeţele învecinate, ca urmărit local, ci pe cea din întreaga ţară. Inteligent şi abil, fugarul a reuşit să înşele vigilenţa celor aflaţi pe urmele sale timp de aproape trei săptămâni, schimbând des autoturismele cu care se deplasa. Prin furt, bineînţeles! Prins şi adus la Craiova, a fost audiat personal de şeful miliţiei judeţene, care a ţinut să cunoască toate amănuntele periplului său. A doua zi, înarmat cu o declaraţie de vreo douăzeci de pagini, a venit în sala mică de sedinţe, unde ofiţerii cu funcţii de conducere din Dolj se aflau la convocarea de pregătire profesională. - Să vă citesc declaraţia militarului dezertor, să vedeţi şi voi cum un puştan de nici douăzeci de ani şi-a bătut joc de toată miliţia română! Şi-a inceput să citească. La puţină vreme după episodul de la Sibiu, fugarul cunoscuse două prostituate cu care se întovărăşise şi colindaseră împreună o mare parte din ţară. Pentru a face rost de bani se opreau în parcările unde staţionau TIR-uri iar prostituatele ofereau servicii sexuale şoferilor acestora, plecaţi de zile întregi de acasă. - ,,Apoi am mers în parcarea de lângă pădurea Cutare, citea cu voce tare şeful. Acolo erau trei turci. Fetele au mers la ei, i-au rezolvat şi au făcut rost de ....zeci de mărci cu care ne-am cazat şi am mâncat la motelul de lângă oraşul.... A doua zi am mers spre oraşul ... în apropierea căruia, într-o parcare erau patru turci....’’ Şi tot aşa citea în continuare, declaraţia conţinând frecvent referiri la parcări în care se aflau TIR-uri străine, majoritatea turceşti. La un moment dat colonelul Langa se opreşte, lasă declaraţia pe masă, îşi scoate ochelarii, se uită spre noi şi, cu o mină serioasă, zice: - Băi, cred că nici pe vremea lui Ştefan cel Mare nu erau atâţia turci în Ţările Române! Remarca sa, venită într-o atmosferă destul de încordată, pentru că, citind declaraţia, colonelul sublinia greşelile celor din filtrele penetrate de fugar ori care acţionaseră în alte ochiuri ale plasei întinse pentru reţinerea acestuia, a stârnit un hohot de râs, destinzând brusc atmosfera. Altădată, colonelul le prezenta cadrelor de conducere rezultatele slabe obţinute de cei care participaseră la concursul de admitere în învăţământul superior. Deşi organizasem activităţi de pregătire cu aceştia, prelegeri şi consultaţii la sediul unităţii oferite de profesori universitari, cum am arătat în povestirea cu americanii de la Terasa Băniei, majoritatea candidaţilor noştri obţinuseră note sub aşteptări, unii chiar ridicol de mici. Comandantul le citea numele, apoi notele obţinute la cele două probe scrise ale concursului. - Cutare, economie doi, geografie doi! Cutare, economie trei, geografie, trei! Cutare, trei, trei! Cutare, doi, doi! Apoi, oprindu-se şi adresându-se maiorului Costel Nedeianu, şeful Biroului Platformă Industrială, unde lucrau cei care obţinuseră notele alea mici, zice: - Măi, Nedeianule! Ai tăi parcă ar fi jucat table, măi! Au dat numai duble mici! Într-un comentariu la prima parte a amintirilor mele despre comandant, nea Costică Udrescu povesteşte că, aflat la Cabinetul Medical, unde şeful venise pentru o şedinţă de fizoterapie, l-a auzit spunându-i asistentei medicale, în timp ce se ridica de pe pat: - Măi, Istrăteasco, atâta curent ai băgat în mine încât dacă-mi pui un bec în fund, se aprinde! Replica sa, a stârnit, de asemenea, hohotele celor prezenţi contrastând cu sobrietatea ce-l caracteriza de obicei. În timpul unei manifestări ce adunase o mare mulţime pe străzile Craiovei, nu îmi mai amintesc însă cu ce ocazie, mă aflam cu dânsul în autoturismul de serviciu, condus de Remus Căldare, autoturism dotat, bineînţeles, cu staţie radio. Pentru a conspira identitatea celor care se produceau în eter, pe frecvenţele radio, se foloseau indicative. Unitatea noastră avea în acea perioadă indicativul Diligenţa. Primul-secretar al comitetului judeţean de partid, omul cel mai important din judeţ, era ,,100 (o sută) de la Diligenţa’’ inspectorul şef - 101, locţiitorul politic al inspectoratului – 102, şeful securităţii judeţene - 103, iar şeful miliţiei – 104. La un moment dat, şeful ia microfonul staţiei şi întreabă: - Diligenţa, sunt 104! E vreo problemă pentru mine? Voia să ştie dacă s-a produs vreun eveniment ori l-a căutat cineva de la Bucureşti! - Nimic deosebit, 104! îi răspunde cel de la Dispecerat. După care auzim în staţie vocea răguşită a locţiitorului politic, care, probabil, voia şi el să se bage în seamă. - Diligenţa, sunt 102! Dar pentru mine e vreo problemă? Înainte de a apuca să răspundă cel de la Dispecerat, colonelul Langa ia microfonul şi-i răspunde el: - Da, măi, este! Vezi că ţi-a trântit vântul vreo două steaguri!