Razboiul de tesut

Razboiul de tesut era un obiect ce se gasea in toate gospodariile taranesti din vremea copilariei mele, fiind indispensabil stilului de viata din acele timpuri! Am avut privilegiul sa cunosc viata satului traditional, viata ce se desfasura intr-o matrice milenara. Acel sat a pierit astazi, iar ultimii tarani sunt si ei pe cale de disparitie. Oamenii care mai traiesc inca in satele noastre nu mai sunt tarani, sunt doar oameni care traiesc la tara. Cei care traiesc astazi la tara se imbraca in haine cumparate de la oras si tot de la oras isi cumpara alimente procesate, ca si orasenii, numarul celor care cresc animale si pasari fiind din ce in ce mai mic. Cel putin in zona in care locuiesc eu. Satele se pustiiesc, intalnim din ce in ce mai multe case parasite. Mostenitorii de la oras nu le valorifica ci prefera sa le lase sa se darapene, din cauza taxelor mari ce trebuiesc platite notarilor si la cadastru, pentru deschiderea succesiunilor si reglementarea situatiei juridice a imobilelor. Daca ar plati aceste taxe, nu le-ar mai ramane mare lucru din pretul vanzarii caselor mostenite, suma ramasa nejustificand osteneala generata de plimbarea pe la autoritati pentru obtinerea documentelor necesare si procedurile notariale. Asa incat abandonarea acestor proprietati li se pare mai convenabila! Dar sa revin la razboiul de tesut. In copilaria mea o gospodarie taraneasca era asemenea unui domeniu feudal! Nu ca intindere, doamne fereste! Ci, pentru ca la fel ca un domeniu feudal, familia taraneasca isi producea cam tot ceea ce avea nevoie pentru trai prin mijloace proprii. In afara de sare, gaz pentru lampa si pacura pentru ungerea osiilor carului (pe care, de multe ori, o obtineau prin troc de produse de la gazarii ce umblau prin sate cu butia pusa-n car) bunicii mei nu prea dadeau banii pe cumparaturi! Bunica tesea in casa panza alba de in, canepa ori bumbac pentru camasi, panza neagra groasa pentru pantalonii si vesta bunicului, impletea ciorapi, manusi si flanele din lana! Din piei argasite si curatate tot in gospodarie se cuseau pieptare si cojoace. Pe cap, purtam caciuli din piei de miel, cusute de tatal meu care in copilarie fusese ucenic la un cojocar. De aceea razboiul de tesut era indispensabil! Pe terenul lor taranii cultivau in si canepa. Dupa recoltare, inul si canepa se puneau la topit, in snopi legati de pari infipti adanc in albia Oltului mic. Dupa topit, snopii se aduceau acasa, unde canepa si inul erau melitate. Melita era un instrument compus din doua scanduri paralele fixe intre care intra o alta scandura ce la un capat era fixata impreuna cu celelate doua iar celalat capat, mobil, intra si iesea printre celelate doua. Aceste scanduri erau ancorate pe doi stalpi, infipti in pamant. Femeile apucau un manunchi de in ori canepa cu o mana, il asezau cu un capat pe cele doua scanduri paralele iar cu cealalta mana dadeau in sus si-n jos de scandura mobila, tragand totodata canepa spre celalat capat al manunchiului. Prin loviturile astea repetate si frecarea intre cele trei scanduri ale melitei, canepa si inul isi pierdea toata partea lemnoasa a tulpinei, ramanand doar fibrele. Din cauza miscarii de dute-vino a scandurei mobile, melita scotea un pacanit continuu, patrunzator. De-aia si astazi unor femei care vorbesc mult li se spune: "Mai taci, odata, ca toci ca o melite!" Aceste fibre erau apoi daracite printr-un instrument asemanator unui piaptan mare-mare, fixat pe un cadru din lemn, apoi erau toarse si transformate in fire, cu ajutorul furcii si fusului. De pe fus erau trase in sculuri iar apoi, cu ajutorul altui instrument, vartelnita, pe niste tevi mici de trestie. Tevile de trestie pe care erau infasurate firele erau puse in suveica, obiectul ala ascutit la ambele capete ce se poate vesea in fotografie, care era trecuta apoi prin urzeala, dintr-o parte in alta. Dupa fiecare trecere a suveicii, firul se batea de trei ori cu vatalele, impletindu-se astfel temeinic in panza. In spatele vatalelor erau itele, prin care trecea urzeala. Dupa cum erau trecute si aranjate firele urzelii prin ite, panza putea iesi simpla sau cu diferite modele. Trecerea firelor prin ite, urzeala, nu era la indemana fie carei femei, ci se mergea la cele cateva din sat, pricepute la aceasta operatiune, femei care se numeau ursitoare! De aici credinta populara in ursitoarele care tes, chipurile, firul vietii, al destinului, unui nou nascutin a treia sa noapte! Urzeala era adusa de la ursitoare infasurata pe sul, un cilindru din lemn care se punea la un capat al razboiului de tesut. Itele in numar de doua ori chiar mai multe, erau miscate in sus si in jos de niste franghii, numite calcatoare, manevrate cu talpile picioarelor de catre femeia care tesea. Combinatia dintre miscarea itelor si modul in care era facuta urzeala, avea drept rezultat modelul tesaturii. In Lita, cea mai vestita ursitoare era Marina ale Solea (Negrila), strabunica Madalinei Ivanus, ce locuia pe ulita unde este astazi dispensarul! Razboiul de tesut a fost teroarea noptilor de iarna ale copilariei mele! Bunica-mea se trezea inca de pe la trei-patru, si intra la razboiul de tesut. Trecea odata suveica prin urzeala, apoi tranc cu vatalele! Tranc-tranc, apoi, innadit asa! Tranc! Tranc-tranc! Tranc! Tranc-tranc! De trei ori la fiecare trecere a suveicii! Va inchipuiti ce somn mai aveam eu, care dormeam in aceeasi camera ori, cel mult, in cea alaturata! Dar zgomotul vatalelor era parfum pe langa cel facut de vartelnita, cand se apuca sa faca tevi, terminandu-le pe cele infasurate cu fir. Vartelnita, invartita de-o manivela, facea continuu Hrrrrrrr, Hrrrrrrr, Hrrrrrr pana se infasura tot sculul pe tevi. Iti strapungea creierii-n cap! Dupa ce se tesea panza, cam galbuie de felul ei, in vara urmatoare, era dusa la Olt, spalata bine, si pusa la innalbit. Valurile de panza stateau intinse la soare pe malul stang al Oltului mic, pana spre Odaia, localitatea vecina cu Lita! Era alb, malul Oltului! Stateau la soare cate doua-trei saptamani, pana se albeau ca laptele! Nu le pazea nimeni. Dar nu am auzit niciodata sa-i fi lipsit panza cuiva! Alte vremuri, alte mentalitati! Oare oamenii aia, nu erau tot romani?