Şpaga Opricăi

Sunt convins că nu vă spun o noutate, dar în jurul poliţiştilor roiesc întotdeauna o mulţime de persoane, nu întotdeauna bine intenţionate. Rar o prietenie cu un poliţist este dezinteresată, cei care au iniţiativa acestor relaţii sperând că, mai devreme ori mai târziu, vor avea de profitat. De aceea este bine, tânăr poliţist fiind, să fii foarte atent la cercul de relaţii pe care ţi-l creezi, la mediul în care te învârţi. Indicat este ori să-ţi continui relaţiile cu cercul de prieteni creat înainte de a deveni poliţist, ori să-ţi creezi şi dezvolţi relaţii în rândul colegilor de serviciu. Un alt pericol care-i pândeşte pe tinerii poliţişti, şi nu numai, este lăudăroşenia, pălăvrăgeala fără rost. Chiar dacă momentan eşti într-un grup în care predomină colegii tăi de serviciu, nu este bine să atingi ori să dezvolţi subiecte legate de activitatea profesională dacă o frântură cât de mică din acestea riscă să ajungă la urechea unei persoane străină de instituţie. O să exemplific riscul unor asemenea neglijenţe cu o păţanie de-a mea, de pe când eram tânăr locotenent, păţanie al cărei efect m-a urmărit ani întregi, afectându-mi reputaţia, fără ca eu să am habar! La doi ani după ce terminasem şcoala de ofiţeri, în octombrie 1981, a fost emis Decretul 306/1981 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei. Aşa era întitulat actul normativ respectiv. Decretul incrimina ca infracţiune de speculă, pedepsită cu închisoare de la şase luni la cinci ani de închisoare, “cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună, de ulei, zahăr, făină, mălai, orez, cafea, precum şi de alte produse alimentare a căror stocare afectează interesele celorlalţi cumpărători şi buna aprovizionare a populaţiei”. Ca în cazul oricărui act normativ nou apărut, în perioada imediat următoare promulgării, prevederile sale se aplicau cu stricteţe şi se organizau frecvent acţiuni şi controale pentru depistarea actelor de încălcare dispoziţiilor sale. Într-una dintre zilele ulterioare promulgării, am făcut echipă cu maiorul Tănase, din cadrul Biroului economic, pentru verificarea unei informaţii de-a acestuia, ori a unei reclamaţii, nu mai ştiu ce era, privind încălcarea prevederilor decretului. Maiorul nu era aşa bătrân, prin prisma vârstei mele de acum, având mai puţin de 55 de ani, limita rămânerii în activitate, dar, noi ofiţerii tineri, majoritatea sub 30 de ani, îi spuneam Moşu! Şi Moşu a rămas şi acum, când încă trăieşte în Murgaşi, pentru noi, locotenenţiii de atunci, care astăzi depăşim cu mult vîrsta maiorului din anii ’80! L-am însoţit pe Moşu la restaurantul Oltenia, unde am identificat şi invitat în biroul şefului de unitate pe una dintre femeile de serviciu de acolo, Vava Oprica. Aici maiorul a întrebat-o unde locuieşte, stătea aproape, în centru, şi i-a adus la cunoştinţă că are o reclamaţie, întrebând-o dacă este de acord să-i facem un control la domiciliu. Oprica a fost de acord, spunând că nu are nimic de ascuns. În timp ce-i lua declaraţia de consimţământ, Moşu a întrebat-o dacă nu are vreo prietenă printre colegele de serviciu, să meargă cu noi să ne asiste, una mai discretă, care să nu facă mare tam-tam, povestind la toată toată lumea că Opricăi i-a facut Miliţia percheziţie acasă. Nu ştiu, dar parcă în acei ani, ai dictaturii cum sunt numiţi acum, se avea mai multă grijă de imaginea cuiva, decât în aceşti ani când se face mare caz de drepturile omului, dar eşti luat şi arătat la televizor cu cătuşele la mîini, fiind stigmatizat în ochii opinei publice cu mult înainte ca vreo instanţă să se pronunţe cu privire la vinovăţia ori nevinovăţia ta. La acest aspect mă refer doar, nu fac aici o analiză a celor bune şi rele din cele două sisteme. Că erau şi-atunci destule hibe, unul constituindu-l chiar motivul pentru care făceam ceea ce făceam în cazul în speţă. Oprica ne-a indicat o colegă de serviciu, o chelneriţă, şi împreună ne-am deplasat, pe jos, la locuinţa femeii de serviciu. Stătea destul de aproape, am mai spus, într-o garsonieră. Am găsit vreo douăzeci de kilograme de zahăr şi vreo zece sticle de ulei. Oprica era singură, n-avea familie, deci cantităţile respective se subsumau legii, depăşeau nevoile sale de consum pe o lună de zile, a apreciat maiorul! În garsonieră se aflau şi trei covoare persane noi, nefolosite, făcute sul într-un colţ. În timp ce redactam procesul verbal în care consemnam rezultatul percheziţiei, moş Tănase a întrebat-o pe Oprica ce este cu cele trei covoare. Oprica a răspuns că sunt pentru o nepoată de-a sa de la ţară, care trebuie să se mărite şi-i trebuie pentru zestre şi cadou la naş. Cum ea locuia în centru, iar în apropierea locuinţei sale era un magazin de covoare, se scula de dimineaţă, stătea la coadă şi aşa a reuşit să-i procure nepoatei cele trei covoare. Chiar s-a mândrit cu ele, le-a desfăcut şi ni le-a arătat, ce frumoase erau!

În acei ani deja începuse criza bunurilor de consum care a caracterizat ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu şi pentru orice lucru de valoare trebuia să stai la cozi ori să găseşti relaţii care să te ajute să-l procuri pe sub mână! Covoarele nu făceau obiectul legii, nu le-am menţionat în actele întocmite, Moşu o întrebase doar din curiozitate. Am încheiat procesul verbal şi-am plecat, lăsându-le pe cele două femei să se întoarcă la serviciu. Pe strada Lipscani, lângă restaurantul Oltenia, spre intersecţia cu Theodor Aman, era şi un bar, aparţinând tot de Oltenia. Barmaniţă era o doamnă drăguţă, prietenă de familie cu unul dintre locţiitorii şefului miliţiei municipale, Caty! Ştiind acest lucru şi noi, ofiţerii biroului economic, frecventam acest bar, gândindu-ne, aşa cum am explicat şi în povestirea privind cazul de la Ciobănaşul, că e o persoană verificată, de încredere, şi că n-o să avem probleme dacă venim şi noi aici. De regulă nu stăteam în bar, să nu ne vadă oamenii muncii şi să ne bârfească, de parcă ar fi şi avut o părere bună despre noi. Mergeam într-o încăpere care se afla în spatele barului, unde se putea intra şi ieşi prin spate, fără a putea fi văzuţi de clienţii obişnuiţi, din bar. De aici se putea întra şi în sala de protocol a restaurantului, îmbrăcată în pluş albastru, în care însă nu prea intram noi, locotenenţii, deoarece riscam să dăm peste şefi din ăia mari, de la partid, ori de la inspectorat. Şeful complexului Oltenia era un om cu relaţii tari în Craiova acelor ani! Ei, şi pe când stam noi, ăştia mai mici, la câte o băută în încăperea din spatele barului, venea uneori, ba chiar destul de des, şi soţul barmaniţei, unul Vili! Cu y, cred, Vily! Ne obişnuisem cu el, unii se împrieteniseră chiar, inclusiv locţiitorul de care vorbeam. Mie nu-mi plăcea, mi se părea un tip linguşitor şi alunecos. Ne obişnuisem însă cu el şi am făcut toţi, cred, greşeala de care vorbeam la începutul articolului, mai povestind chestii de la serviciu în prezenţa lui. Într-una din ocaziile astea, individul profită de prilejul ivit şi mă întreabă: - Auziţi, domnule Bâţă, dar cu femeia asta, amărâta de Oprica, ce-aveţi de gând? Sper că nu va păţi mare lucru, că e şi ea femeie sărmană, e singură, n-are pe nimeni! Eu, ofiţer încă tânăr, cu caş la gură, cad în capcană şi-i răspund: - Nu va păţi mare lucru, fiţi fără grijă! Cantităţile de produse găsite la ea nu au fost aşa mari, erau modice chiar, nu se prefigura deci intenţia revânzării lor ulterioare, în scopul realitării vreunui profit.. Faptă lipsită de pericol social, cred că tovarăşul maior Tănase a închis deja dosarul cu propuneri de aplicare a articolului 18 indice 1 Cod Penal! O să primească o amendă de o mie de lei la Procuratură, şi cu asta, gata! - Vă mulţumesc! Of, ce m-aţi liniştit! Suntem prieteni cu ea, eu şi nevastă-mea, şi, ştiind că mai veniţi pe-aici, m-a rugat să mă interesez. Am încheiat discuţia şi am şi uitat-o, nu mi-am mai amintit de ea mult timp. După o vreme am încetat să mai şi frecventăm barul respectiv, aflasem că Vily nu era chiar uşă de biserică! Avea un autoturism Dacia şi, profitând de relaţiile cu şefii, reuşise să-şi ia număr mic. Pe atunci era o fiţă să ai număr mic, adică un număr de înmatriculare din trei cifre doar, nu din patru, cum aveau majoritatea. Un număr mic însemna că eşti cineva, persoană importantă, de pe la partid, securitate, miliţie! Sau unul cu relaţii pe acolo! 1-Dj-110, de exemplu, era numărul de înmatriculare al autoturismului folosit de şeful miliţiei judeţene. Aprobarea pentru astfel de numere nu era la îndemâna oricui, se dădea doar de locţiitorul şefului miliţiei judeţene care coordona efectivele de circulaţie, ori de cineva mai mare decât acesta. Şeful miliţiei ori inspectorul şef! Autoturismele cu număr mic nu prea erau oprite în trafic, pentru control, de către cei de la circulaţie, care evitau complicaţiile. De asta era şi bătaia pe ele! Ei, şi Vily, reuşise să-şi ia un număr de-ăsta, mic. Şi nu orice număr mic, ci unul aproape identic cu cel al şefului Serviciului Economic, maiorul Untaru! Doar prima cifră era diferită, 1-Dj-1xx era al lui Untaru, 2-Dj-1xx era al lui Vily. Mai mult, chiar, după ce şi-a luat număr mic, Vily şi-a şi revopsit maşina. A revopsit-o în culoarea maşinii lui Untaru, un bleu azuriu. Apoi, cu tupeu, a început, în faţa celor mai slabi de înger, să se dea drept Untaru! În zilele premergătoare Învierii Domnului dintr-un an, a mers pe la ciobanii care vindeau miei prin camp, pe la poalele oraşului, pentru a evita controalele miliţiei economice, şi a luat de la fiecare câte doi noateni în numele lui Untaru. Aşa se vorbea! Nu ştiu ce-o fi păţit Vily, l-am pierdut din vedere, după ce am încetat să mai frecventăm barul soţiei sale! Peste ani însă, prin ‘92 sau ‘93, pe când eram locţiitor al şefului Miliţiei municipale, vine o bătrânică la mine în audienţă. - Mă mai cunoaşteţi, domnule comandant? - Parcă v-aş cunoaşte, doamnă, dar nu-mi mai amintesc de unde! - Sunt Vava Oprica! Aţi fost la mine acasă, acu’ vreo zece-doişpe ani, cu domnul Tănase! Mai ţineţi minte? - De la Oltenia, nu? - Da, de la Oltenia! - Îmi amintesc! Care-i problema, de ce aţi venit la mine? Pot să vă ajut cu ceva? - Să vedeţi…Vă mai amintiţi că atunci când mi-aţi făcut perichiziţie, aţi găsit şi trei covoare, pe care nu mi le-aţi luat, cum mi-aţi luat zahărul şi uleiul? - Îmi amintesc! - Staţi să vă povestesc! După ce aţi fost atunci la mine, mi-a fost mare teamă de ce-o să se întâmple cu mine. Şi l-am rugat pe Vily, care se lăuda că e prieten cu dumneavoastră şi cu şeful de la economic, să pună o vorbă şi pentru mine, să scap şi eu mai uşor. Iar peste câteva zile a venit la mine şi mi-a spus că a vorbit cu dumneavoastră. Şi că i-aţi zis că dacă vă dau unul dintre cele trei covoare, nu mă mai trimiteţi la închisoare, ci o să plătesc doar o mie de lei amendă! Am început să simt cum mi se urcă sângele în cap! - Şi? Ce-ai făcut? - Păi, am dat covorul, ce era să fac? Să mă duc la puşcărie? - Mi-ai dat dumneata mie vreun covor? - Nuuuu! Nu vi l-am dat dumneavoastră. I l-am dat lui Vily, să vi-l aducă el, pentru că aşa a zis, că vi-l aduce el, că dumneavoastră vă feriţi, să nu vă vadă cineva. A venit la mine acasă, l-a ales pe cel mai mare şi mai frumos, l-a luat şi a plecat cu el să vi-l aducă! - Şi-acum ce vrei? Ai venit să-ţi dau covorul? Că ai aflat că a venit revoluţia şi se restituie bunurile confiscate? - Nuuuu! De ce nu aveţi răbdare? - îmi zice cu reproş femeia! Ieri a venit la mine sârboica! Ospătara pe care-am luat-o de martor atunci. Aşa-i zicem noi, sârboaica, că mă-sa este sârboaică, nu-i româncă de-a noastră! Şi-a venit la mine! Oprico, Oprico, zice, tu ştii unde este covorul ăla, de i l-ai dat lui Bâţă? Unde este? - zic eu. E la Vily acasă, e-ntins pe jos în sufragerie. L-am cunoscut, că de la mine a ştiut de covor. Că m-a mâncat limba atunci şi i-am spus nevesti-sii ce covoare frumoase aveai pentru nunta nepoatei! Şi ieri m-a luat Caty acasă la ea, s-o ajut să ducă nişte bagaje, că e ziua lui Vily, şi-a fâcut o droaie de cumpărături. Au invitaţi, că ştii că lui îi place să se dea mare. E prima dată cînd am fost la ei în apartament, că tu ştii că la ea nu prea intră colege în casă, ei primesc numai d-ăia mari, că s-au ajuns! Şi cum am intrat, cum mi-a sărit covorul în ochi, l-am cunoscut că mi-a intrat la inimă, mi-a plăcut de-atunci de când l-am văzut la tine, că ce mi-aş fi dorit şi eu un covor din ăla! Asta e tot, domnule comandant. Cum am aflat, cum m-am interesat de dumneavoastră. V-am căutat şi ieri, şi azi dimineaţă, dar mi s-a spus de la poartă că sunteţi ocupat şi că să vin după masă, cînd aveţi audienţe. Am venit să vă spun, mînca-va-ş limba, să vă spun, să-mi iau păcatul de pe suflet, că maaaari păcate mi-am făcut cu dumneavoastră! V-am năpăstuit atâţia ani! De câte ori vă vedeam, vă ziceam cîte alea-n gând, judecându-vă cum v-aţi bulguit la mine, femeie sărmană, să mă faceţi să-i plătesc nepoată-mii atâta amar de bani pe covor! Am rămas mut, gândindu-mă cum atâţia ani, de câte ori întram în Oltenia, în control cu colegii mei, ori doar să mănânc ceva ori să beau o bere, oamenii ăia de-acolo mă priveau şi mă judecau, gândindu-se cât de făţarnic, căt de prefăcut pot fi, pretinzându-le lor să fie corecţi şi să respecte legea, în timp ce eu o extorcasem pe cea mai amărâtă dintre ei. Şi intram des, că era aproape de sediul miliţiei municipale, în centru, şi era acolo un bucătar, nea Nicu, care fâcea un ciolan cu fasole cum rar am mai mâncat în altă parte! N-am dormit toată noaptea, de necaz şi tot gândindu-mă ce să fac, cum să o scot la capăt. Trecuseră atâţia ani, covoarele nu fuseseră menţionate în procesul verbal, alte probe în afara declaraţiei Opricăi şi a sârboaicei n-aş fi avut! Subţire treabă! Legal, nu prea aveam ce să fac! A doua zi, pe seară, am luat totuşi legea pe seama mea, şi-am forţat nota! Am descins la domiciliul lui Vily pe înserate, împreună cu doi colegi de încredere, l-am săltat pe specimen şi, cu covorul în spate, l-am adus la sediu. În câteva ore recunoscu-se, după ce i-am promis că în afară de restituirea covorului n-o să suporte alte consecinţe. În dimineaţa următoare l-am sunat pe şeful de la Oltenia, patron acum, rugându-l ca la ora zece să adune personalul în careu. Moment în care am sosit şi noi, cu Vily şi covorul. I-am cerut Opricăi, sârboaicei şi excrocului să povestească fiecare ce s-a întâmplat! Nu ştiu însă ce-or fi zis în sinea lor oamenii ăia, spectatorii! Ori dacă acolo, erau prezenţi toţi aceea care auziseră, de-a lungul anilor, de şpaga Opricăi! Aşa că, aveţi grijă în ce anturaj beţi o bere şi ce vorbiţi pe acolo. Şi cui daţi amănunte despre cazurile de la serviciu!