Despre poreclele liţenilor

Cei care urmăriţi postările mele despre Liţa şi liţeni aţi putut observa că folosesc uneori porecle când mă refer la anumiţi oameni. Nu o fac în sens peiorativ ci pentru o mai bună individualizare a celor în cauză. După părerea mea, deşi nu neg caracterul peiorativ al unor porecle din Liţa, majoritatea acestora au apărut tocmai din necesitatea individualizării unor oameni sau familii, în contextul existenţei mai multor cetăţeni sau familii care purtau acelaşi nume, mai ales în cazul neamurilor mai mari. Nu este o chestie inventată de liţeni, încă din antichitate aristocraţii romani aveau trei nume (tria nomina – nume trinominal). Un prenume (praenomen), un nume de familie (nomen gentilicum – numele ginţii) şi o poreclă (cognomen). Praenomen reprezenta un nume personal, individualizat, folosit în principal în cadrul aceleiaşi ginţi (Aulus, Lucius, Titus, Tiberius), nomen era un nume comun tuturor membrilor aceleiaşi ginţi (Aurelius, Claudius, Flavius, Iulius) iar cognomen era folosit pentru a marca o particularitate fizică sau morală (Cicero – năutul, probabil de la un neg sau aluniţă, Brutus – prostul, Cato – şiretul, Caecus – orbul, Rufus – roşcovanul, etc.). Dreptul roman şi-a pus amprenta asupra dezvoltării ulterioare a tuturor sistemelor de drept din lumea civilizată, chiar şi astăzi întâlnindu-se elemente ale acestuia. Era normal ca poporul nostru, cu ascendenţă romană, să păstreze în timp elemente ale acestei vechi civilizaţii, poreclele (cognomen) fiind unul dintre acestea. Astfel, numai în zona satului în care am copilărit existau mai multe familii Văleanu. Erau diferenţiate de porecle: ale Muţulică, ai lui Paraschivan, ale Spânu, ale Coşcan, ale Pâstae. Ori familiile Mangu, diferenţiate prin porecle ca ale Prescuci, ale Bologan, ale Medrega! Sau familiile Şchiopu, care sunt ale Păldăgică şi ale Udurică, după poreclele a doi mari şi împătimiţi pescari de odinioară, pe care-i vedeai mai mereu împreună, cu undiţele la spinare, precum şi ale Ghindă! Uneori porecla provenea din prenumele unui ascendend, ca în exemplul de mai sus, Paraschivan ori dintr-o particularitate fizică a strămoşului respectiv ca în cazul celor ale Spânu, spâni fiind numiţi cândva imberbii, bărbaţii cărora nu prea le creştea păr pe faţă. În povestirea ,,Din trecutul comunei Liţa – Despre neamuri şi ocupaţii’’ aţi văzut că după 1864 au început să vină în Liţa bulgari, care se ocupau cu grădinăritul, precum şi sîrbi şi croaţi. Venirea acestora era favorizată de faptul că pe atunci nu erau graniţe strict controlate ca astăzi şi se putea trece cu uşurinţă dintr-o parte într-alta. Bunicii mei îmi povesteau că prin 1920, parcă, a fost un ger aşa de mare încât Dunărea a îngheţat bocnă şi mulţi liţeni au profitat de asta trecând în Bulgaria cu săniile trase de boi. Din curiozitate ori pentru cumpărături. Mulţi străini de neamul românesc au venit pe vremuri şi s-au stabilit la noi ori pentru că aici găseau condiţii mai bune, ori din motive politice, sârbii îndeosebi. Un prinţ sârb, Obrenovici, învins într-o răscoală împotriva Imperiului Otoman, însoţit de suita sa şi numeroşi conaţionali a trecut Dunărea şi s-a stabilit în preajma Calafatului. Numărul sârbilor ajunşi în zona noastră era destul de mare, cred, din moment ce, în copilăria mea, Segarcea Vale se numea Sârbie, Te duceai, adică, în Sârbie, în zona locuită de sârbi, cum zic braşovenii când merg în Covasna că merg în secuime. Am amintit acest episod pentru că unele porecle din Liţa au o provenienţă legată de aceste fapte. Astfel, unele familii din neamul Bâţă sunt poreclite ale Bulgaru, pentru că un strămoş al acestor familii s-a căsătorit cu o bulgăroaică. Băiatului rezultat din această căsătorie i s-a spus Bulgaru, poreclă transmisă apoi tuturor descendenţilor săi. Şi lui Lincă Georgescu, pe care-l făcuse maică-sa cu un sârb, i-au spus liţenii Lincă Sârbu. Un alt caz, în care numele unui ascendent s-a transformat în poreclă, este cel a unei ramuri a neamului Mândroc, de la Podul Mare. Ascendentul lor, bulgar venit în Liţa, s-a numit Burtan, urmaşii lui fiind porecliţi ai lui Burtan. Ulterior, Burtan a devenit Burdan, porecla ducându-te cu gândul la acel preparat alimentar din produsele porcului, toba, pe care liţenii îl numesc burdan. Realitatea este însă alta, precum vedeţi. Unei alte ramuri a neamului Mândroc i se spune ale Diblă Veche. Diblă i se spunea cândva la vioară! Sau cazul unor familii din neamurile Bârsăşteanu şi Bolborici cărora li se spune ale Chera. Chera a fost, probabil, numele unei femei, Chera, Chira. Kira Kiralina! Unei alte ramuri a neamului Bolborici i se spune ale Seba, alteia ale Cordiţă, iar altor mlădiţe ale neamului Bârsăşteanu, ale Vulpe, ale Cârliu, ale Badea. Ori mai fi şi altele dar nu-mi vin în minte momentan! Unora din neamul Mitruş li se spune ale Baba Dina, altora ale Baba Şicu. Precum şi ale Carauţă, ale Miaca sau ale Baronu’. Uneori porecla provine de la meseria praticată, ca de exemplu cei din familia Voicu, cărora li se spune ale Rotaru. Sau de la o particularitate fizică, ca la vechii romani (Mutu ale Rotaru, Mutu lu’ Ciurea). Sunt cazuri în care poreclele astea referitoare la particularităţi fizice ascund destulă ironie. Unui bărbat din satul nou, care era cam şui şi se deplasa cu greutate, mergând într-o parte, cu un umăr împins în faţă, i se spunea Reacţia, de la avion cu reacţie, supersonic! Era aşa din naştere, lumea vorbea că îl nenorocise maică-sa, care se trăsese când era grea. Se supusese unor manopere avortive adică, care eşuaseră însă. Porecla poate proveni şi de la o anume localizare. Unor familill Grecu li se spune ale Ghiţă după lac! Sau altei familii, îmi scapă numele, li se spunea Din vii! Uneori nu doar poreclele ci şi numele unor familii ori neamuri provin de la un ascendent. Mitruşeştii, de exemplu, cred că sunt urmaşii unui strămoş care s-a numit Dumitru, acest prenume având pe vremuri, nu diminutivul din zilele noastre Mitică, ci diminutivele Mitriţă ori Mitruş. Străbunicul meu, Dumitru Bâţă în acte, căzut în primul război mondial, era numit în familie Mitruş. Dumitru – Dumitriţă – Mitriţă – Mitruş! Un exemplu asemănător, de nume de familie provenit din prenumele unui strămoş, este cel al neamului Toader, cred. Unele porecle provin din întâmplări pierdute în negura timpului, cum poate fi cea de Pâstae. Când eram în primele clase, şcoala de la Fermă, care pe atunci era compusă doar din clădirea grădiniţei de mai târziu, avea şi o grădină de zarzavat, unde, în anumite zile, eram deprinşi cu muncile agricole. Într-una din zile, doamna Lenuţa Petrescu, învăţătoarea noastră, ne-a spus că a doua zi să venim cu sapele pentru că avem de lucru în grădina şcolii. Ne-am conformat toţi, cu excepţia lui Fusulan Traian. A doua zi săpam toţi de zor, cu excepţia acestuia care, ne-având sapă, se plimba şi el pe lângă noi. Venit să vadă cum merge treaba, domnul Zaharia Ionescu, directorul şcolii, îl întreabă: - Tu ce te plimbi aşa pe margine, cu mâinile la spate, că doar noi fi vreun şef? De atunci, Şefu’ i-a rămas numele. Porecla a prins şi l-a urmărit până la moarte, s-a prăpădit anul trecut. Toţi îl ştiau şi-i spuneau Şefu’, cred că erau puţini cei care-i ştiau numele adevărat. De altfel, destul de multe porecle îşi au originea în copilărie. E o perioadă când o poreclă prinde foarte uşor. Un alt coleg de clasă, Tudosoiu Constantin, Costel, şi-a spus singur odată, când jucam fotbal în curtea şcolii: - Eu sunt Liş! Voia să spună că joacă pe postul lui Liş, un fotbalist al echipei din satul vecin, Odaia, pe care-l ştiam din confruntările cu echipa Liţei, de pe terenul din vale. Şi Liş i-a râmas numele, ca şi lui Şefu’, până s-a prăpădit şi el. Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi! Unele din familiile neamului Mitruş sunt poreclite ale Baronu’. Porecla îşi are originea într-un ascendent al lor care, având copii mulţi, nu participa la muncile câmpului, avea cine să le facă. Erau şi avuţi, aveau conac în câmp. Având mult timp liber, capul familiei mergea zilnic la cârciumă, pentru a socializa cu cei de acolo. La prânz venea acasă, mânca, dormea două ore, apoi pleca iarăşi la cârciumă. Deplasările astea nu le făcea pe jos, nuuuu! Lua o trăsură, avea bani, îşi permitea! Din cauza acestui mod de viaţă, sătenii i-au spus Baronu’! Unele porecle nu au nici un sens, ori au, mai degrabă, un sens care astăzi s-a pierdut. Sunt cuvinte care ies din uz prin nefolosire, cum sunt, de exemplu, cele care denumesc elemente din structura carului cu boi, despre care am povestit într-un alt articol. Întrucât astfel de atelaje nu mai sunt în Liţa, cuvintele au ieşit din uz şi se pierd, se uită. Am avut vecini porecliţi Coidocu, Zdârnacu, Fuşturică, Basacu, Zdrâmboaie, Muţulică Stanandrei! Sau ale Carauţă, din neamul Mitruşeştilor! Iar pe uliţa cealaltă, de la Podu' Mare, alde Roancă, Ale Dirina, ale Fitanţă, ale Arinda. Iar prin Satul Nou Ţâcnita, Tipărel, Bozeanu, Băceanca, Ciriş, Despa, Basamacu, Ochiosu, Encea, Mecu, Cocoşu, Tifi, Ţugurel...Prin sat şi spre Vaidei Jianu, Ticamera, Pârlogea, Petrigor, Şolea, Cucu, Liogenie, Nage, Ciocârlie, Mustoi şi multe altele...Cine mai ştie astăzi ce semnificaţie or fi avut cuvintele astea ori ce întâmplări le-o fi generat? NOTĂ – Încerc să ilustrez porecla ca necesitate a individualizării certe a personei cu cele două fotografii de mai jos în care apar liţeni cu nume, uneori şi prenume identice ce locuiau într-o zonă relativ restrânsă, în jurul casei fostului preot GHEORGHE STOICA, cunoscut sub numele de Popa GHICI: - Prima fotografie, de la stânga la dreapta – Sus – Florea Văleanu (Muţulică), Florea Văleanu ( Pâstae), Ion Popescu (Faraon). – Jos – Dachin Beşciu, Mielache Văleanu (ale Spânu), Ion Firican (Ţiganu’ – era cam brunet), Dionisie Vătrai. - A doua fotografie, de la stânga la dreapta – Sus – Manole Beşciu, Ion Popescu (Faraon), Ion Trupşor (Fuşturică), Ion Vătrai (Mărgan), Gheorghe Vătrai, Florian Grecu, Niculai Vătrai, Marin Chiţu (cred, nu sunt sigur), Mitică Văleanu (ale Spânu) - Jos - Ilie Voicu (ale Rotaru), Florea Văleanu (Muţulică), Florea Văleanu (Pâstae), Dachin Beşciu, Mielache Văleanu (ale Spânu), Ion Firican (Ţiganu’), Dionisie Vătrai.

Victorie umbrită

Ieri s-au împlinit 35 de ani de când echipa de aur a Universităţii Craiova învingea F.C. Kaiserslautern calificându-se în semifinalele Cupei UEFA, ediţia 1982-1983. Prilej de mare bucurie pentru toţi oltenii şi nu numai, cu excepţia a câtorva. A unui tânăr militar în termen din trupele de securitate, cum se numeau jandarmii pe atunci, şi a membrilor familiei sale, rudelor apropiate şi prietenilor săi. Golul victoriei a fost înscris de Negrilă, Negoro cum îl numeau - cu drag - fanii, cu doar câteva minute înainte de fluierul final, când spectatorii se resemnaseră iar unii dintre ei începuseră să părăsească deja stadionul. Şutul bombă al lui Negrilă, venit de la distanţă, din urmă, a surprins, ridicând instantaneu tot stadionul în picioare. Spectatorii urlau de fericire şi mulţi dintre ei şi-au părăsit locurile din tribune alergând spre gardul din plasă de sârmă, înalt de peste doi metri, ce înconjura terenul de joc, încercând să-l escaladeze pentru a-l îmbrăţişa pe Negrilă ori a fi cât mai aproape de fanii lor. Tânăr ofiţer, repartizat în urmă cu aproape patru ani la Miliţia din inima Olteniei, eram în dispozitivul de ordine, aflându-mă la marginea terenului de joc, în faţa tribunei a doua, chiar în dreptul stemei, unde se afla galeria Ştiinţei şi cei mai înrăiţi fani. Am văzut cum unul dintre spectatori a reuşit să escaladeze gardul, sărind înlăuntrul spaţiului delimitat de acesta, începând să alerge spre Negrilă care, extaziat, venise în dreptul stemei şi căzuse în genunchi, cu braţele ridicate, pentru a mulţumi fanilor şi a primi, în acelaşi timp, adulaţia acestora. Înainte de a ajunge la Negrilă, fanul a fost interceptat de locotenentul major Sandu Dolea, aflat imediat în stânga mea în dispozitiv, imobilizat şi condus forţat, cu braţul răsucit la spate, înapoi spre gard, care se umpluse deja de ciorchini de fani care încercau, unii mai sus, unii mai jos, să-l escaladeze. În acelaşi timp, aflat cu faţa spre tribune ca toţi ceilalţi colegi din dispozitiv, am văzut gonind în salturi, pe lângă gard, lupii alsacieni ţinuţi încă în lesă de sobofiţerii care alergau în urma lor. Decizia inspirată a şefului misiunii care a ordonat intervenţia grupelor conductori câini de serviciu ale Miliţiei municipale şi ale Batalionului securitate-miliţie, aflate în rezervă în spatele porţii de sub peluza din nordul stadionului, i-a făcut pe cei aflaţi deja pe gard să se retragă şi a oprit valul de spectatori din tribune, care coborau în fugă spre gard, împiedicând, poate, producerea unui eveniment soldat cu numeroase victime. Frustraţi însă că nu şi-au putut pune în practică întenţia de a-şi îmbrăţişa idolii, spectarii au început să arunce spre dispozitivul realizat în spatele gardului cu monede din acelea de trei lei, a căror greutate le permitea să ajungă până în teren, cu mere, cu bucăţi de pâine, de salam ori alte resturi alimentare, ba chiar cu bucăţi de lemn rupte din gradenele stadionului. Pentru cei care n-au trăit acele vremuri de efervescenţă fotbalistică, precizez că, deşi meciurile Ştiinţei aveau loc în orele după amiezii, stadionul se umplea încă de dimineaţă, accesul fiind permis începând cu ora şapte. Din acest motiv se permitea intrarea cu alimente, dispozitivul de acces reţinând doar sticlele (pe atunci nu erau recipienţi din plastic) şi obiectele contondente. Bombardamentul a durat minute bune, asupra noastră revărsându-se un adevărat tsunami de obiecte de genul celor descrise mai sus. La un moment dat am auzit o pleznitură înfundată şi pe tânărul militar în termen din dreapta mea ţipând puternic. M-am întors spre el şi l-am văzut acoperindu-şi faţa cu mâinile. De sub degete, pe obrazul stâng, i se prelingea sânge amestecat cu ceva, n-aş putea să descriu exact ce, dar era altceva decât sângele, ceva mai gros parcă... Militarul a fost scos imediat din dispozitiv de ofiţerul de trupe aflat în apropiere şi dus spre ambulanţa aflată în spatele porţii în care marcase Negrilă. Un inconştient aruncase spre noi cu o bucată de ciment, smulsă din marginea tribunei, lovind copilul în ochi!

Vivi (II)

Vivi era o cunoştinţă mai veche a colonelului Şarpe. Cu ceva vreme mai înainte, împreună cu alţi colegi de la miliţia orăşenească unde lucra, fusese la o şedinţă la inspectoratul judeţean. După şedinţă, mergând spre ieşire, grupul a trecut prin faţa biroului locţiitorului politic. Unii dintre aceştia, ca şi unii şefi ai servicilor de cadre, nu aveau la bază o carieră în unităţile operative ale ministerului, ci erau foşti activişti de partid, trimişi în unităţile ministerului pentru a întări munca politică în rândul efectivelor. Primeau grad militar şi puteau evolua apoi, ajungând chiar inspectori şef, precum Brânaş la Arad sau Roşoga la Hunedoara, Cazurile pe care le cunosc eu. Nu ştiu însă dacă şi colonelul Şarpe făcea parte din această categorie. Uşa biroului său era întredeschisă. Văzând asta, Vivi le-a făcut semn celorlalţi să se oprească şi a băgat capul pe uşa biroului. - Să trăiţi, tovarăşe colonel! Permiteţi să intru? - Da, poftiţi! – a răspuns colonelul. Vivi a intrat, lăsând însă uşa deschisă în spatele său. Nu larg, dar suficient pentru ca cei de afară să observe ce se întâmplă înăuntru. - Oooo, ce birou frumos aveţi! Şi ce covooor! În viaţa mea n-am mai văzut aşa covor frumos. Pe atunci, şi cred că nici acum lucrurile nu s-au schimbat prea mult, birourile ofiţerilor de miliţie şi securitate erau dotate cu covoare din iută. Cam 400 de lei făcea un covor din ăsta. Cele ale şefilor de la un anumit nivel în sus însă, şef de serviciu pare-mi-se, erau dotate cu covoare persane, de câteva mii de lei fiecare. Cu cât şeful era mai mare, cu atât biroul şi, respectiv, covorul aveau o suprafaţă mai mare. - Mdaaa, face colonelul! E destul de frumos! - Pot să calc şi eu pe el? - Sigur! Vivi păşi pe covor şi începu să se plimbe ţanţoş, cu mâinile la spate, între fereastra biroului şi peretele opus. - Doamne, ce senzaţie plăcută! Oare, voi ajunge şi eu vreodată să am în birou un covor ca acesta, zise Vivi continuând să se plimbe în timp ce, de afară, începuseră să se audă chicotelile înfundate ale celorlalţi. Colonelul a realizat în cele din urmă ironia şi a reacţionat: - Hai, gata! Ai vreo treabă cu mine? - Nu, voisem să văd şi eu cum arată un birou de şef. - Gata, ai văzut, Ieşi afară! În ultimii ani ai regimului Ceauşescu ofiţerii de economic erau trimişi frecvent în agricultură, pe timpul celor două principale campanii, de recoltare a grâului, vara şi a porumbului, toamna. Vivi avea şi el repartizate două comune unde acţiona în perioadele respective. Pe câmp, Vivi purta cu sătenii discuţii de genul: - Şi-o duce-ţi greu, ’ai? V-au luat comuniştii ăştia tot, v-au lăsat în curu’ gol. Noroc că, lucrând aici în câmp, cu bucatele pe mână, mai puteţi lua şi voi câte-un ştiulete, să-l băgaţi în sân, să-l duceţi acasă, să creşteţi şi voi câte-un purceluş s-aveţi apoi ce pune pe masă la copii! Da’ vedeţi că nici asta nu se prea mai poate, că, uite, ne trimit aici să stăm la curu’ vostru, să nu mai puteţi face nici o mişcare. Azi aşa, mâine aşa, comentariile lui Vivi au fost auzite şi de cine nu trebuie şi-au ajuns la urechile celor care trebuiau să ştie de-astea! Într-o zi în biroul şefului miliţiei orăşeneşti care mi-a povestit toate astea a descins colonelul Gh. Sandu de la Craiova, şeful biroului de contrainformaţii ce avea în responsabilitate zece unităţi de miliţie din sud-vestul ţării, însoţit de un ofiţer de la Bucureşti, de la Direcţia a IV-a. - Măi, tovarăşe comandant, dumneata ştii ce vorbeşte subordonatul dumitale, locotenentul major H. pe la ţară, prin satele pe unde-l trimiţi în campania agricolă? - Nu ştiu, tovarăşe colonel, şi nici nu trebuie să ştiu, nu intră în atribuţiunile mele. Eu trebuie să ştiu cum îşi îndeplineşte atribuţiile profesionale, cum asigură respectarea legalităţii în obiectivele pe care la are în responsabilitate. Şi, din punctul ăsta de vedere nu am ce-i reproşa. - N-oi avea dumneata ce să-i reproşezi pe linie profesională dar nu e suficient, să ştii. Nu eşti doar comandant, eşti şi membru de partid şi trebuie să dai dovadă de vigilenţă revoluţionară, de spirit combativ împotriva celor ce cârtesc împotriva politicii partidului. Apoi Vivi a fost chemat la discuţii cu cei doi ceişti, care l-au avertizat cu privire la modul său deficitar de comportare. Apoi, în urma vizitei acestora, Vivi a fost pus şi în discuţia organizaţiei de partid, care l-a sancţionat cu vot de blam. Modul său de a fi, ironiile permanente la adresa şefilor, comentariile negative, l-au transformat într-o persoană indezirabilă, şefii de atunci ai unităţii căutând pretexte pentru a se descotorosi de el. Era destul de greu însă, pe linie profesională nu prea aveau ce-i reproşa, era un bun ofiţer de economic. În plus era integru, incoruptibil, nu putea fi atras într-o capcană de acest gen. Atitudinea sa însă continua să deranjeze şi în inspectorat începuse să se cam ştie că şefii caută motive pentru a scăpa de el. Într-una din nopţile dinaintea marii sărbători de la 23 August, când unităţile intregului minister se aflau în situaţie de gradul doi, Vivi era ofiţer de serviciu pe subunitate. Printre măsurile care se aplicau pe timpul situaţiilor de acest gen era şi efectuarea de controale privind modul în care cadrele aflate în serviciu sau misiuni îşi exercită atribuţiile, modul în care este asigurată securitatea sediilor şi a perimetrelor, cum este asigurată siguranţa camerelor de armament. Pe la orele două din noapte la sediul miliţiei orăşeneşti sosesc în control doi ofiţeri superiori de la reşedinţa inspectoratului. Aceştia îl găsesc pe Vivi dormind relaxat, întins pe o canapea, dezbrăcat de veston şi descălţat de cizme. Potrivit Regulamentului serviciului interior în vigoare la acea dată, în timpul celor 24 de ora în care se efectua serviciul de zi, ofiţerul avea dreptul la patru ore de somn, dar echipat corespunzător, fără a se dezbrăca, pentru a fi gata în orice moment de acţiune. Gata, l-am prins, şi-au zis cei doi ofiţeri de la judeţ, care erau la curent cu intenţiile şefilor faţă de Vivi. L-au muştruluit, au controlat ce aveau de controlat iar la sfârşit au redactat un proces verbal referitor la cele constatate. A doua zi, la prima oră, buluc la cabinetul şefului cel mare! - Gata, v-am scăpat de H. tovarăşe comandant! - Păi, cum aşa? - L-am prins dormind în post, tovarăşe comandant. Şi nu oricum! Dormea ca un prunc scăldat, în pătuţul lui de acasă. Dezbrăcat, descălţat! Încălcare flagrantă a prevederilor regulamentare, ce mai! Şi nu oricând, ci acum când suntem în situaţie şi toate cadrele trebuie să manifeste vigilenţă sporită. V-am scăpat de el, ce mai încoace şi-ncolo! Îi faceţi raport şi, chiar dacă nu-l trece în rezervă, îl azvârle Mihalea tocmai pe la Maramureş ori Botoşani! - Aţi întocmit documente, i-aţi luat raport? - Cum să nu! Avem proces verbal redactat cu tot dichisul. - Ia daţi-l sâ-l văd! - Poftiţi! Comandantul i-a procesul verbal, îşi pune ochelarii şi începe să-l citească, faţa sa posomorându-se pe măsură ce-l parcurgea. Terminând, îşi dă ochelarii jos şi, cu voce aspră, întreabă: - Cine a scris procesul verbal, mă? - Păi, noi l-am redactat! - Lasă, mă, cine l-a redactat. Cine l-a scris efectiv? - Păi, cel mai mic în grad, cum se obişnuieşte. Locotenentul major H. Dar după dictarea noastră! - Boilor! Ia citiţi aici! Şi le întinse procesul verbal, subliniind cu unghia un pasaj. La mijlocul filei, scris cu litere rotunde, caligrafice, se lăfăia următoarea frază: ,,Locotenentul major H., ofiţerul de serviciu, a fost găsit dezbrăcat, aşezat pe canapea, cusându-şi un nasture ce i se desprinsese accidental de la veston.’’

Vivi (I)

În şcoala militară am avut un coleg, Victor H., căruia i se spunea Vivi. L-am cunoscut de-abia în ultimul an, la specializarea pe economic, în primii doi ani fusese la celălalt batalion de viitori ofiţeri de miliţie. Vivi era un tip extrem de intransigent, nu accepta nici un compromis, pentru el lucrurile trebuiau să fie ori albe, ori negre! Cale de mijloc nu exista! Lucru oarecum de aşteptat, felul său de a fi şi atitudinea sa mai mereu inflexibilă l-au pus deseori în situaţii neplăcute după ce a terminat şcoala şi a mers în teritoriu, pentru a-şi exercita profesia. A fost repartizat la Gorj, iar cele de mai jos le-am aflat de la un ofiţer, care i-a fost o vreme comandant la o miliţie orăşenească din acel judeţ. Într-o zi, când să plece acasă la terminarea orelor de program, comandantului nu i-a mai pornit maşina, o Dacie cum erau pe atunci aproape toate autoturismele care circulau pe şoselele patriei. Căpitanul, ăsta era gradul comandantului, a coborât din maşină şi a mers la camera ofiţerului de serviciu de unde a sunat la service-ul din localitate, rugându-l pe şef să-i trimită un mecanic să vadă ce are maşina. Mecanicul a sosit destul de repede, oraşul nu se întindea pe o suprafaţă prea mare, a verificat maşina şi i-a remediat pe loc deficienţa. Fusese un fleac, acolo! La prima şedinţă de partid Vivi, care fusese ofiţer de serviciu în ziua aceea, a luat cuvântul şi a propus să fie schimbată tabla aia lăcuită de la intrarea în sediu, pe care scrie MILIŢIA, cu una pe care să scrie SERVICE, din moment ce sunt unii care îşi repară maşinile pe trotuarul din faţa instituţiei. Pe vremea aia circula la noi o revistă de format mic, PRIMA sau PRISMA, nu mai reţin exact, editată şi tipărită în limba română într-una dintre cele două Germanii, care existau atunci. Într-o după amiază de vară un grup de lucrători ai miliţiei orăşeneşti frunzăreau un număr din ultima ediţie a revistei respective, ce avea pe copertă fotografia unei impozante vile. Într-ucât în grup se afla şi un subofiţer pe care Vivi îl identificase ca fiind informator al ofiţerului de contrainformaţii, i-a venit ideea să facă mişto de el şi zice: - Băi, ai dracului, ce spionaj au nemţii aştia, băi, ceva de speriat! Nici n-am apucat să-mi termin bine vila pe care mi-am construit-o la mine, la ţară, şi uite c-o şi dădură în revistă! - Zău, asta e vila dumneavoastră? – întrebă interesat ciripitorul, cu ochii cât cepele. Şi unde e, unde aţi construit-o? - La mine la ţară, în Mehedinţi, la Ponoarele, de unde sunt eu! - Şi aia, mai mică, de se vede în spate, a cui e? - continuă să se intereseze subofiţerul. - Aaaa, aia din spate! – zice Vivi pe un ton dispreţuitor. Aia e a lui frate-mio, e mult mai mică, el e gestionar, n-are posibilităţile mele, care-s ofiţer de economic. Remarcă menită să-l pună pe jar pe informator, ştiut fiind că pe atunci gestionarii erau o categorie social ce puteau realiza cu uşurinţă venituri ilicite. Dacă fratele gestionar nu are posibilităţile lui Vivi, cu siguranţă că acesta-i un ofiţer corupt, a gândit, probabil, omul ceistului. Peste doar câteva zile în faţa miliţiei orăşeneşti a oprit un autoturism al inspectoratului judeţean din care au coborât colonelul Şarpe, locţiitorul politic, şeful serviciului cadre şi un ofiţer de la serviciul economic. Aceştia au mers în biroul şefului miliţiei unde, peste câteva minute a fost chemat şi Vivi H. - Măi. tovarăşe H., l-a luat direct colonelul Şarpe, e adevărat că ai o vilă la ţară, la dumneata, în Mehedinţi? - E adevărat, tovarăşe colonel, i-a răspuns Vivi, sigur de el. - Se spune că are trei nivele! Aşa este? - Păi, dacă aşa se spune…. - Eşti de acord s-o vedem şi noi? - Cum să nu, tovarăşe colonel. Numai că va trebui să mergem cu trenul, că eu n-am maşină. - Asta nu-I o problemă, face locţiitorul politic. Suntem noi cu maşina! Să mergem! Au coborît, s-au urcat toţi patru în maşină şi-au luat-o spre Ponoarele! Ajunşi aici, au urmat indicaţiile lui Vivi şi au oprit în faţa unei clădiri, vai de mama ei. O casă veche, mai să intre în pământ, hâită într-o parte şi proptită cu nişte dulapi din lemn, să nu se dărâme de tot. Ştiam din şcoală că Vivi nu avea o situaţie prea grozavă acasă, n-avea tată, maică-sa rămasă văduvă de tânără, se chinuise din greu să-l crească! - Ce-i asta, tovarăşe locotenent? – l-a întrebat, siderat, colonelul. - Vila mea de la ţară, tovarăşe colonel! – i-a răspuns, senin, Vivi. - Păi ce, asta-i vilă? - E casa în care am crescut, şi mie mi-i dragă! De-aia, în discuţiile cu colegii, eu aşa-i spun. Vilă! Vila mea de la ţară! - Păi nu te-am întrebat noi în birou la şeful miliţiei şi ne-ai spus că are trei nivele? - Păi trei nivele are, domnule colonel! Pivniţa, apoi tinda şi camera de la parter iar la nivelul superior, podul! Trei nivele!

Cobaii

În povestirea mea de zilele trecute ,,În staţie la Lizeanu’’ am povestit cum, elev al Şcolii militare de ofiţeri activi a Ministerului de Interne, am participat, împreună cu colegii mei, la o serie de misiuni impuse de lichidarea urmărilor devastatorului cutremur din 4 martie 1977, activităţi ce s-au derulat timp de circa trei săptămâni. La doar câteva zile după încetarea acestor activităţi şi reluarea cursurilor, elevii anului întâi ai armei miliţie am fost îmbarcaţi în autobuze şi transportaţi la Sala Palatului. Ni s-a spus că, drept recompensă pentru modul exemplar în care ne-am achitat de sarcinile primite în cele trei săptămâni anterioare, s-a hotărât recompensarea noastră cu vizionarea unui film la Sala Palatului, sală reprezentativă a acelor vremuri, unde se ţineau congresele partidului unic şi alte activităţi importante. Ni s-a părut ciudat că pentru un astfel de eveniment, vizionarea unui spectacol la cea mai titrată sală a acelor vremuri, nu ni se ordonase să îmbrăcăm ţinuta de oraş, cea cu care ieşeam în învoire, compusă din veston, pantalon larg, pantofi şi caschetă, ori ţinuta civilă, care se îmbrăca la ordin când mergeam în misiuni de gardă şi securitate, ci ţinuta de instrucţie pe care o purtam curent în şcoală, din doc ori postav aspru, după anotimp, veston şi pantalon bufant, cizme şi bonetă ca a militarilor în termen. COBAII Ajunşi în centru, la Sala Palatului, am coborât din autobuze şi am intrat sfioşi în sală. Ne-am ocupat locurile şi aşteptam să înceapă filmul. În loc de film însă, pe scenă a apărut un ofiţer superior de securitate care a dat comanda ,,Drepţi’’! După ce ne-am ridicat, ne-a ordonat să alergăm pe loc, tropăind puternic din picioare. Ne-am executat, în timp ce el striga mereu, de pe scenă: ,,Mai tare! Mai tare! Cu putere! Tareeee!’’ După mai bine de cinci minute ne-a făcut semn să ne oprim. După ce ne-am oprit, ne-a ordonat ca în continuare să executăm sărituri pe loc, ca mingea, lovind puternic podeaua cu picioarele. Am executat şi acest ordin, apoi am continuat aşa peste o jumătate de oră, alternând săriturile cu alergatul pe loc. Deşi iniţial ordinele colonelului păreau absurde, am realizat destul de repede că se dorea testarea sălii, rezistenţa sa la forfota unui eventual public. De-aia ne şi aduseseră încălţaţi în cizme şi nu în ţinută de oraş, cizmele erau mai grele, aveau un impact mai mare! Eram folosiţi pe post de cobai, ce mai încoace şi-ncolo! Om fi fost noi pui de miliţieni, dar proşti nu eram! După ce am terminat cu săriturile şi tropăielile, a rulat şi filmul. Un film de duzină! După terminarea filmului am fost duşi la şcoală, iar a doua zi am văzut la televizor că la Sala Palatului avusese loc o întâlnire a lui Ceauşescu şi a conducerii de partid şi de stat cu principalii factori responsabili de lichidarea urmărilor cutremurului. În fiecare sală de clasă din şcoală existau televizoare iar vizionarea Telejurnalului de seară era obligatorie, făcea parte din programul zilnic. Pentru a nu ne uita la alte prostii în timpul orelor de studiu, televizoarele erau pornite centralizat, de ofiţerul de serviciu pe şcoală. Inventivi însă, ca românul în general, elevii găsiseră modalitatea de a fenta comanda şcolii, cu un impuls de la o baterie ascunsă în pupitrul primei bănci, conectată la televizor cu un fir săritor, de telefonie. Şi aşa mai urmăream şi noi câte un meci de fotbal, a cărui vizionare nu era prevăzută în programul şcolii. Pentru a nu fi surprinşi desfăşurând activităţi extracurriculare, fâceam de planton cu rândul pe hol, pentru a da alarma în cazul apariţiei ajutorului ofiţerului de serviciu ori a altui cadru militar. În acelaşi an, 1977, în Pavilionul de mostre, sau al Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale, cum se numea oficial clădirea (astăzi pavilionul ROMEXPO), a avut loc o întâlnire a conducerii de partid cu reprezentanţii tărănimii din agricultura socialistă, dedicată aniversării a 70 de ani de la răscoala din 1907. Numărul delegaţilor a fost de fix 11000, pentru a rememora numărul victimelor răscoalei ţărăneşti. Bineînţeles că înainte de a se realiza întâlnirea, elevii şcolii de miliţie de la Băneasa ne-am zbânţuit prin pavilion în acelaşi mod ca la Sala Palatului, pentru a testa dacă rezistenţa clădirii şi a tribunelor nu a fost cumva afectată de seism, punând în pericol preţioasele funduri ale nomenclaturii comuniste. Sunt convins că dacă ar fi cazul, la fel s-ar proceda şi astăzi. Pentru că, parafrazând versurile cântecului ostăşesc Pui de lei, şi pentru regimul de astăzi poliţaii ,,cobai au fost, cobai sunt încă’’!

În staţie la Lizeanu

Puţine fapte sau evenimente din viaţă te impresionează într-atât, încât peste zeci de ani, poate, să-ţi aminteşti exact ce făceai într-o anumită zi, la o anumită dată calendaristică. Data căsătoriei, absolvirea unor şcoli, ziua încorporării ori a liberării din armată, pierderea cuiva drag, ori altele de genul ăsta, de obicei. Sau nişte evenimente cu adevărat deosebite. Astfel, eu îmi amintesc exact ce făceam la ora în care scriu aceste rânduri, într-o zi de acum 41 de ani, 5 martie 1977. Mă aflam în preajma staţiei Lizeanu de pe bulevardul Ştefan cel Mare din capitală, unde acţionam pentru limitarea şi lichidarea urmărilor marelui cutremur ce avusese loc în seara precedentă, vineri 4 martie 1977. În momentul producerii seismului mă aflam în sala de mese a Şcolii militare de ofiţeri de la Băneasa, unde serveam cina împreună cu alte câteva sute de elevi. La un moment dat a început să se audă un huruit puternic, ca şi când prin apropiere s-ar fi deplasat o coloană de tancuri. Chiar m-am întrebat,, ce s-o auzi, că doar n-avem tancuri în unitate? Imediat însă s-a stins lumina iar clădirea a început să se zgâlţâie puternic, pe orizontală mai întâi, apoi şi pe verticală. Nerealizând încă ce se întâmplă, dar conştientizând că e ceva rău, ne-am ridicat şi am început să fugim din sala de mese. Mi-am dat seama că la uşă am şanse slabe să ies repede, masa la care mă aflam era destul de departe de intrare, unde se crease deja o mare busculadă, aşa că am luat un scaun şi l-am aruncat într-o fereastră pentru a o sparge şi a ieşi pe acolo. Am pus mâna apoi pe pervaz şi am sărit afară, de la etajul întâi al blocului alimentar, unde se afla sala de mese. Încă mai am şi acum, la încheietura mâinii drepte, cicatricea unei răni produse de un colţ de sticlă rămas în rama ferestrei. În timp ce săream, am văzut deaspra şcolii un Boeing ce venea la aterizare pe aeroportul Otopeni, aflat în apropiere. Iniţial am crezut că este un bombardier ce atacă şcoala, cunoscând că în cazul declanşării unui război sunt atacate în primul rând unităţi militare şi alte obiective strategice, de aceea, după ce am aterizat cu bine, am început să mă deplasez în salturi spre gardul şcolii, gândind că este necesar să ne salvăm şi să ne regrupăm în pădure. Nu eram singurul care gândisem aşa, am văzut mulţi colegi care se deplasau în salturi spre pădure. Până a ajunge la gard însă, totul s-a potolit. Am realizat că mă înşelasem, că fusese un cutremur, ştiam de la părinţi despre cutremurul din 1940, pe care îl apucaseră, dar eu încă nu trăisem pe pielea mea aşa ceva. Fusese o senzaţie groaznică, terifiantă, am realizat ce puţin înseamnă omul în faţa naturii dezlănţuite, în faţa mâniei Domnului! M-am întors în sala de mese pentru a-mi recupera căciula, ce rămăsese pe o poliţă aflată sub masă. Mesele erau răsturnate iar pe jos era plin de căni de inox şi de iaurtul de la felul doi, pe care nu mai apucasem să-l bem. După ce mi-am recuperat căciula am ieşit pe platoul unităţii, unde în scurt timp ne-am regrupat toţi colegii. Ofiţerul de serviciu şi alte cadre aflate la permanenţă s-au orientat rapid şi în zece minute, ori chiar mai puţin, ni s-au indicat fiecărei subunităţi circumscripţiile de poliţie la dispoziţia cărora urma să ne punem. Am ieşit din cazarmă şi ne-am deplasat spre locurile indicate, aşa cum ne aflam, în ţinută de instrucţie şi nu în uniformele de reprezentare, cum ieşeam de regulă în oraş. Aveam să aflăm mai târziu că şcoala noastră de ofiţeri a fost prima unitate militară care a acţionat în acele momente. Împreună cu plutonul meu am oprit primul autobuz ieşit în cale şi l-am deturnat, dacă pot spune aşa, ordonându-i şoferului să ne ducă la Circa 4 Miliţie, după organizarea de atunci, conform ordinului de misiune. Aici am fost repartizat la blocul de la Lizeanu, un bloc de 10 etaje, cu numeroase scări, care fusese rupt în două de cataclism. La parter fusese un magazin de încălțăminte care intrase în pământ, pur şi simplu. Parterul şi primul etaj. Etajul doi ajunsese la nivelul trotuarului. Casa scării dispăruse, rămăsese doar casa liftului! O scară de bloc de 10 etaje fusese mutată în lateral cu un metru, de pe axa verticală, şi acăzut în gol... Asta era priveliştea pe care am văzut-o când am ajuns acolo şi pe care am tot privit-o, terifiat, până în seara zilei de duminică, când am fost scos din dispozitiv şi am mers la şcoală unde, după ce am făcut duş, am servit prima masă după mai bine de 50 de ore. În tot acest timp băusem doar două căni de ceai, pe care ni-l oferiseră nişte doamne. A doua zi dimineaţă am primit altă misiune şi tot aşa, timp de peste trei săptâmâni. M-am aflat în cele trei săptămâni în multe dintre locurile celor 60 de clădiri prăbuşite, total sau parţial, în Bucureşti. În centru, la cofetăria Casata, la Nestor, la Dunărea. La blocul Apolodor, pe Cheiul Gârlei, pe Splai adică. La Blocul OD 16 din Militari. În centru, iarăşi, la blocul de la Colonade, unde am văzut când a fost scos dintre dărâmături regretatul actor Toma Caragiu. De aici mi-a rămas mult timp întipărită pe retină imaginea unei victime care era prinsă la etajul doi, atârna cu capul şi mâinile în jos, voise, probabil să scape aruncându-se pe geam. De câte ori lama buldozerului lovea în ruine, încercând să degajeze molozul, cadavrul se mişca, dând din mâini de parcă ar fi vrut să ne cheme. Era teribil. Am fost şi la Morgă, unde a trebuit să căutăm în buzunarele şi hainele victimelor pentru a găsi eventuale acte de identitate ori altceva ce ar fi putut servi la identificarea acestora. Au fost momente groaznice. Dacă nouă ni se părea aşa, ne întrebam ce-or simţi oare cei care-i căutau pe cei dragi printre şirurile de cadavre? În tot acest timp nu ştiam nimic despre cei de acasă şi nici aceştia despre mine. Pe atunci comunicarea era mai greoaie decât acum, nu exista nici telefonie mobilă, nici internet. În plus, o perioadă după producerea seismului nu a funcţionat nici radioul, nici telefonia clasică. De-abia în a patra ori a cincea zi, când mă aflam in dispozitivul care bloca accesul spre cofetăria Casata, l-am văzut venind de pe strada Mendeleev pe un consătean şi vecin de-al meu, unchiu Ion Trupşor, ce venise să-şi caute fiul, pe Viorel, fostul meu coleg din primele clase, care era şi el în Bucureşti în vremea aceea. Am aflat că ai mei erau bine şi am putut să le transmit că şi eu sunt bine. Cutremurul din 4 martie 1977 a făcut 1578 de victime, majoritatea în Bucureşti (1424). La nivelul întregii ţări s-au înregistrat 11300 de răniţi iar 35000 de familii au rămas fără adăpost. Oraşul Zimnicea a fost distrus aproape în totalitate (peste 85%). În fotografie de jos puteţi vedea ruinele blocului Dunărea, de pe bulevardul Magheru, care avea la parter un restaurant pe care, în învoire, îl frecventau mulţi dintre colegii mei. Dacă seismul s-ar fi produs cu 24 de ore mai târziu, cu siguranţă mulţi dintre ei s-ar fi aflat printre victime. Poate nici eu nu aş mai fi avut astăzi prilejul să rememorez acele momente, scriind aceste rânduri.

Zăpezile de altădată

,,Ou sont les neiges d’antan ?’’ (Unde sunt zăpezile de altădată ?), scria acum mai bine de cinci secole năpăstuitul poet francez Francois Villon în Balada doamnelor de altădată. Şi chiar dacă el filosofa pe tema fragilităţii şi a deşertăciunii vieţii (precum în vechime regele Solomon, care îşi începe cartea sa din Vechiul Testament, Eclesiastul, cu afirmaţia ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni’’) întrebându-se unde sunt femeile din vremurile de demult şi concluzionând că dacă le-ai căuta e ca şi cum ai căuta zăpada care s-a topit, versul său a devenit, în timp, un loc comun prin care, ,,in extenso’’, se exprimă nostalgia pentru lucrurile care au fost cândva, care au rămas ori s-au petrecut mult în urmă. Eu însă îl voi interpreta ,,stricto sensu’’ şi mă voi referi doar la zăpezile de altădată, la zăpezile copilăriei mele. Şi asta pentru că de câteva zile, de când a început să ningă ceva mai serios, suntem suprasaturaţi de reporterii televiziunilor cu ştiri despre ,,iadul alb’’, aceştia repetând la nesfârşit cuvinte precum ,,cod’’, ,,extrem’’, ,,urgie’’ şi altele de acelaşi gen, toate menite să inducă o stare de nesiguranță în sufletul omului, dar și mult mai perversa nevoie artificială de a „rămâne pe recepție”, pentru a afla ce se mai întâmplă în continuare. În copilăria şi chiar în adolescenţa şi tinereţea mea astfel de ninsori şi zăpezi erau un lucru normal, iarna începea înainte de Crăciun, ba uneori chiar de prin noiembrie. Liţenii petreceau Crăciunul pe zăpezi de genul celor din ultimele zile, în decorul de un alb feeric. Îmi amintesc că în anii copilăriei, doar într-unul nu am avut curţile şi uliţele pline de zăpadă de Crăciun şi toată lumea era dezamăgită, parcă sărbătoarea nu avea nici un chichirez aşa, cu pământul gol, negru, neacoperit de albul pur al zăpezii. Ninsorile erau bogate, stratul de nea depăşindu-ne genunchii în fiecare an. Mergeam la şcoală pe pârtiile din mijlocul drumului, cu zăpada scârţâindu-ne sub tălpi, ca un acompaniament permanent al paşilor. Pe uliţe şi pe şosea circulau sănii grele, trase de boi, şi sănii mai uşoare, dichisite, trase de cai, însoţite de clinchetul vesel al clopoţeilor prinşi în hamurile acestora. Erau două feluri de clopoţei în harnaşamentul cailor, unii din aceia în forma clasică, pe care cred că-i ştiţi toţi, pe care-i luam cu noi la colindat, şi unii de formă sferică, cu câteva găurele, având în interior ceva ca nişte pietricele, care produceau clinchete lovindu-se de pereţii sferei, mişcate de mersul cailor. Peste sat se auzea, din curţile oamenilor, şi dangătul vesel al cioilor de la gâtul oilor ori cel mai grav, mai dogit, al trăcăliilor de la gâtul berbecilor. Cioile, ca şi clopoţeii cailor, erau confecţionate dintr-un aliaj de bronz şi alamă, pe când trăcăliile dintr-o tablă mai groasă, de oţel. Trebuie să ştiţi că trăcăliile de la gâtul berbecilor aveau un rost, nu erau puse aşa, oricum. Mărimea lor era diferită, în funcţie de numărul oilor aflate în turma ciobanului. Într-un fel sunau trăcăliile berbecilor dintr-o turmă de cinzeci de oi, într-un fel cele ale berbecilor unei turme de o sută de oi, de exemplu. Dar mai puternic decât clinchetul clopoţeilor şi al zăngănitului trăcăliilor răsuna larma copiilor care se dădeau cu săniile pe ruscă. Noi, cei din colţul nostru, ne dădeam la rusca de la Fermă, din faţa şcolii. Rusca era destul de abruptă, iar puţin mai înante de jumătate, unde cotea uşor spre stânga, era umbrită de malul înalt al Fermei, soarele nu ajungea niciodată acolo, dat fiind că iarna nu se ridica spre zenit, ca vara, fiind mai aproape de linia orizontului. Din această cauză acolo zăpada bătătorită era mai tot timpul îngheţată, ceea ce făcea ca săniile noastre să prindă mare viteză, alunecând mai departe şi după ce se termina rusca, până, hăt, spre Fântâna Ciocoiului. Aşa se numea fântâna aia cu cumpănă de acolo, unde oamenii din partea aia de sat veneau să-şi adape vitele. Nu aveau fântâni în curţi pe atunci, acestea au început să fie săpate cam după 1972. Erau fântâni şi pe deal, fântâni comune, amenajate de oamenii mahalalelor, fântâni cu roată şi două ciuturi, dar aici apa era la aproape patruzeci de metri, pe când pe vale pânza freatică era doar la vreo nouă metri. De aceea oamenii preferau să-şi adape vitele în vale, vitele beau multă apă, şapte -opt găleţi ori chiar mai mult, şi aici era mai uşor de scos apa. Fântâna Ciocoiului avea şi un jgheab lung de aproape zece metri, cioplit în trunchiul unui arbore secular, ceea ce permitea adăparea mai multor vite în acelaşi timp. Într-un an tata îmi făcuse o sanie nouă, ne dădeam cu sănii din lemn, confecţionate de părinţi, caice cu tălpi de fier erau puţine, au apărut mai târziu după ce s-a construit combinatul chimic, prin ’64 - ’65, iar liţenii începuseră să lucreze acolo. Eram nerăbdător să încerc sania nouă şi cum a terminat-o tata, am şi plecat la ruscă. A mers şi tata cu mine, era ora la care trebuia să adape vitele. Ajunşi la ruscă mi-a spus să aştept până coboară el în vale cu vitele, apoi să-mi dau drumul cu sania. Dar te pui cu nerăbdarea care mă încerca? Nerăbdare neînţeleasă de tata, care ar fi trebuit să-mi permită mai întâi mie să alunec la vale, apoi să coboare el. Aşa că nici nu ajunsese la jumătatea ruştii şi eu mi-am şi dat drumul. Sania aluneca bine, peste tălpicile din lemn tata îi pusese şi nişte şine din fier beton, aşa că atunci când am prins gheaţa aia de sub malul Fermei am căpătat o viteză fantastică. Sau aşa mi se părea mie! În orice caz, datorită vitezei l-am prins din urmă pe tata şi vitele lui. Printre acestea era şi o junincă destul de măricică. Aceasta, auzind huruitul saniei, s-a întors să vadă ce e, moment în care eu am ajuns-o şi am trecut cu sania drept pe sub burta ei. Tânără, neînvăţată cu tot felul de zgomote, juninca s-a speriat şi a luat-o la goană. Eu alunecam din ce în ce mai repede, chiar printre picioarele junincii care, speriată tot mai tare, alerga odată cu mine, sărind pe deasupra mea când într-o parte când în alta. Iar eu, sub burta ei, mai mereu. În capul ruştii, în afara copiilor care-şi aşteptau rândul la sanie, erau şi alţi oameni, adunaţi la rişcă, un joc de noroc care se practica pe atunci. Aceştia înmărmuriseră, aşteptau ca din moment în moment să fiu strivit de copitele junincii. Tata, alerga şi el, încercând să ne ajungă din urmă şi să îndepărteze pericolul. Am avut noroc, am ajuns la fântână nevătămat. Tata nu mi-a reproşat nimic, credea probabil că-s prea speriat. Nu era aşa, nu-mi fusese frică, eram doar mirat, dar asta pentru că, probabil, nu realizasem pericolul. L-am aflat mai târziu, când am urcat cu sania în deal, din comentariile bărbaţilor adunaţi la rişcă. Uneori mă duceam cu sania şi la Rusca Mare, din faţa fântânii ale Oltei, lângă casa alor Jiganie, prima casă construită pe deal, după reforma lui Cuza. Aici erau băieţi mai mari, printre care nea Puiu Popescu, juristul de mai târziu, care avea pe atunci prima pereche de schiuri pe care am văzut-o în Liţa. Cred că era şi singura, de altfel. Unii încercau să-l imite, legându-şi de picioare nişte doage vechi de butoi. Erau şi băieţi care se dădeau cu bobul, compus din mai multe sănii legate între ele printr-o scândură. Prima sanie avea în faţă două mânere, cu care se ţinea cârma, şi era prinsă de scândură printr-un şurub mobil, care permitea rotirea acesteia într-o parte şi alta. Cârmaciul bobului se întindea pe burtă, pe prima sanie şi pe scândură, prinzându-se cu mâinile de mânere, iar ceilalţi se aşezau în fund, pe săniile din urmă. Datorită greutăţii sporite, bobul aluneca la vale cu mare viteză, spulberând totul în calea lui. Mare meşter în a cârmi bobul era Petrişor al lui Iepure, de pe vale, de-o ţine acum pe Ioana Gănţoi. Prin ’63 în curtea şcolii de la Fermă, unde am făcut primele patru clase, se turnase o alee de ciment de la poartă până la intrarea în clădire. Şcoala era mică, avea doar două săli de curs în care învăţam patru clase, două dimineaţa, două după amiaza. Prima ninsoare a acelui an a fost într-o după amiază în care clasa noastră era la cursuri. Bucuroşi, după ore băieţii din clasă nu am plecat acasă ci am râmas să ne dăm pe gheaţă, pe aleea aia. Ne făceam vânt de la distanţă şi când prindeam viteză ne opream proptindu-ne în picioare şi, datorită inerţiei, alunecam pe zăpada proaspăt aşezată pe cimentul aleii. S-a format astfel un gheţuş ca sticla, lung de vreo zece – cinsprezece metri. Am plecat abia când s-a întunecat. Peste noapte a mai dat un prăşcău de zăpadă, care a acoperit gheţuşul. A doua zi dimineaţă, venit la şcoală înainte de începerea cursurilor, domnul Sarchiz, directorul, n-a ştiut ce este sub stratul subţire de zăpadă. Cum a călcat pe gheaţa de sub zăpadă, picioarele i-au luat-o înainte iar directorul a făcut o tumbă straşnică. Servieta i-a sărit din mână cine ştie unde iar mâna, prinsă sub corp, i s-a frânt ca un băţ de floarea soarelui. Domnul Sarchiz a stat în concediu medical, cu mâna în ghips, mai bine de o lună de zile. În prima zi în care a venit apoi la şcoală, a intrat la noi în clasă şi a scos toţi băieţii în faţă, la tablă. Ne-a aliniat apoi ne-a bătut la palmă cu o riglă de-aia mare, pe toţi la rând, fără alegere. Ba pe unii, pe care-i ştia mai neastâmpăraţi, pe Liş şi pe Fusulan, zis Şeful, de exemplu, i-a dat şi cu capul de tablă. N-am zis niciunul nimic, ne simţeam vinovaţi, toţi ne dădusem pe gheaţă. Ehei, ce-ar mai fi vuit televiziunile astăzi dacă un profesor ar fi îndrăznit să facă aşa ceva. Erau mai multe reprize de ninsori în timpul unei ierni, care se puteau repeta până spre începutul lunii martie. Iarna ţinea de regulă cam până pe la Simţi (12 martie), sărbătoarea celor 44 de mucenici, în dimineaţa acelei zile existând tradiţia ca gospodarii să dea foc gunoaielor strânse în curţi. Cu un şomoiog aprins se afumau, în scop purificator, şi colţurile casei. Am mai apucat o iarnă asemănănătoare cu asta, cu ninsori puţine şi în care părea că primăvara venise încă din februarie. Ba chiar venise atât de devreme, încât pe 21 februarie a fost o furtună ca vara, cu ploaie însoţită de fulgere şi trăznete. Pe atunci, pentru a se putea urmări emisiunile televiziunii erau necesare nişte antene înalte de vreo 30 de metri, confecţionate din ţevi metalice, prinse din mai multe părţi cu două-trei rânduri de ancore din sârmă. În timpul furtunii, antena casei lui nea Vasile Şchiopu (alde Păldăgică) a fost lovită de un trăznet. Energia descărcată de acel trăznet a fost atât de puternică încât a scos din pereţi şi a râspândit prin casă ţevile şi cablurile instalaţiei electrice, îngropate în zid. Poate că Doina, fata lui nea Vasile şi verişoara mea, care avea vreo 12 ani pe atunci, îşi mai aminteşte acea întâmplare. Ţin minte data exactă a acelei furtuni deoarece peste două zile, 23 februarie, am plecat în armată, eveniment important în viaţa tinerilor de atunci. Crezusem că deja sosise primăvara însă în martie a venit un viscol atât de puternic încât în Bărăgan troienele aveau trei metri înălţime. Ceauşescu a decretat stare de necesitate iar armata a fost scoasă din cazărmi, la dezăpezire. Cea mai mare zăpadă pe care am văzut-o a fost la începutul anului 1962 când a nins atât de mult încât stratul de zăpadă ajunsese cam la doi metri. Nu se mai vedeau nici vârfurile ulucilor din zăpadă, curţile şi câmpul fiind otova. Doar părţile de sus ale caselor ce se mai vedeau, parcă răsărite direct din câmp. Bunicul meu, Marin Bâţă era înalt, avea aproape unu nouăzeci şi îi vedeam deasupra zăpezii, când mergea prin pârtiile din curte să dea la vite, doar moţul căciulii. Viscolul care a aşternut stratul acela imens de zăpadă acoperise în întregime casa lui nea Vică şi a tuşei Maria Bâzgan, care era amplasată în marginea dinspre est a satului. Din vârful casei în partea din spate, spre câmp, se formase o pantă lină, lungă de vreo cinzeci de metri. Ne căţăram pe acea pantă până în vârful casei şi ne dădeam drumul cu săniile la vale, alunecând până tocmai în dreptul alor Carauţă. Unchiu Vică era un om blajin şi ne lăsa, nu ne zicea nimic, nu-i era teamă că-i stricăm aoperişul. Se mai supăra doar când Florian Bolborici, ale Chera, zis Zdârnacu, cel mai neastâmpărat dintre copiii din colţul ăla de sat, la concurenţă cu nea Florian, fiul lui unchiu Vică, se uita pe coşul casei, ăla mare, cu corlată, şi arunca cu bulgări de zapadă în căldarea în care fierbea mămăliga, atârnată de verigi. Primăvăra a debutat apoi brusc, cu nişte călduri aşa de mari pentru luna martie, încât toată zăpada aia imensă s-a topit în doar două zile. Căţărat pe troianul de zăpadă mă uitam cum apa curgea năvalnic, ca un adevărat torent, pe fostele pârtii. Tot prăpădul ăla de omăt, transformat în apă, a umplut apoi Oltul şi Dunărea care n-au putut să-l cuprindă, revărsând-se şi provocând mari inundaţii. Apele Oltului mare şi ale Dunării se uniseră, înghiţind şi Oltul mic, care dispăruse. Apa ajunsese până sub mal, inundând casele din vale. Dacă priveai din mal spre Oltenia nu vedeai decât apă, de sub mal până la linia orizontului. Cât vedeai cu ochii. Parcă erai la mare, singura deosebire fiind că apele nu erau albastre ci gălbui, nămoloase. Acel potop de apă s-a retras târziu, spre vară, lăsând în urmă bălţi, care forfoteau de peşte. Într-o astfel de baltă a găsit tatăl meu o namilă de somn, pe care nu l-a putut căra singur ci a trimis vorbă să se ducă bunicul meu după el, cu căruţa. La bâlciul din toamna precedentă bâtu, cum îi ziceam bunicului, cumpărase cu două sute de lei o albie mare, mai mare decât cele obişnuite, spre nemulţumirea mamarii, care-i reproşa că cine o să se poată lupta cu a albie. Albia n-o folosisem încă, şi a fost tocmai bună să păstreze peştele, conservat în saramură, în ea. Toată vara am mâncat din peştele ăla, ca iarna din porc. Sora tatei, tanti Ghina, se măritase de puţină vreme cu nea Dumitru Băieţica, din Odaia. Nea Dumitru lucra la Fermă, era tractorist, şi în vara aia deservea o maşină de bătut porumb. Mergeam cu mamarea să-i ducem mâncare şi uneori se revolta, ,,iar peşte, mamă-soacră, nu-l mai terminaţi odată?’’ După inundaţiile alea din primăvara lui ’62, în anul următor au demarat lucrările digurilor care au încorsetat într-un an de zile, malurile Oltului mare şi ale celui mic. Comuniştii aveau păcatele lor, dar de construit au construit. Mult, multe şi rapid, nu ca autorităţile de acum. Iarna de care vorbeam a fost iarna cu zăpezile cele mai mari pe care le-am văzut. Cei mai în vârstă povesteau de iarna lui ’54, când, cică, zăpezile erau cât stâlpii de telegraf. Eram prea mic pentru a-mi aminti, aveam doar un an. Frigul era aşa de mare încât, îmi povesteau ai mei, bâtu mă ţinea în palme deasupra plitei, pentru a mă încălzi. Au fost şi ierni, cumplite, după cum vedeţi. Aşa că nu vă mai panicaţi, ascultând relatările lui Cătălin Radu Tănase şi ale fătucelor de la televizor!