Furtul de la Prefabricate

O caracteristică a situaţiei operative din perioada în care am lucrat pe CAV (combarea traficului cu metale preţioase şi valută, precum şi a speculei) a constituit-o traficul cu pastile de argint industrial ori traficul cu contactori. Pastilele erau nişte discuri din argint de diferite dimensiuni, cele cu diametrul de circa doi centimetri fiind cele mai întâlnite, uşor bombate la mijloc, cu grosimi variind între unul şi câţiva milimetri. Se găseau fie individual, ca atare, fie montate în nişte carcase de ebonită (contactori), fiind folosite pentru cuplarea-decuplarea contactelor releelor electrice ce se găseau în componenţa diverselor aparate şi utilaje, ce funcţionau pe baza curentului electric. Destul de răspândite, deci, găsindu-se atât în componenţa macaralelor ce străjuiau şantierele de locuinţe aflate în toate cartierele Craiovei căt şi în cea a utilajelor şi agregatelor din majoritatea unităţilor industriale de pe platformele de est şi de vest. Pastilele de argint se traficau la preţuri considerabile pentru acea vreme, între 18 000 şi 20 000 de lei kilogramul, cu banii câştigaţi pe trei-patru kilograme putând astfel să-ţi procuri un autoturism, bunul cel mai de preţ de care puteai beneficia în epocă. În urmă cu câţiva ani l-am văzut la televizor pe Sorin Ovidiu Vântu, cel care a nenorocit peste un milion de persoane punând pe roate excrocheria numitâ Fondul Naţional de Investiţii (FNI), lăudându-se că bazele fabuloasei sale averi a constituit-o traficul cu pastile de argint, pe care l-ar fi organizat şi dirijat la nivel naţional în vremea defunctului regim. Aşa o fi fost, cine ştie, dar dacă aşa a fost, Miliţia nu a reuşit să ajungă până la el, fiind arestat şi condamnat pentru infracţiuni economice săvârşite prin metode şi mijloace de natură contabilă. Ca şi Al Capone, de altfel! Principala problemă, în domeniu, a organelor de miliţie era însă, nu atât traficul, care şi el trebuia combătut fiind incriminat de lege, cât prevenirea şi combaterea furturilor de componente ce conţineau pastile din argint, care constituiau principala cale de procurare a bunurilor ce făceau obiectul traficului. Date fiind câştigurile ce se puteau realiza, numărul furturilor crescuse îngrijorător, ridicând infracţiunile de acest gen la rang de fenomen, pot spune. Pentru identificarea autorilor acestui gen de fapte se efectuau nenumărate pânde, îndeosebi la macaralele de pe şantierele de construcţii civile din oraş, care nu erau asigurate cu pază. Pot zice chiar că mi-am început cariera cu asfel de activităţi, primele misiuni primite la prezentarea mea ca tânăr locotenent la Miliţia municipiului Craiova, fiind efectuarea de pânde pe timp de noapte la macaralele dintre blocurile de locuinţe ce se înălţau în cartierul Craioviţa Nouă. Era o vreme căinoasă de noiembrie iar eu, nefiind craiovean de origine ci de undeva din Teleorman, încă nu reuşisem să-mi aduc îmbrăcămintea necesară anotimpului friguros. Venisem doar cu ce era pe mine şi cu ce încăpuse într-un mic geamantan, nu cel mare cu care ne înzestrase şcoala la absolvire. Pe atunci, la absolvirea şcolii de ofiţeri, comuniştii ăia răi îţi dădeau, pe lângă uniformele complete de vară şi iarnă şi un geamantan enorm, în care găseai de toate, de la rufărie de corp până la cearşafuri de pat, pernă şi o pătură groasă de lână. Plus zece mii de lei, primă de instalare. Cam patru salarii şi ceva! Ei, dar să lăsăm asta! Spuneam că incă nu îmi adusesem haine de iarnă, nu că nu m-aş fi putut repezi până acasă, dar nici nu aş fi avut unde să le pun, locuinţă încă nu-mi fusese repartizată, gazdă nu-mi găsisem, dormeam la inspectorat, erau nişte camere la etajul trei, dotate însă doar cu minimum necesar de mobilier. Două paturi şi o masă! Dormeam în cameră cu un pacepist, adică un ofiţer retras de la post după defectarea lui Pacepa, şi el mai dezbrăcat ca mine. Lucra la staţia radio! Cred că scăpase după unde fusese doar cu ce era pe el! Ei, şi fiind aşa sărăcuţ îmbrăcat, confirmam pe deplin zicerea aia cu cel îmbrăcat subţire care le tremură din gros. Într-o seară făceam echipă în pândă cu un sectorist mai în vârstă, nea Ghicioiu. Văzându-mă că tremur ca un câine la vaccin, vorba aia, nea Ghicioiu, care ca poliţist bătrân îl durea undeva de ce pot zice unii şefi, a strâns nişte scânduri de prin şantier şi-a făcut un foc, să ne încălzim, fără a mai ţine cont că astfel ne deconspirăm poziţia şi ratăm orice şansă de a pune mâna pe hoţi! - „Lasă, măi, copile, mi-a zis, şefii stau la căldură, nu pătimesc ca noi! Iar dacă hoţii se duc mai încolo, ce? Mai bine ducă-se, decât să stai prin spitale! Iar dacă stai în frig şi-i prinzi, crezi c-o să-ti facă cineva statuie? Nu-ţi face, băi băiatule, n-ai grijă! Alţii o să ia caimacul! Ascultă la mine, că-s poliţist bătrân, şi ţine minte! În poliţie boii trag şi caii mănâncă!” Văzând focul, dintre blocuri au început să apară încet-încet, şi alte fantome. Erau alţi colegi, în pândă ca şi noi! Vă spusei, era o vreme cîinoasă! Printre ei şi Stoica Marian, colegul meu de promoţie, care văzându-mă aşa dezbrăcat, m-a întrebat cei cu mine. I-am explicat iar a doua zi m-am pomenit cu el cu un pulovăr gros din lână, împletit manual, pe care mi l-a dat să-l folosesc până imi voi aduce haine. Marian fiind mai înalt ca mine, pulovărul îmi venea mai pînă aproape de genunchi, dar ce bine mi-a prins....Deşi au trecut patruzeci de ani de atunci, n-am uitat gestul tău, Mariane! Îţi mulţumesc încă o dată, eşti aici, printre membrii grupului nostru şi sper că vei citi aceste rânduri. Îţi mulţumesc şi sper că Domnul ţi-a trecut gestul tău prietenesc în catastiful faptelor tale bune şi ţi-l va răsplăti pe măsură! Ei, după această lungă paranteză, să revin la subiectul povestirii. O altă măsură dispusă pentru facilitarea prinderii autorilor şi a probării faptelor acestora, a fost aplicarea de capcane chimice în locurile în care se aflau contactori şi pastlle din argint industrial. Eficientă în prima fază, măsura a devenit ineficace în scurt timp. Aplicată fără discernământ, la ordin, în toate locurile în care se aflau astfel de componente, s-a umplut oraşul de substanţe invizibil-fluorescente, astfel încât, dacă puneai lampa cu ultraviolete pe orice şantierist, era practic imposibil să nu găseşti urme de substanţă. Unii şi-au tras-o chiar nevinovaţi din această cauză. Am să povestesc, poate, cu altă ocazie, un caz soldat cu trecerea în rezervă şi arestarea a doi ofiţeri de la biroul Platformă industrială! În acest context, într-una din zile, este sesizată Poliţiei municipiului Craiova spargerea magaziei de materiale electrice a Întreprinderii de Prefabricate din Beton, situată aproape de ieşirea din oraş, spre Severin. Menţionez că trecuseră deja câţiva ani de la pândele mele la macarele. Cazul a fost repartizat spre soluţionare Biroului Economic, furturile săvârşite de autori necunoscuţi în incinta unităţilor economice asigurate cu pază fiind de competenţa acestei formaţiuni.. Întrucât la cercetarea locului faptei, gestionarul a sesizat că lipsesc pastile de argint, prin compararea fişelor de magazie cu stocul, s-a stabilit lipsa unei cantităţi de circa douăzeci de kilograme. Cantitate apreciabilă, cel mai mare prejudiciu de acest gen înregistrat până atunci la Craiova! Se ridicau însă nişte întrebări! Autorul ori autorii spargerii sustrăseseră toată această cantitate? Exista cumva o

lipsă anterioară în gestiune iar cantitatea sustrasă este mai mică? Spargerea este reală ori este simulată pentru a acoperi o lipsă în gestiune? Pentru a gasi răspuns acestor întrebări după cercetarea locului faptei şi investigaţiile preliminare s-a dispus inventarierea gestiunii magaziei, operaţiune care avea să permită şi cuantificarea exactă a prejudiciului. Cu ocazia cercetării locului faptei, fuseseră relevate mai multe impresiuni digitale care, după eliminarea gestionarului şi a celor a căror prezenţă în magazie era justificată, s-a presupus a fi ale autorului infracţiunii. Din păcate însă, aceste impresiuni nu figurau în cartotecile criminalistice, deci nu se cunoştea cui aparţin. A fost întocmit un plan de măsuri informativ-operative, au fost formulate ipoteze, au fost stabilite cercuri de suspecţi, s-a procedat la verificarea acestora...Nici un rezultat, beznă totală! Activităţile în cauză se desfăşurau sub o mare presiune! Interpelat într-o şedinţă a comitetului judeţean de partid pentru că era în urmă cu realizarea indicatorilor de plan, directorul de la Prefabricate a dat vina pe organele de miliţie. Nu poate realiza planul de producţie întrucât utilajele nu funcţionează la capacitate datorită lipsei contactorilor de schimb, care i-au fost furaţi iar miliţia nu-i în stare să-i recupereze...Primul secretar i-a chemat la ordin pe inspectorul şef şi pe şeful miliţiei, iar aceştia ne călăreau şi ne dădeau pinteni, interesându-se zilnic de mersul cercetărilor. Nici verificările efectuate în legătură cu gestionarul magaziei nu s-au soldat cu vreun rezultat. Valorificarea inventaruluii a confirmat cuantumul iniţial al prejudiciului şi nu a furnizat indicii referitoare la o eventuală delapidare. În disperare de cauză, şefii au dispus amprentarea tuturor angajaţilor Întreprinderii de Prefabricate din Beton, sperând astfel să fie identificat cel ale cărui impresiuni digitale fuseseră relevate şi ridicate la cercetarea locului faptei. Totodată s-au gândit, pe bună dreptate, că pastilele trebuie să apară pe undeva, prin mediul traficanţilor de metale preţioase şi au dispus cooptarea în colectivul de anchetă a ofiţerului care avea ca sarcină de serviciu supravegherea informativă a acestui mediu, respectiv a subsemnatului. Sigur, exista riscul ca autorul sau autorii să aibe legături în vestul ţării, spre care se scurgeau astfel de produse, ceea ce ar fi însemnat ca pastilele să fie valorificate direct acolo, făcând inutile eforturile noastre în acest sens, Dar, încercarea moarte n-are! Amprentarea angajaţilor de la Prefabricate mergea greoi, datorită numărului considerabil al acestora. Nu îmi mai amintesc câţi angajaţi aveau Prefabricatele, ar putea şti Doru Florescu, unul dintre cei care se deplasau zilnic acolo pentru a colecta şi compara impresiunile digitale ale acestora. Între timp, eu am procedat la instruirea agenturii cu datele cazului şi caracteristicile pastilelor furate. O călăream la maxim, intensificând numărul întâlnirilor şi solicitând continuu date despre traficanţii cunoscuţi, sperând ca de undeva, cumva, să apară un fir călăuzitor.

Şi speranţa nu a fost, din fericire, zadarnică, într-una din zile o sursă aducând la întâlnire o pastilă de argint, o singură pastilă, despre care a spus că a gasit-o pe scara unui bloc în care a mers să-şi viziteze un prieten. Norocul, dar şi calităţile deosebite ale informatorului, care nu a trecut peste un fapt mărunt căruia altul, poate, nu i-ar fi dat importanţă. De altfel, acest om la care astăzi mă gândesc cu respect şi recunoştinţă, a mai avut contribuţii substanţiale la clarificarea unor cazuri deosebite, printre care furtul unor plăci masive din argint, de peste un kilogram bucata, de la o fabrică din Băileşti (autorii fiind condamnaţi la câte nouă ani de închisoare) şi furtul sitelor de platină din magazia Combinatului chimic. Peste douasprezece kilograme de platină. După identificarea blocului de locuinţe şi a scării pe care fusese găsită pastila, am procedat la identificarea şi verificarea tuturor celor care locuiau pe scara respectivă. Identificarea a mers repede, pe atunci toţi locatarii fiind înscrişi în cartea de imobil, aflată la responsabilul de scară. La formaţiunea de evidenţă a populaţiei de la miliţiile municipale şi orăşeneşti se găseau dublurile tuturor cărţilor de imobil, evidenţă introdusă după cutremurul din 1977, când miliţia a întâmpinat dificultăţi în identificarea cadavrelor descoperite sub ruinele blocurilor prăbuşite în Bucureşti. Aceasţă evidenţă ne era extrem de utilă nouă, ofiţerilor operativi, întrucât ne permitea să aflăm rapid identitatea unor persoane despre care aveam doar date sumare, fără a risca deconspirarea interesului manifestat faţă de acestea, cum s-ar fi putut întâmpla dacă am fi investigat în blocul de locuinţe. Din pâcate, domnul Ciocea, şeful de la evidenţa populaţiei, din considerene doar de dânsul ştiute, nu prea ne permitea accesul la această evidenţă. Mi-a spus că această evidenţă are alt scop, referindu-se probabil, la ceea ce-am spus înainte, la victimele unui eventual cutremur. Eu eram însă de părere că evidenţele muncii de miliţie fuseseră create pentru a uşura această muncă... În sfârşit! Din fericire, subordonaţii domnului Ciocea, care ţineau în ordine această evidenţă, Scrieciu Casian, căruia-i spuneam Ciocel, cu referire la faptul că era, cumva, favoritul şefului, Şişu, Unianu şi un domn mai în vârstă, Petrescu, căruia, având o figură mai specifică, aşa, îi spuneam Kunta Kinte, după eroul unui serial tv din acea perioadă, erau nişte oameni de înţeles şi ne permiteau, pe şest, să facem verificări în această evidenţă. Ca un element de amuzament, reamintesc celor care au trăit acele vremuri că domnul Ciocea blocase accesul pe coridorul în care dădeau uşile birourilor de la evidenţa populaţiei cu un lanţ, legat dintr-un perete în altul. Era însă foarte uşor să te apleci şi să treci pe sub lanţ, mai ales că atunci eram tineri, supli, fără burţile cu care ne-am pricopsit unii dintre noi mai târziu. E adevărat, avea şi domnul Ciocea motivele sale, mergând tot timpul la fetele de la evidenţa populaţiei le ţineam, poate, din lucru. Voia să şi evite tot felul de intervenţii, cred, atunci, ca şi acum de altfel, era tot timpul coadă la ghişee iar cei care aveau cunoştinţe printre poliţişti încercau să eludeze cozile. E adevărat şi faptul că dacă mergeam la dînsul şi-i ceream aprobare, domnul Ciocea nu ne refuza! Pe mine, cel puţin! Cred şi că mă simpatiza, mi-a făcut odată cunoştinţă cu o tânără profesoară de ziceai că e actriţă, nu alta! După identificarea tuturor celor care locuiau pe acea scară, am mers cu datele de stare civilă la judeţ şi le-am verificat la evidenţa operativă. Bingo! Unul care locuia la ultimul etaj mai fusese cercetat şi condamnat, în urmă cu mai mulţi ani, pentru trafic de metale preţioase. Cuminţindu-se după executarea pedepsei, după un timp fusese scos din baza activă de date. A doua zi dimineaţa, ora şase ne-a gasit la uşa celui în cauză. Imediat ce ora ne-a permis, l-am şi luat din scutece. Percheziţionându-i apartamentul am găsit circa un kilogram de pastile. Zorii apăruseră şi pe strada noastră, ce mai! Deoarece mai avusese de-a face cu miliţia, cel în cauză a colaborat şi ne-a dezvăluit sursa pastilelor. Cumnatul său, Smarandache S., care lucra ca strungar la Prefabricate. L-am ridicat de la serviciu şi am avut surpriza să observăm că strungul la care lucra era la câţiva paşi, doar, de uşa magaziei devalizate. Poziţia în care lucra, îi permitea să aibă în permanenţă uşa magaziei sub ochi! Era şi mai brunet aşa, de etnie! Cei care lucraseră de la început la caz, se ofticau acum că nu se gândiseră de loc să-l includă în cercul de suspecţi. E adevărat, nu avea antecedente şi nici nu fusese semnalat vreodată cu preocupări de natură infracţională. De la Prefabricate, ne-am dus direct la el acasă, intr-un apartament din Craioviţa, de pe actualul bulevard al Tineretului, între Poştă şi Severinului. La percheziţie am găsit trei kilograme de argint industrial şi nişte monezi de aur ascunse în saltea. Era omul nostru, ce mai. Ajunşi la miliţie convingerea noastră s-a întărit! Comparând impresiunile fişate la sediu de criminalişti cu cele ridicate de la faţa locului, acestea au coincis. El era autorul, fără nici un dubiu! Veselie mare, cazul era ca şi rezolvat. Mai rămâneau câteva formalităţi, credeam noi. Criminaliştii să ne dea raportul de expertiză cât mai repede, audierea învinuitului, ne spune unde sunt pastilele le ridicăm, şi gata. Pac cu dosarul la cercetări penale! E adevărat, ne gândeam că s-ar putea să alergăm ceva să recuperăm pastilele, aveam doar patru kilograme din douăzeci, dar credeam că asta ţine de rutină, de-acum. Depinde unde le-a vândut şi pe unde trebuie să mergem după ele, dar asta ţinea de rutină, de-acum, ce fusese greu trecuse! După toaletarea strungarului (fotografii faţă-profil, amprentare, fişare, pentru cei care nu ştiu), împreună cu locotenent-colonelul Lătăreţu, cel care coordona ancheta, unul dintre ofiţerii specialist unu ai Biroului Economic, am trecut la audierea sa. - Ia zi-i, măi Smarandache, începe nea Costică Lătăreţu (parcă-l aud, vorbea puţin peltic) cum a fost cu pastilele-astea de le găsirăm la tine? - Păi, să vă zic, dom’le colonel! Sâmbătă seara eram cu nevasta şi copii la masă. Când, ţârrr, ţârrr, soneria. Mă ridic, mă duc la uşă... Când colo, cumnată-mio! „Bă, zice, ia repede astea de-aici şi-ascunde-le că pe mine m-a căutat poliţia p-acas’! Nu m-a găsit, da’ nu mai pot să le ţin la mine! Mi-e că mă caută iar, tu ştii că eu am făcut suferinţă pentru d-ale d-astea!” Şi le-am luat, ce era să fac, e fratele nevestei, de! - Păi, măi, Smarandache, cumnatul tău zice că tu i le-ai dat lui, nu el ţie! - Minte, domnule colonel, asta mi-e crucea! - Şi începe să-i tragă nişte cruci mari, mânăstireşti! - Cum o să fie aşa? - Măi, Smarandache, unde lucrează cumnatu-tău, măi? - La Abator, la Podari! - Păi vezi? La Abator nu sunt pastile! În timp ce la Prefabricate, unde lucrezi tu, la doar trei metri de strungul tău, este o magazie plină de pastile! Hai, lasă vrăjeala şi spune unde sunt restul de pastile! Am gasit un kil la cumnatul tău, trei la tine, unde-s restul de şaişpe kile? - Păi de unde să ştiu eu, dom’le colonel? - face Smarandache cu o mutră aşa nevinovată şi mirată, în acelaşi timp. - Întrebaţi-l pe cumnată-mio! - Băi Smarandache, eşti nebun la cap? Ştii să citeşti? - Ştiu! - Ia şi citeşte aici. Nu tot ce scrie, doar aici, la sfârşit! – şi-i dă să citească din raportul de expertiză pe care doar ce-l aduseseră cei de la criminalistică! - Vezi ce scrie acolo? Că din compararea urmelor ridicate din magazie cu impresiunile din fişa dactiloscopică a lui Smarandache S., întocmită în ziua de....la sediul Miliţiei municipiului Craiova rezultă că acestea îi aparţin? Nu înţelegi? Ţi-am găsit amprentele în magazie! Ce căutau acolo? Ştii ce-s alea amprente? - Ştiu, domnule colonel! Am auzit şi eu! - Şi-atunci? Ce caută amprentele tale în magazie? - Nu se poate, E greşit raportu’ ăla! Nu-s amprete mele! - Smarandache, fii atent la mine! Te-am găsit cu corp delict, ti-am găsit amprentele, avem şi alte elemente, sunt probe suficiente să te băgăm la arest şi să înfunzi puşcăria! Dacă însă colaborezi cu noi şi ne dai pastilele, o să ai o situaţie mai uşoară! Hai, spune-ne cum a fost! O luăm de la început, şi ne spui cum ai făcut! E-n regulă? - E+n regulă, dom’le colonel! - Hai, spune, atunci... - Păi, să vedeţi! Sâmbătă seara eram cu nevasta şi copii la masă! Când, ţârrr, ţârrr, soneria!... Şi-i dă iarăşi înainte cu aceeaşi poveste.! N.am reuşit să-l convingem cu argumente logice! Era opac la orice argument! Aveam tot ce trebuie, îl puteam introduce în arest şi să predăm dosarul pentru a-şi urma calea! Aveam tot ce trebuie din punct de vedere procedural, dar nu aveam pastilele şi astea interesau mai mult decât arestarea auorului! Dar nu voia să colaboreze şi pace! Şefii nu au fost de acord cu arestarea ci au ordonat cercetarea sa în ture! Adică, preluarea pe timpul nopţii şi cercetarea de către o altă echipă de ofiţeri. Apoi, dimineaţa, reveneam noi! Şi tot aşa...Procedeu permis pe vremea aceea, deşi punea presiune psihologică pe cei cercetaţi, prin privarea de unele condiţii minime de confort şi reducerea timpului de somn. Adică de dormit dormea, dar nu în pat, cum ar fi dormit la arest, chiar, şi nici un somn odihnitor de şapte-opt ore, neîntrerupt. Nici un rezultat. Cel mai rezistent infractor cu care am avut de-a face! Cinci zile şi cinci nopţi l-am ţinut în anchetă, şi nimic! Noi ne schimbam, dar el nu.vă daţi seama? Îi aduceam cafele, mâncare de la Izvorul Rece, un local din apropierea sediului asemănător cu ceea ce ar fi azi o pizzărie, îi argumentam, îi explicam cum e cu circumstanţele atenuante şi cooperarea cu organele de anchetă...Şi când credeam bine-bine că l-am convins şi va mărturisi, Smarandache începea: - Sâmbătă seara stăteam cu nevasta şi copii la masă! Când, ţârrr, ţârrr, soneria... Şefii cei mari de la judeţ sunau şi de câte două trei ori pe zi şi ne întrebau de restul de pastille! Şefii noştri de la municipiu făceau ce făceau şi hop, la noi în birou! Ajunsesem noi mai stresaţi decât Smarandache! Smarandache

râdea! Ne venea să ne urcăm pe pereţi! Cred că mai aveam puţin şi-o luam razna! În cele din urmă am cedat! Noi, nu Smarandache! Noi şi şefii! Joi seara, era într-o joi, am renunţat, i-am făcut formele lui Smarandache, l-am introdus în arest şi-am plecat acasă! A doua zi, vineri, era vinerea aia, ultima din lună când aveam zi de pregătire militară, că de-aia şi reţin că am capitulat joi seara în faţa lui Smarandache. Activităţile de pregătire militară, la care participau toţi ofiţerii şi subofiţerii miliţiei municipale, în frunte cu şefii, tragerile şi ce mai executam noi, se desfăşurau în poligon la Podari, în spatele abatorului. Pe atunci ne-având mijloacele de comunicatie de astăzi, şefii ţineau legătura cu cei din personalul de serviciu de la sediu, în caz că se ivea vreun eveniment, ceva, prin staţia radio de pe maşina comandantului. În jurul orei unsprezece, Tincu, şoferul, se apropie de colonelul Balaci, şeful nostru ăl mare, care conducea şedinţa de tragere, şi-i spune ceva! Balaci se uită după noi, şi ne cheamă la el pe mine şi pe nea Costică Lătăreţu! - Auziţi măi băieţi, luaţi repede o maşină şi mergeţi la sediu! Vă solicită Smarandache din arest, vrea să iasă la raport! Am plecat repede la municipiu, pe atunci şi la municipiu era un spaţiu de detenţie, şi am coborât în arest! Am solicitat celor care erau în tură să-l scoată pe Smarandache din cameră şi să ni-l aducă. - Ce- i Smarandache, ţi s-a făcut dor de noi? - l-a întrebat Lătăreţu cînd ne-a fost adus. – Te-ai învăţat cu noi şi-acum ne simţi lipsa? - Nu domnule colonel, v-am chemat să să mergem să luăm pastilele! Nu ne venea să credem! - Băi, băga-te-aş în pizda mă-tii, de Smarandache! – a izbucnit nea Costică. - Îţi baţi joc de noi? Nu puteai, mă, să ne spui de la început, în loc să ne fierbi cinci zile şi cinci nopţi? - Am crezut că n-aveţi probe, dom’le colonel! Am crezut că n-aveţi probe şi d’aia mă ţineţi în birou, în loc să mă duceţi în arest! Avea şi el logica lui, trebuie să recunosc! Ne-a spus unde sunt pastilele, toate, nu înstrăinase nimic din ele, în afara celor pe care i le dăduse cumnatului, Sincer, mă gândisem că monezile alea din aur de le găsisem la percheziţie erau preţul a niscaiva pastile! N-o nimerisem, din fericire! L-am scos pe Smarandache din arest, am luat o cazma şi o lopată de la pichetul de incendiu şi am plecat să recuperăm pastilele. Erau îngropate într-un crâng de salcâmi ce se găsea pe atunci la intersecţia Bulevardului Tineretului cu Calea Severinului, cam prin spatele bisericii Sfântul Nicodim de astăzi, pe unde începe strada Toporaşi. Cam în spatele caselor alea de lângă Penny Market! Am ajuns în acel crâng, Smarandache ne-a indicat un loc la rădăcina unui salcâm, i-am scos cătuşele şi l-am pus să sape! Fiind veniţi direct din poligon, nemaitrecând pe acasă să ne schimbăm, atât eu cât şi nea Costică, criminalistul şi şoferul, eram în uniforme! Veston, pantalon bufant, cizme, caschetă şi centură cu diagonală! Văzând patru miliţieni în uniforme care coboară un om încătuşat din maşină, spectacol destul de inedit pe atunci, trecătorii neobişnuiţi cu astfel de spectacol precum admiratorii de azi ai DNA-lui, au renunţat la treburile lor şi au început să se adune în jurul nostru! S-au strâns destui, până la sfârşit! Smarandache săpa, iar spectatorii se îmbulzeau pe marginea gropii, împingându-se unii în alţii, să vadă mai bine! Drăcos, Smarandache îi incita: - E un mort aici, să vedeţi! Din când în când în când, se oprea din săpat, îşî rânjea dinţii, şi se făcea cu cazmaua spre cei ce se inghesuiau, făcând totodată “Hîrrrrr’, din gură! Cei din faţa lui se speriau, şi dădeau să fugă, împingându-i şi călcându-i în picioare pe cei din spate! Smarandache se punea pe râs! Săpa ce săpa şi iarăşi, “Hîrrrrr,” repeta figura! - Potoleşte-te, Smarandache, făcea nea Costică, dar Smarandache, neam! Se distra teribil, ştia că n-avem ce-i face! În cele din urmă, groapa s-a adâncit iar cazmaua a lovit pachetul cu pastile. Criminalistul a venit pe marginea gropii şi l-a fotografiat. A scos apoi pachetul, l-a desfăcut şi a tras căteva flash-ri. Văzând însă pastilele, unii dintre spectatori, care lucrau la Prefabricate, aflată în cartier, ştiau de furt şi auziseră zvonul că n-o să-şi ia salariile întregi pentru că nu s-a făcut planul, au început să huiduie şi să se apropie ameninţători de Smarandache! Unii au aruncat chiar cu bulgări de pământ! Temându-ne de un linşaj, ne depăşeau cu mult ca număr, se adunaseră peste douăzeci de oameni, dacă nu chiar mai mulţi, am scos pistoalele din toc şi le-am armat demonstrativ. Gestul nostru hotărât i-a potolit pe turbulenţi şi aceştia au dat înapoi. Am luat pastilele şi autorul, ne-am urcat în maşină şi am demarat spre poliţie, în huiduielile mulţimii, la care Smarandache se strâmba, pe geam, şi căreia-i făcea semne obscene cu măinile încătuşate! Nu mai reţin la câţi ani de închisoare a fost condamnat Smarandache! Sub cinci, în orice caz, nu avea antecedente, era încadrat în producţie, element de care se ţinea seama pe atunci, şi avea familie numeroasă. În orice caz, peste vreo doi ani a dat Ceauşescu un decret de graţiere, era un act de clemenţă frecvent uzitat, iar eu am fost numit în comisia de stabilire a beneficiarilor, formată la penitenciar. Aşa era practica, se constituiau astfel de comisii la locurile de detenţie, din care făceau parte reprezentanţi ai instanţelor, procuraturilor, organelor de miliţie, penitenciarelor precum şi ai oficiilor forţelor de muncă. La punerea în libertate, foştii deţinuţi primeau şi repartiţia pentru un loc de muncă, în speranţa că, având un venit asigurat, vor renunţa la eventuale intenţii infracţionale. Ei, şi participând eu la lucrările comisiei, când se deschide uşa să intre ori să iasă unul dintre cei prezentaţi în faţa noastră văd că cineva, dintre cei care-şi aşteptau rândul pe hol, îmi făcea semne disperate, încercând să-mi capteze atenţia. M-am scuzat şi am ieşit pe hol. Când colo, Smarandache! - Ce-i, Smarandache, te bucuri că ieşi? - Ei, cum să nu mă bucur, mânca-ţi-aş, da’ am şi eu o rugăminte, că d-aia-ţi tot făceam semne! - Ce rugăminte Smarandache? - Păi să-mi dai şi mie repartiţie la Abator, să pot să vin şi eu de la servici cu o bucată-două de carne, pentru copii! - Măi, Smarandache, nici nu te văzuşi ieşit bine şi deja te gândeşti cum să ajungi înapoi? Dar pe la Salubritate, nu ti-ar sta ţie bine? Nu imi mai amintesc unde a fost repartizat. La Abator, în nici un caz! Şi acum mă gândesc uneori, dacă opacitatea lui Smarandache la argumente logice precum şi labilitatea sa, uşurinţa cu care trecea de la o stare de spirit la alta, nepăsarea faţa de soarta sa, se datorau unui deficit de intelect, unei inteligenţe precare, ori ascundeau o formă mai uşoară şi greu detectabilă a unei afecţiuni psihice. Ori dacă noi, cei care am insistat cinci zile şi cinci nopţi să obţinem o informaţie, când acelaşi rezultat l-am fi obţinut , poate, dacă l-am fi încarcerat in momentul în care am avut certitudinea că amprentele din magazie îi aparţin, aveam doagele întregi la mansardă? Poate ne dă un răspuns domnul George Vîlceleanu, master în psihologie, care ne face onoarea să fie membru al grupului nostrum. În cazul în care această povestire îi reţine atenţia, bineînţeles, şi o parcurge până la capăt!

VIS FRÂNT

În povestirile întitulate Febra lui Doru şi Generalul Şosetă v-am prezentat unele dintre aberaţiile actului de comandă din Miliţia ceauşistă. Vă mai prezint una, într-un text substanţial mai scurt de această dată! Nu doar ofiţerul sau subofiţerul de poliţie trebuia să aibă un comportament ireproşabil, conform normelor acelei epoci, ci întreaga sa familie! Familie în sens larg, adică toţi cei incluşi în tabelul de rude apropiate pe care-l depuneau la cadre în momentul în care li se constituia dosarul necesar accederii în instituţie şi care erau drastic verificaţi: părinţi, fraţi şi surori, cumnaţi şi cumnate, fraţii şi surorile părinţilor, cumnaţii şi cumnatele părinţilor. Simplificând, părinţi, fraţi şi surori, unchi şi mătuşi plus soţii şi soţiile acestora! Nu doar rude ci şi afini! Un bagaj cam greu de dus în spate nu? Cum ar fi putut controla şi influenţa poliţistul toată această încrengătură de rude şi afini? În primii doi ani de şcoală militară am avut un coleg de promoţie, Nelu Vlad, din Brăila. Băiat simpatic, nedespărţit de chitară, cu care ne delecta în momentele de repaos. Bun şi la învăţătură, fusese numit încheietor de pluton, şef de clasă adică, pe înţelesul celor care n-au urmat cursurile unei şcoli militare! Comandantul şcolii de ofiţeri era generalul Vlad Iulian. În timp ce eram în anul doi, nu mai reţin data exactă, generalul a fost promovat în minister iar la comanda şcolii, până la numirea noului comandant, care avea să fie generalul Pleşiţă, a fost împuternicit şeful de stat major, colonelul Burghelea! Într-una din zile colonelul Burghelea îl convoacă în cabinetul său, prin comantantul de batalion, pe elevul caporal Nelu Vlad! Unde îi comunică faptul că a fost exmatriculat din şcoală, întrucât sora soţiei sale şi-a provocat un avort! Pentru cei mai tineri, pe atunci avortul era interzis şi era incriminat ca infracţiune! Cu ochii în lacrimi, Nelu Vlad a părăsit şcoala de la Băneasa! A luat-o de la capăt, şi-a fructificat pasiunea, a pus bazele formaţiei Azur şi a devenit celebru printre iubitorii unui anumit gen de muzică! În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, casetele cu inregistrările căntecelor sale aveau o largă circulaţie! Totuşi un vis frânt din tinereţe lasă urme! Într-o emisiune TV, difuzată anul trecut, l-am văzut pe Nelu Vlad exprimându-şi regretul că nu a reuşit să ajungă ofiţer de poliţie! „Aş fi fost şi eu un membru de vază al comunităţii”, a spus cu regret artistul! Ceea ce înseamnă, cred eu, că deşi a atins celebritatea şi e mai mult decât realizat din punct de vedere material, visul său din tinereţe a însemnat mai mult, pentru el!

Generalul ŞOSETĂ

Motto “Ioan Ciocea - Am trait si eu teroarea acestor conducatori Nuta si Mihalea. In plus va reamintesc ca alaturi de ei mai era si col.Campeanu al doilea loctiitor al lui Nuta. D-l. Bata nu stiu daca va mai aduceti aminte dar am avut o Sedinta de bilant la municipiu la care a participat col. Campeanu si col. Langa.. Fiecare sef de formatiune am raportat modul de realizare a unor indicatori. Pe fiecare col. Campeanu ne verifica pe loc daca datele pe care le raportam corespundeau realitatii. A fost prima data si ultima cand am transpirat in palma.”

Am ales ca motto pentru această amintire comentariul domnului Ioan Ciocea la articolul Febra lui Doru, postat zilele trecute. Fost şef al birourilor circulaţie, mai întâi, evidenţa populaţiei, mai apoi, pe vremea când eu eram tânăr ofiţer la Miliţia municipiului Craiova, domnul Ciocea este astăzi un prosper om de afaceri . Domnul să se îndure de noi, astfel încât să avem nevoie cât mai târziu de serviciile firmelor sale! Într+adevăr, în afara generalului Mihalea, generalul Nuţă, şeful Inspectoratului General al Miliţiei, deci al Miliţiei din întreaga ţară, mai avea alţi doi locţiitori, generalul Câmpeanu şi colonelul Moraru. Am vorbit doar despre Mihalea întrucât el era mai pregnant, mai cunoscut, şi extrem de dur. Ceilalţi doi erau mai şterşi, ca să zic aşa. În sensul că nu se vorbea aşa mult despre ei prin unităţi, în comparaţie cu ceilalţi doi. Dacă aveai însă de-a face cu ei, nu se ştie cum picai nici cu aceştia. Nu contest calităţile şi valoarea profesională a celor cauză care, indubitabil, au existat, alfel nu ar fi accedat la astfel de înalte funcţii. Înainte de a fi şeful Miliţiei, de exemplu, genaralul Nuţă fusese şeful Contrainformaţiilor militare. După revoluţie am citit că, în această calitate, acorda consiliere unui şef de stat din America Latină, oficial care îl remunera în aur pentru această activitate. Nu ştiu dacă-i adevărat ori doar o legendă, însă, presupunând că aşa a fost, nu de fraier îl alesese acel preşedinte consilier. Spuneam deci, că au avut şi calităţi indubitabile şi au făcut şi lucruri bune la viaţa lor. Eu prezint însă aici modul în care erau percepute la nivelul de jos anumite trăsături negative ale lor. Îngroşate probabil, fiind cunoscut fenomenul de distorsiune a zvonurilor. Nu am lucrat direct cu domniile lor, nu i-am cunoscut direct, aşa cum l-am cunoscut pe domnul Langa, de exemplu. Iar în ocaziile, rare ce-i drept, în care am avut ocazia să-i întâlnesc, percepţia era deformată inevitabil de poveştile care circulau despre ei. Trei dintre cei patru corifei ai Miliţiei au avut un sfârşit tragic. Elicopterul, care se deplasa pe un traseu prestabilit şi în care se aflau încătuşaţi de scaune generalii Nuţă şi Mihalea, arestaţi în trenul în care se întorceau de la Timişoara în capitală după căderea lui Ceauşescu, a fost doborît deasupra unei unităţi militare din judeţul Alba, toţi cei aflaţi la bord pierind în flăcări. Colonelul Moraru, arestat, s-a sinucis în celulă, zice-se. Cred însă că îţi trebuie multă determinare să te spânzuri de calorifer, picioarele aflându-se pe podea. Să stai pe podea şi să tragi atât de puternic, încât să-ţi învingi instinctul de conservare... determinare, nu glumă! Cine ştie ce s-o fi întâmplat acolo! În sfârşit! Judiciariştii şi criminaliştii ştiu mai bine dacă e posibil aşa ceva! Spuneam că chiar dacă nu erau aşa cunoscuţi ca Nuţă şi Mihalea, nu ştiai cum iese nici dacă te intersectai cu ceilalţi doi! În toamna lui 84 am fost trimis la un curs de reciclare, la şcoala de pe Olteniţei. Pe linie economică. Din Dolj a mai mers Tudor Jean, pe linie judiciară şi Ţacu Ionel, care era şeful miliţiei din Filiaşi, în seria respectivă fiind şi un curs la care participau şefi de organe municipale şi orăşeneşti de miliţie. Cursul avea o durată de 45 de zile, deci cam şase săptămâni. Ne aşteptam la o viaţă dulce, după cum spuneau cei care mai fuseseră pe acolo. De sâmbătă de la prânz până luni dimineaţa eram liberi, putând veni deci acasă! În condiţiile în care, la serviciu fiind, abia dacă aveam o jumătate de zi liberă, duminica după amiaza! Ori, la reciclare fiind, ce însemna un drum de trei ore cu trenul, până la Craiova. De-abia aveai timp să mănânci o friptură la vagonul restaurant! Până îţi aducea comanda, până mâncai, până tăinuiai ceva cu colegii din judeţele de pe traseul acceleratului la şpriţul de după, odată auzeai pe geam „M-a făcut mama oltean” în difuzoarele de pe peron! Numai că doar o singură dată am apucat să venim acasă. Pe la mijlocul celei de-a doua săptămâni, în şcoală a descins un numeros colectiv de ofiţeri de la I.G.M., condus de generalul Câmpeanu! Percheziţii în clase, în dormitoare, în birourile cadrelor şcolii, apelul cadrelor aflate la reciclare... Din câte aveam să aflăm ulterior, la urechile înaltei comenzi a miliţiei ajunseseră ceva zvonuri despre viaţa dulce din şcoală. Se spunea că cei din judeţele mai binecuvântate în podgorii, peşte şi alte bunătăţi gastronomice veneau cu portbagajele pline, în schimbul cărora erau scutiţi cu săptămânile de prezenţa la cursuri. C- o fi fost aşa, că n-o fi fost, nu ştiu, cert este că după masa de seară prin dormitoare ardelenii scoteau slana şi sticla de pălincă, moldovenii sticlele de Odobeşti, Panciu, Cotnari, care de pe unde era, cei de pe la Tulcea tot felul de peşte afumat, batog şi alte specialităţi din Deltă, apoi pune-te, neică, pe poveşti până spre dimineaţă! Trai nineacă! După percheziţii s-au confiscat toate alimentele, sticlele şi bidoanele ce s-au găsit pe la dormitoare. Unii dintre cei care s-au prins ce se întâmplă, au reuşit să salveze câte ceva, transferând bunătăţile în portbagajele autoturismelor parcate pe străzile din preajma şcolii! A doua zi, la prima oră, am fost adunaţi pe platou iar generalul Câmpeanu ne-a comunicat concluziile controlului şi măsurile dispuse. S-au suspendat toate învoirile şi permisiile, cu excepţia unei învoiri lunare, duminica între orele 14 - 19. Pentru a nu ne plictisi în şcoală pe timpul weekend-ului, urma să fim duşi la munci agricole. În şcoală, program strict, ca în primul an de şcoală militară! Nasol, ce mai! Ce a fost mai nasol, şi nu ne-a fost comunicat atunci, dar aveam să aflăm peste doar câteva zile, a fost măsura contactării, instruirii şi dirijării reţelei informative a celor de la contrainformaţii, ce funcţiona în rândul nostru, după buna practică a acelor vremuri. Negândindu-ne la asta, mulţi au călcat pe bec! Peste câteva zile generalul a apărut din nou, şi după efectuarea unor verificări sumare a informaţiilor ce-i fuseseră puse la dispoziţie, ne-a adunat pe platou şi a comunicat măsuri disciplinare. Şeful formaţiunii de evidenţa populaţiei de la Giurgiu a fost mutat disciplinar la Suceava pentru că într-o seară, după stingere, a ieşit din şcoală în stradă şi a mers la autoturism să mănânce ceva din portbagaj deoarece macaroanele şi ceaiul servite la sala de mese nu-i potoliseră foamea! Exmatriculat de la curs, a doua zi trebuia deja să se prezinte la noua unitate. La fel şi ajutorul ofiţerului de serviciu, un şef de circă din Bucureşti aflat la curs care, răspunzând de punctul de control, permisese giurgiuveanului ieşirea pe poartă! Mutat şi el la dracu’ cu cărţi! Câţiva ardeleni, care salvaseră o şuncă şi o rudă de cârnaţi, ascunzându-le pe undeva şi care, văzând că zilnic se fac controale prin dulapuri şi prin pupitrele băncilor, au mers în pauza mare la dormitor, le-au scos din ascunziş şi le-au mâncat pentru a nu fi confiscate. Fiind văzuţi şi daţi în primire de o sursă, ardelenii au fost exmatriculaţi şi trimişi la unităţile de care aparţineau, unde urmau să execute câte 10 zile de arest la garnizoană. Generalul venea aproape zilnic în şcoală, participând uneori şi la inspecţia de dimineaţă. Pentru că la o astfel de inspecţie i-a pus pe unii să se descalţe pentru a se asigura că aveau ciorapi curaţi, asemenea unui căprar din armată, unul dintre cursanţi l-a potcovit cu porecla de „generalul Şosetă!” În prima duminică de după descinderea colectivului de control, am fost duşi la munci agricole, pe terenul unei C.A.P. din jurul capitalei. Terenul era cultivat cu sfeclă furajeră. Am fost repartizaţi pe rânduri, şi am primit ordin să recoltăm sfecla, fără a ni se pune la dispoziţie vreun hârleţ (aşa i se spune în zona mea furcii ăleia mici, cu doi colţi îndoiţi, destinată special dezgropării sfeclei) ori vreo altă unealtă! Eram în uniformă de-aia de şcoală, ca de militar în termen, încălţaţi cu bocanci militari. Loveam sfecla cu bocancii până se dezgrădina din pământ, apoi o trăgeam cu mâinile! Mergea extrem de greu! La un moment dat, Tudor Jean, care se căznea pe rândul alăturat, îmi zice: - Băi, Iancule, norocoşi mai sântem! - De ce, Jane, unde vezi tu noroc? - Sântem norocoşi, face Jean, că nu este şi domnul colonel Balaci la cursul ăsta de şefi de miliţie! Că, dacă era, trebuia să-i scoatem şi lui rândul la capăt! Colonelul Balaci era şeful miliţiei craiovene, şeful nostru comun! Am râs mânzeşte şi am acceptat că aşa este, dacă privim problema aşa. Suntem norocoşi! Următoarele două duminici le-am petrecut tot pe câmpul ăla de sfeclă. Pe atunci, fiind doar o zi liberă pe săptămână, sâmbăta aveam cursuri! A venit apoi duminica destinată învoirii generale! Ne-am ferchezuit şi, după masa de prânz, îmbrăcaţi civil, am plecat în oraş! Unde să te duci când, cu mijloacele de transport de atunci, până în centru făceai o oră? O oră dus, o oră întors, îţi mai rămâneau trei ore mari şi late! Puteai urmări un film dacă aveai noroc să găseşti bilet şi dacă orele spectacolului băteau cu orele rămase la dispoziţie. Aşa că cei mai mulţi s-au înfundat La Geamuri, cum i se spunea unui restaurant aflat pe Şoseaua Olteniţei, la doar o staţie de tramvai de şcoală, ori prin bodegile din preajma Pieţei Sudului, vechea Mandravelă din romanele lui Eugen Barbu! Norocul meu a fost că nu ieşisem bine din şcoală când am văzut doi copii frumoşi, un băieţel şi o fetiţă, care îmi zîmbeau cu toată lumina sufletului lor frumos de prunci nevinovaţi întipărită pe chip! Erau copii unui prieten din copilărie care mă cunoşteau de la ţară şi despre care nici nu ştiam că locuiesc în apropiere. M-au luat pe sus şi m-au dus ca pe un trofeu acasă, la părinţii lor! Am petrecut o după amiază plăcută, încălzită de flacăra amintirilor comune. La ora apelului am fost pe platou! Nimic deosebit, unii doar păreau mai guralivi, mai veseli. A doua zi, însă, aveam să aflăm cu stupoare că, într-un alt pavilion decât cel în care dormeam noi, a fost ceva agitaţie, unii s-au luat la harţă, ba vreo doi îşi împărţiseră chiar şi niscaiva pumni! Principiale, conştiincioase şi, mai ales, dornice de a parveni, sursele şi-au făcut mintenaş datoria. Până în prânz generalul Şosetă şi-a făcut apariţia însoţit de cei de la cadre! Anchetă la cataramă! A doua zi, adunaţi în sala de festivităţi a şcolii, aveam să aflăm din surse autorizate ce se întâmplase! Sub influenţa unor pahare în plus, între unii cursanţi se încinsese o dispută. Nefiind clarificată până la ora întoarcerii, disputa a continuat după apel, în dormitor, soldăndu-se, după cum am spus, şi cu doi-trei pumni! Ar fi rămas doar o ceartă între prieteni, cred, dacă nu i s-ar fi dat atâta importanţă! După ce a prezentat starea de fapt şi a înfierat faptele celor în cauză cu mânie proletară, generalul a dat citire măsurilor dispuse! Extrem de dure! Nu le reţin exact, au trecut atâţia ani! În orice caz, protagoniştii scandalului şi cei care au stat cu ei la masă, în restaurant, au fost trecuţi în rezervă! Imediat după şedinţă şi-au făcut bagajul, supravegheaţi, apoi au fost duşi la gară sub escortă, care a rămas în gară până trenurile celor în cauză s-au îndepărtat, probabil pentru ca şefii să fie siguri că foştii ofiţeri nu se vor duce la conducerea ministerului ori pe la Comitetul Central, Doamne fereşte! Zic şi eu că doar nu ştiu ce-o fi fost în capul lor! Revin în sala de festivităţi! Aşa se numea, că doar numai festivitate nu putea fi măcelul de acolo! În afara celor trecuţi în rezervă, s-au mai pronunţar şi alte sancţiuni! Printre care, am auzit: - Locotenent major Ţacu Ionel, de la Miliţia judeţului Dolj, exmatriculat de la curs şi zece zile de arest pe care-l va executa la prezentarea în unitate! După ce a prezentat toate măsurile disciplinare dispuse, generalul Câmpeanu a întrebat dacă are cineva ceva de raportat! Se ridică Ţacu, se prezintă regulamentar: - Tovarăşe general maior, sunt locotenentul major Ţacu Ionel de la Miliţia judeţului Dolj, vă rog să-mi permiteţi să raportez! Aş dori să ştiu de ce am fost pedepsit, eu sunt cazat în alt dormitor decât cel în care a fost scandalul, dormeam la acea oră, nici măcar nu am auzit nimic, sunt şi în altă clasă, iar în oraş am fost singur, m-am înapoiat la timp, nu am avut nici o implicare în eveniment! - E adevărat, raspunde generalul, dar s-a stabilit informativ că aţi servit masa în acelaşi restaurant în care s-au aflat cei implicaţi în eveniment! E adevărat, nu la aceeaşi masă cu ei, dar aţi fi avut posibilitatea să observaţi că aceştia consumă băuturi alcoolice în cantităţi mai mari decât se cuvine şi să interveniţi pentru a-i opri! - În ce calitate, tovarăşe general maior? - În calitate de coleg, tovarăşe ofiţer! Staţi jos! Pedeapsa rămâne! “Şi - mi-a povestit după un timp Ţacu, cu care fusesem coleg de promoţie, la un şpriţ, la Negraia - am plecat din şcoală cu o săptămână înainte de a termina cursul, cu o inimă aşa de grea... Cu cât se apropia trenul de Craiova, cu atât mi se făcea inima şi mai grea... Cum să mă prezint eu acuma la tovarăşul colonel Langa să-i spun că am fost pedepsit? – îmi spuneam; mai ales când ştiam cât este de aspru, de sever! Îmi venea să intru în pământ! Am ajuns în Craiova şi m+am prezentat la inspectorat, la cabinetul domniei sale! - Ce-i măi! Ai terminat, gata? Te-ai prezentat la serviciu? - Nu am terminat, tovarăşe colonel! Am venit mai repede că am intrat într-o belea! I-am raportat totul şi i-am întins nota de arest, întocmită de cei din şcoală! A luat nota de arrest, s-a uitat la ea, şi a zis apăsat, cu accentual ăla al lui de ardelean: - Dă-i, măi, în pizdă la mumă-sa! Ce voiau să facă ofiţerii în doar patru oare de învoire, după o lună de cazarmă? Să se ducă la teatru? Aveau timp? Şi pentru ce aveau timp? Şi-atunci, unde puteau să se ducă, decât la cârciumă? A pus apoi mâna pe telefon şi a cerut comenduirea garnizoanei. (Pedepsele cu arest se executau la comenduirea garnizoanei, pe strada Frunze, General Dragalina astăzi, sub paza celor de la armată!) - Tovarăşe maior Ionele, i-a spus apoi şefului comenduirii, vezi că vine un băiat de-al meu la dumneata, cu o notă de arest! Îi faci formele, te rog, apoi îi dai drumul să vină la mine, la serviciu! Am nevoie de el aici, să rezolve AN-uri, să-mi prindă infractori, nu să stea la dumneata să citească regulamente militare. Pe-astea le ştie el, exact atât cât este nevoie!” Şi aşa am făcut! N-am executat o zi de arest! Parcă zburam, când am plecat de la tovarăşul colonel Langa, aşa uşurat mă simţeam!”- şi-a încheiat Ţacu povestirea!

Febra lui Doru

În ultimii ani ai regimului lui Ceauşescu conducerea Miliţiei emitea în serie tot mai multe ordine şi dispunea tot mai multe măsuri care reglementau strict diversele aspecte ale activităţii, îngrădind la maximum libera iniţiativă şi creativitatea cadrelor. Unele dintre acestea frizau chiar absurdul. Generalii Nuţă, şeful suprem al Miliţiei şi Mihalea, adjunctul său, poreclit Omul Negru, deveniseră spaima ofiţerilor şi subofiţerilor de miliţie, orice contact cu aceştia putându-se solda cu măsuri disciplinare, de la zile de arest, în cele mai fericite cazuri, la mutarea într-un judeţ îndepărtat de locul de domiciliu (foarte frecventă) ori trecerea în rezervă. Nu era exclusă nici arestarea şi trimiterea în judecată cum a fost cazul unor ofiţeri de economic de la Prahova pentru că într-unul dintre obiectivele aflate în responsabilitate se produsese o explozie soldată cu victime. Ofiţerilor li s-a imputat neglijenţa în serviciu deoarece nu luaseră măsurile necesare pentru prevenirea acelui eveniment. Sau cazul lui Fănică Băcănoiu de la Serviciul Economic din Dolj care nu s-a prezentat la Şcoala de subofiţeri Slatina unde fusese mutat fără acordul său. Cu toate că acesta făcuse raport în care explica motivele de ordin familial care impuneau prezenţa sa în Craiova, datorită cărora nu se putea prezenta la noua unitate, raportul nu a fost luat în considerare iar ofiţerul a fost trecut în rezervă, trimis în judecată şi condamnat la închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare. Popa Vişinel de la Serviciul Circulaţie al miliţiei doljene, căpitan sau maior pe atunci, în timp ce era ofiţer de serviciu pe unitate a fost sunat de generalul Nuţă şi întrebat unde este colonelul Langa, şeful Miliţiei judeţene, deoarece l-a sunat în birou şi nu răspunde. Popa Vişinel a răspuns că este plecat în teren, cu probleme de agricultură. Pe atunci, camera ofiţerului de serviciu era şi anticameră a cabinetului şefului miliţiei. Cabinetul mai avea însă o intrare, din hol, printr-o cameră de odihnă, amplasată în spatele acestuia, prevăzută cu toaletă proprie. Uşa spre hol era de regulă incuiată, cheia fiind la şeful miliţiei. Când Popa Vişinel a vorbit cu generalul Nuţă, spunându-i că şeful miliţiei e în teren, Langa era în cabinet, unde intrase prin spate, fără a trece prin camera ofiţerului de serviciu, aşa că Vişinel nu ştia că se întorsese. La câteva minute de la convorbire, colonelul Langa a ieşit din cabinet şi l-a întrebat ce s-a întâmplat în lipsa lui. Popa Vişinel a răspuns că l-a căutat generalul Nuţă, omiţând să-i raporteze unde i-a spus că se află. Şeful a intrat în cabinet şi l-a sunat pe general care l-a întrebat unde a fost în urmă cu câteva minute. - Am fost până la popotă, i-a răspuns colonelul Langa. - Cum? - a izbucnit Nuţă. Un simplu căpitan îşi bate joc de mine? Îşi permite să mă mintă? Până seara, un colectiv de ofiţeri de la IGM a sosit în unitate, l-au scos pe Vişinel din serviciu şi i-au efectuat control de fond. Verificând la cadre, au constatat că în urmă cu vreo zece ani, pe când era prospăt ofiţer, Popa Vişinel fusese sancţionat cu mustrare. Element necorespunzător, au concluzionat bucureştenii, iar a doua zi ofiţerul a primit ordinul de mutare la Miliţia judeţului Botoşani! Ofiţerii cu funcţii de conducere (comandanţi, locţiitori, şefi de servicii) care participau la convocări de analiză ori de pregătire profesională la Bucureşti nu erau siguri la plecare, că se vor mai întoarce la unităţile de care aparţineau. Pentru neajunsuri relevate în materialele de analiză şi bilanţ, ori chiar pentru motive minore uneori, Mihalea dispunea de la prezidiu, unde era flancat de şeful cadrelor, mutarea celui considerat vinovat la o unitate din cealaltă parte a ţării. A doua zi, cel nominalizat trebuia să se prezinte mai întâi la noul loc de muncă, de unde trebuia să se învoiască pentru a se întoarce în localitatea de domiciliu, să-şi predea lucrările şi cazarmamentul şi să-şi rezolve problemele legate de mutarea familiei. Vă daţi seama ce complicaţii se iveau. Altă locuinţă, mutat mobile, gîseşte alt serviciu pentru soţie, alte şcoli, alţi colegi, alţi prieteni pentru copii. O neasemuită distracţie. Aflat la o convocare, maiorul Gheorghe Boabă, şeful Serviciului Cazier şi evidenţă operativă a fost chemat cu agenda la prezidiu, pentru că generalul Mihalea a avut impresia că nu este atent la ce spunea el. Întrucât în agendă nu era consemnată ultima sa frază, generalul a ordonat mutarea ofiţerului într-un alt judeţ. Tot din nordul ţării! Maiorul Mihai Tâmburescu, şeful Serviciului Cercetări Penale, un excelent profesionist, a fost promovat în funcţia de adjunct al şefului Miliţiei judeţului Alba. Pentru că a refuzat numirea, dorind să rămână în Craiova unde doar ce-şi renovase cu eforturi financiare apartamentul, pe care, plecând, ar fi fost nevoit să-l predea altcuiva, a fost trecut imediat în rezervă. Pe stadionul 23 August, cel mai mare stadion al tării (80 000 de locuri), unde se desfăşurau cele mai importante competiţii, precum şi manifestările finale ale Daciadei (competiţie ce reunea tineri sportivi din toate localităţile patriei) şi Cântării României (competiţie artistică asemănătoare, ca amploare) la care participau conducerea de partid şi de stat, în frunte cu nepreţuita familie, generalul Mihalea ordonase să i se amenajeze o cabină asemănătoare cu turnul de control al unui aeroport. De aici urmărea şi conducea personal măsurile de ordine la cele mai importante manifestări cultural sportive. Cadrele din dispozitivul de pe gazon aveau ordin să stea cu spatele la teren, pentru a supraveghea publicul. Din turnul său de control, dotat cu o puternică lunetă, Omul Negru işi supraveghea dispozitivele. Când sesiza o neregulă, un nasture descheiat la veston, o cravată strâmbă, o caschetă mai pe ceafă ori o atitudine necorespunzătoare, recte unul care trăgea cu ochiul şi la ce se întâmpla pe teren, Omul Negru îi ordona lucrătorului de criminalistică ce-l însoţea, să-l filmeze şi fotografieze prin teleobiectiv pe cel în cauză. A doua zi, la analiza măsurilor de ordine la care participau cadrele cu funcţii de conducere din capitală, pe un ecran erau proiectate imaginile respective. Şefii lucrătorilor imortalizaţi se ridicau şi raportau cine sunt aceştia, gradul, numele, prenumele şi locul lor de muncă, iar Mihalea ordona măsuri disciplinare. Cei de la cadre le notau conştiincios şi le puneau în aplicare. Vremuri de teroare, pur şi simplu. Multitudinea de ordine şi dispoziţii emise, de care vorbeam la începutul articolului, îţi lăsau extrem de puţină libertate de mişcare întrucât, încorsetat practic, puteai greşi frecvent, încălcând vreun articol dintre numeroasele şi atotprezentele reglementări. Întrucât comanda I.G.M.- lui constatase că unele cadre fuseseră implicate în accidente de circulaţie conducând autoturisme care nu le aparţineau, a fost emis un ordin potrivit căruia personalul Miliţiei nu avea voie să conducă alte autoturisme în afara celor proprietate personală, înmatriculate pe numele lor. Cu excepţia celor încadraţi pe funcţii de conducător auto, bineînteles, care conduceau autoturisme de serviciu. De menţionat că ofiţerii şi subofiţerii de miliţie aveau toţi permis de conducere auto, obţinut în şcoala militară, a cărei curriculă prevedea acest lucru. Întrucât, pe atunci, încadrările din sursă externă erau extrem de rare, limitându-se practic la specialişti a căror pregătire nu era asigurată de şcolile MAI (doctori, economişti, ingineri mecanici, etc.) putem spune că toţi miliţienii erau şi conducători auto. Problema însă erau procurarea autoturismelor care, pe lângă faptul că erau extrem de scumpe pentru buzunarul unora ca noi (peste 70 000 lei la un salariu de circa 2 000 lei tinerii ofiţeri) erau şi foarte rare, achiziţionarea unuia presupunând plata unui avans substanţial, urmată de înscrierea pe o lungă listă de aşteptare, aşteptare care putea dura ani de zile. Se vindeau doar autoturisme româneşti, puţine faţă de cerere, prioritatea producătorilor fiind exportul! Ei, şi în aceste condiţii, cei care aveau posibilitatea, mai conduceau autoturismul socrilor, părinţilor, iubitei, ori al vreunui prieten. Bine ales şi verificat, să nu aibă cumva probleme cu organele ori să se afle în evidenţele operative ale acestora. În bazele de date referitoare la persoanele pretabile ori suspecte de comiterea unor fapte de competenţa organelor, mai exact. Văzând generalii de la Bucureşti că şi după emiterea acestui ordin încă se produc evenimente în care sunt implicaţi ofiţeri şi subofiţeri de miliţie aflaţi la volanul unor autoturisme împrumutate, au strâns şi mai mult şurubul, emiţând un alt ordin care impunea ridicarea permiselor de conducere ale cadrelor care nu au autoturisme proprietate personală, până la un anumit termen, urmând ca acestea să fie păstrate în fişetele şefilor ierarhici de un anumit nivel. Să nu aibă împricinaţii ce prezenta la un eventual control. Într-una din zilele premergătoare termenului de finalizare a acestei măsuri, ofiţer cu învăţământul fiind, deci om bun la toate, un fel de moaşă comunală a comenzii unităţii, mă aflam în biroul locţiitorului şefului milţiei, care avea în coordonare şi problematica siguranţei rutiere. Cel despre care am mai vorbit în articolele precedente, venit de la alt judeţ. Lucram împreună la un material de analiză, când intră în birou maiorul Fulger, şeful Serviciului Criminalistic. - Ce-i, George, care este problema? – îl întreabă locţiitorul. - Am venit să vă aduc permisele de conducere ale cadrelor serviciului care n-au maşină personală. - Aha! Şi sunt toate, le-ai adus pe toate? - Lipseşte doar al lui Florescu Dumitru, care este în concediu medical. - Cheamă-l la servici, şi spune-i să-ţi aducă permisul. Trebuie să executăm ordinul în termen! - Dar este bolnav, tovarăşe locotenent colonel, e în concediu medical! - Şi ce dacă! Suntem militari! Cheamă-l la servici! Apoi, pe un ton părintesc: - Băi, George, nu trebuie să ai încredere în subordonaţi! Ţi-o spun ca un frate mai mare, că eşti mai nou în funcţii de conducere. Subordonatul e parşiiiv, e în stare de orice pentru a trage chiulul şi a nu executa ordinul. Revenind apoi la tonul de dinainte: - Spune-i că are o jumătate de oră să se prezinte cu permisul! - Am înţeles, spune Fulger şi iese din birou. După un timp se deschide iarăşi uşa şi intră George Fulger cu Doru Florescu. Acesta din urmă nu arăta deloc bine, era răvăşit, transpirat, cu ochii injectaţi, nasul roşu, sufla greu, sacadat … Absorbiţi de lucru, nu observasem dacă se încadraseră în jumătatea aia de oră! - Ei, tinere, ai adus permisul? - îl întreabă locţiitorul. - Nu l-am adus, tovarăşe comandant! Permisul nu este la mine, este în torpedoul maşinii socrului meu. Doru era unul dintre indisciplinaţii vizaţi de ordin, conducea frecvent maşina socrului său, cu care locuia practic împreună, având apartamente învecinate, cu un perete comun, pe acelaşi palier. - Păi şi de ce-ai venit fără el? Trebuia să te duci la el la servici şi să-ţi iei permisul. Să vii cu el aici! Apoi, către Fulger: - Vezi, George, se confirmă, conduce maşina altuia! Altfel, ce-ar căuta permisul lui în torpedoul lui socru-său? Ehei, nu de fraieri dau cei de la Bucureşti ordinele astea! Apoi, din nou, către Florescu: - Mergi imediat la socru-tău la servici sau, dă-i mai bine telefon să vină aici cu permisul! - Nu poate să vină, domnule colonel. Socru-meu nu este în oraş! Este în staţiune, la Herculane! - Vezi, George, ce ţi-am spus eu? Subordonatul e parşiv, încearcă să ne ducă cu preşul! Apoi, către Florescu: - Şi la ce hotel stă în Herculane? Că verific, să ştii, nu ne duci tu pe noi! - Nu ştiu, că abia azi dimineaţă a plecat! - A-ha-haaaaa, vezi, George? Lasă, puiule (către Florescu), că aflăm noi! Acuşi aflăm, ce crezi tu? Şi pune mâna pe telefonul scurt iar când răspunde operatoarea cere să-i facă legătura cu şeful miliţiei din Herculane. Şeful din Herculane era un băiat tânăr, de treabă, căpitanul Călina, îl cunoşteam de când eram ofiţer operativ, colaborasem la soluţionarea unui caz. După ce îi răspunde Călina, locţiitorul, care în prealabil îl întrebase pe Doru Florescu cum îl cheamă pe socru-său apoi îi ceruse datele de stare civilă de la evidenţa populaţiei, îi spune: - Tovarăşe comandant, sunt cutare şi cutare, locţiitorul şefului Miliţiei judeţului Dolj. Avem şi noi o rugăminte la dumneavoastră. Să verificaţi dacă pe raza de competenţă se află ...., şi-i dă datele de stare civilă ale domnului Buzatu, socrul lui Florescu. Iar dacă se află, să ne spuneţi şi nouă la ce hotel este cazat. După care închide. În timpul ăsta, George Fulger şi Doru Florescu stăteau în picioare, lângă uşă, nu fuseseră invitaţi să ia loc, deşi în faţa biroului, lângă perete erau câteva scaune ori nişte fotolii de pluş albastre, nu mai reţin exact. Locţiitorul era la biroul său, iar eu în faţa biroului, la o măsuţă rotundă. Nu mai ştiu dacă fotoliile de pluş erau la măsuţă iar scaunele lângă perete, ori invers, scaunele la măsuţă şi fotoliile la perete. În sfârşit, n-are importanţă, esenţial este că ar fi avut unde să stea, dacă ar fi fost invitaţi. După vreo zece minute, sună scurtul. Era Călina, care a confirmat că cel în cauză este pe raza staţiunii, comunicând şi hotelul la care este cazat. La care locţiitorul: - În cazul ăsta uitaţi care este rugămintea noastră, domnule comandant! Trimiteţi un băiat de-al dumneavoastră la hotel, să ia legătura cu omul nostru şi să vadă dacă are în torpedoul maşinii un permis de conducere pe numele Florescu Dumitru. În caz afirmativ să i-l ridice şi vă rog să-l puneţi într-un plic şi să mi-l trimiteţi urgent, mie personal, prin poşta specială! - În regulă, aşa o să facem, i-a răspuns Călina. S-ar putea însă să mai dureze. Prima treabă a mers repede, că am verificat telefonic la biroul de cazare al staţiunii, dar ceea ce-mi cereţi acum s-ar putea să dureze, poate nu-l găsim la hotel, poate e la proceduri, poate în baie, ori la plimbare, prin staţiune. - Nu-i nimic, aşteptăm oricât, numai să se rezolve astăzi. Vă rog însă să-mi confirmaţi şi să-mi comunicaţi imediat ce permisul ajunge în mâna dumneavoastră. După care închide şi se întoarce către Fulger şi Florescu: - Puilor, puilor, o să mai dureze ceva, dar o lămurim noi, nici o grijă! - Domnule colonel, îi spune Florescu care era epuizat, se vedea pe el, se clătina pe picioare. Acum dacă v-aţi convins că socrul meu e în Herculane, vă rog să-mi permiteţi să plec. Permisul e în torpedou, o să-l găsească, vă asigur. Eu sunt însă bolnav, am febră, de-abia mă ţin pe picioare! - Nu pleci nicăieri până ce permisul nu e-n mâna şefului miliţiei din Herculane, să fie clar! - Dar am 40 de grade, domnule colonel, insistă Florescu! - Ce 40 de grade, băi? Care 40 de grade? Obraznicule! N-ai nici un grad, înţelegi? Nici un grad! Stai acolo!

O cursă cu peripeţii

Din spectrul infracţiunilor de domeniul liniei de muncă CAV, făcea parte şi cea de speculă. Nu o să intru acum în definirea, din punct de vedere juridic, şi prezentarea acestei infracţiuni, dezincriminată după 1990,. Specific doar că, în esenţă, consta în cumpărarea de produse în scop de revînzare, implicând realizarea unui profit. Una din formele de realizare, pentru că în codul penal din 1969 erau incriminate patru variante ale infracţiunii de speculă, plus altele în legi speciale, precum stocarea de mărfuri alimentare ( zahăr, făină, mălai, orez, cafea) în cantităţi ce depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună de zile, prevăzută de Decretul 306 din 9 octombrie 1981. Ei, şi la linia de muncă CAV, pe când eram încă la municipiu, eu şi Vilău primisem unele informaţii referitoare la un căruţaş, Vică Zară, care era semnalat că, având relaţii la depozitul de combustibil Cernele, cumpăra de acolo lemne de foc pe care le revindea la preţ de speculă (cu suprapreţ adică) cetăţenilor din cartierele mărginaşe, în care predominau casele încălzite cu sobe. Precizez că în acei ani ai deceniului opt infracţiunile de speculă erau determinate şi favorizate de lipsa de pe piaţă a bunurilor de strictă necesitate pentru traiul zilnic, iar factorii responsabili, în loc să acţioneze pentru înlăturarea cauzelor, adică pentru îndestularea pieţei cu mărfuri, preferau paliative pentru înlăturarea efectelor, precum adoptarea unor acte normative care să sancţioneze comerţul ilicit. Dar oamenii aveau nevoie de produse, iar specula înflorea, speculanţii asumându-şi riscurile de dragul unor câştiguri substanţiale! L-am luat în lucru pe Zară, reuşind să stabilim destule persoane care beneficiaseră de serviciile sale! Independent de noi, şeful biroului, lt. colonel Toma Marghescu, obţinuse informaţii despre presupuse acte de corupţie ale căruţaşului, în sensul că, profitând de relaţiile pe care le avea la depozit, Zară pretindea diverse sume de bani în scopul facilitării obţinerii unor cantităţi de lemne. Discutabil, întrucât Zară nu avea calitatea de funcţionar ori alt salariat, deci nu ar fi subzistat infracţiunea de luare de mită, am opinat noi cu ocazia şedinţei de analiză a lucrării informative cel avea ca obiect, prilej cu care coroborasem informaţiile noastre cu ale şefului. Oricum, am ajuns la concluzia că suspectul făcea bani frumoşi din activităţile sale ilicite, găsind suficienţi amatori care preferau să apeleze la serviciile sale, în loc să piardă zile întregi pe la depozit până obţineau aprobare pentru o căruţă - două de lemne. Cazul avea potenţial, iar şeful biroului a decis să se implice în realizarea materialului printr-o sursă a sa, care avea posibilitatea identificării şi influenţării unui posibil denunţător care să colaboreze cu noi la organizarea unei prinderi în flagrant. Pe atunci nu exista instituţia ofiţerului acoperit, iar pentru îndeplinirea misiunilor ce vor reveni peste ani acestuia trebuia să recurgi la tot felul de combinaţii, uneori dificil de realizat, îndeosebi în ceea ce privea scoaterea din cauză a persoanelor implicate în activiţi la marginea legii, dirijate de organele de miliţie, pentru înfăptuirea unor sarcini ce le reveneau! Până la găsirea persoanei dispusă la colaborare am mai aprofundat unele verificări în legătură cu suspectul. A rezultat că acesta avea, cumva, o acoperire legală pentru activităţile sale, lucrând în baza unei convenţii de prestări servicii încheiate cu Intreprinderea Comercială de Stat Metalo-Chimice (I.C.S.M. Craiova), forul tutelar al Depozitului de combustibil Cernele. Existenţa acestei convenţii îl punea într-o altă poziţie din punct de vedere juridic pe Zară, care putea fi astfel asimilat categoriei de „alt salariat”, fiind deci prezumtiv subiect al infracţiunii de luare de mită. În scurt timp şi Toma Marghescu a găsit persoana dispusă să colaboreze la realizarea prinderii în flagrant a căruţaşului, în timp ce primea o sumă de bani ca urmare a livrării unei cantităţi de lemne. Marfa a fost livrată la domiciliul denunţătorului, Zară fiind rugat, la indicaţia noastră, să vină să-şi ia banii de la un magazin din pasajul Buzeşti, unde lucra clientul căruia-i dusese lemnele şi unde existau condiţii mai bune pentru realizarea flagrantului! În ziua respectivă, cu vreo jumătate de oră înaintea celei convenită pentru întâlnirea dintre denunţător şi căruţaş, eu împreună cu Ilie Vilău şi un elev de anul trei al scolii de ofiţeri, care era în stagiu de practică la biroul economic, ne-am amplasat într-o tutungerie de pe strada Fraţii Buzeşti, prin vitrina căreia supravegheam magazinul din pasaj, unde lucra denunţătorul. În prealabil acesta primise de la noi suma de şapte mii de lei (echivalentul salariului meu pe vreo trei luni şi jumătate), în bancnote de câte o sută de lei, marcate cu creion galben fluorescent şi prăfuite cu o substanţă invizibilă la lumină naturală, dar care, sub lampa cu ultraviolete, devenea de asemenea fluorescentă. În plus, seriile bancnotelor fuseseră înregistrate într-un proces verbal încheiat după tot tipicul, în prezenţa unor martori asistenţi. Supravegherea din tutungerie era destul de dificilă, deoarece circulaţia intensă de pe strada Fraţii Buzeşti, cu sens unic ca şi acum, nu permitea o vizibilitate perfectă a unităţii comerciale. Noi eram destul de surescitaţi şi emoţionaţi, cei care aţi trecut prin astfel de momente cunoaşteţi senzaţiile. Treceam printr-o gamă de sentimente, de la speranţă la teamă. Teamă să nu înşelăm încrederea şefului, care ne lăsase pe noi, nişte puştani în fond, să punem mâna pe un individ versat şi periculos. Cazierul său, destul de stufos, abunda în infracţiuni de natură judiciară, constatate şi instrumentate de ofiţeri din Inspectoratul General al Miliţiei în cadrul vestitelor acţiuni Dunărea! Teamă că, datorită circulatiei intense, fluxului de maşini adăugându-i-se numărul mare de persoane care frecventau pasajul, precum şi vremii mohorâte de toamnă, cu niţică ceaţă şi luminozitate scăzută, n-o să-l vedem pe suspect ori nu vom sesiza semnalul stabilit cu denunţătorul şi vom rata acţiunea.... Teamă, teamă, teamă! Speranţă! „Hai, băi, că nu sântem chiar nişte novici, nu ne-ar fi lăsat şeful doar pe noi...” Iaraşi teamă apoi... Şi tot aşa! Nici n-aş putea spune cât timp a trecut, clipele având alte dimensiuni în astfel de momente, când am văzut un bărbat înalt, brunet, vânjos, intrând în magazin. - Ilie, puiule, fiţi pe fază! Cred că ăsta-i omul nostru! După vreo cinci minute brunetul a ieşit pe uşa magazinului, însoţit de denunţător. Noi, care între timp ieşisem din tutungerie, traversasem şi ne plasasem strategic în apropierea uşii, eram cu ochii cât sarmalele! În timp ce-şi lua la revedere de la căruţaş, omul nostru şi-a trecut de două ori mâna stângă prin păr! Semnalul! Ăsta e! Ne-am năpustit şi l-am prins de deasupra coatelor! - Miliţia! Nici o mişcare! Stai potolit, că avem o vorbă cu tine, doar! Nu s-a opus, nu a vociferat! Ne-a însoţit liniştit, peste stradă, în tutungeria de unde supravegheasem magazinul. Aici, în prezenţa vânzătoarei şi a doi clienţi, l-am legitimat şi i-am făcut percheziţie corporală! La percheziţie, să leşinăm nu alta! Când au început, măi fraţilor, să curgă la sute din toate buzunarele lui Vică Zară….Dar ce zic eu

sute….Maldăre de sute! Maldăre. Maldăre! Când am terminat, le-am numărat şi am făcut monetarul, a rezultat că Zară avea asupra lui peste 58 000 de lei! Cincizeci şi opt! Ca să realizaţi dimensiunea sumei, gândiţi-vă că pe atunci o maşină Dacia, că altele nu se prea găseau, costa în magazin, nou-nouţă, 65 000 de lei. Sumă pe care de-abia o încropeai după ani lungi de economii! Mă refer la oamenii corecţi, evident, şi cu salarii medii! Deci căruţaşul nostru avea asupra sa aproape întreaga sumă necesară achiziţionării unui autoturism! Şi-acuma apuca-ţi-vă Iancule, Ilie şi elevule (nu-i dau numele, o să vedeţi mai încolo de ce!) şi căutaţi şi găsiţi între cele peste 580 de bancnote din buzunarele lui Zară, pe cele 70 ale tale, cele înseriate şi marcate! Nu era chiar căutarea acului în carul cu fân, dar nici prea departe, bancnotele, identice în aparenţă, nefiind diferenţiate decât de seriile şi numerele înscrise pe ele. Şi nu nişte numere simple, ci unele din şase cifre! Nu era o treabă simplă, n-aveam cum să le găsim! Cel puţin nu acolo, la faţa locului! N-aveam decât să ne apucăm de redactarea procesului verbal de constatare, în care să menţionăm toate, dar absolut toate, seriile şi numerele bancnotelor găsite asupra lui Gică Zară! Am început să redactăm procesul verbal, în prezenţa martorilor asistenţi. Ilie Vilău scria, avea un scris frumos, citeţ, uşor lizibil, eu dictam, elevul, aşezat în dreptul uşii, având misiunea să nu-l scape din ochi pe căruţaş. A scris Ilie şi-a tot scris, numai menţionarea seriilor şi numerelor celor peste 580 de bancnote întinzându-se pe câteva pagini bune! Au fost menţionate şi diverse înscrisuri găsite în buzunarele lui Zară, hârtiuţe de tot felul, pe care erau nume de persoane, adrese, cifre…”Clienţi de-ai săi, sume datorate”, ne-am zis! Probe pentru dosar! Redactarea procesului verbal durase ceva vreme, timpul zburase! Când venisem la tutungerie era în jurul prânzului şi-acum, când ne-am aruncat ochii pe geam, era seară de-a binelea. Ne-am strâns hârtiile şi le-am pus, împreună cu banii lui Zară, în geanta lui Ilie, o gentuţă maronie, mai mult un plic din piele de fapt. Am ieşit din tutungerie, mai întâi eu, să văd care-i atmosfera, să nu ne trezim înconjuraţi de tot neamul lui Ilie, când ieşeam. Tutungeria n-avea telefon, de telefoane mobile nici n-aflasem că există pe-atunci, alte unităţi cu telefon nu erau prin jur, aşa că nu mai luasem legătura cu baza şi nici nu aveam cum s-o luăm pentru a cere să ne trimită o maşină de serviciu. Am ieşit deci afară, m-am benoclat, mi s-a părut că totul e-n regulă, şi le-am făcut celor doi semn să iasă cu suspectul. Au ieşit ţinându-l între ei, unul de-un cot, celălalt de altul. Am luat-o la stânga, spre restaurantul Craiova, având maşina lui Ilie parcatâ pe Kogălniceanu, puţin mai încolo de colţul intersecţiei, spre Minerva! N-o ţinusem în apropiere, să nu fie recunoscută cumva, să gonească pasărea din colivie! Mergeam, deci, spre locul în care aveam maşina parcată. Zară, cuminţel, cuminţel, de când începuse totul, nu s-a opus, n-a vociferat, n-a făcut nazuri! Ne cam adormise vigilenţa, ce mai! Cum s-a vazut afară însă, la întuneric, şi cum a zărit un spaţiu liber printre maşinile care curgeau şuvoi pe Fraţii Buzeşti, zbrrrrr! Ca pupăza lui Creangă! S-a smuls din braţele lui Ilie şi-ale elevului, şi-a tulit-o iepureşte, traversând printre maşini, pe trotuarul celălalt. Ilie, după el, a apucat să traverseze şi el, ţinând-o destul de aproape de fugar! Eu şi elevul fugeam pe partea cealaltă a străzii, partea cu tutungeria, cu ochii şi după fugar, şi după un loc mai liber printre maşini, să putem traversa şi noi! Norocul nostru, am gândit eu, că fuge spre locul în care aveam maşina, i-ar dacă-l prindem o să ne fie mai uşor! Dac-o lua-n parte-ailaltă, dus era! Am reuşit şi eu să traversez şi să mă apropii cumva. Elevul, l-am pierdut pe drum! La intersecţia Fraţilor Buzeşti cu Kogălniceanu, vis-a-vis de restaurantul Craiova, era pe atunci Trustul de Construcţii, care avea o curticică, în fundul căreia era o antenă din aia mare, pe un schelet din ţevi groase, cu o bază de câţiva metri pătraţi. Cred că există şi acum! Ei, şi Zară a intrat în fugă, în curtea asta, Eu cu Ilie după el! Simţindu-ne aproape , a fugit cu noi pe urmele lui, spre antena aia unde a reuşit să ne fenteze, ocolindu-i baza şi luînd-o din nou către ieşirea spre Kogălniceanu! Realizând că dacă apucă să iasă în strada, dus este, am avut o inspiraţie subită şi-am strigat, din rărunchi: - Trage, Ilie! Trage, că suntem singuri, şi nu-i putem lovi pe alţii! Foc! Foc! Auzind comanda ,,Foc!’’, Zară, care avusese de-a face cu cei de la judiciar şi ştia el ce ştia, s-a oprit şi a ridicat mâinile! Nu umblam înarmaţi, noi, cei de la economic, având de regulă de-a face cu persoane mai puţin predispuse spre violenţă, dar căruţaşul n-avea de unde să stie asta! Pe asta şi mizasem, de fapt! M-am apropiat şi, pentru a-i lua maul, i-am tras un pumn în tâmplă, năucindu-l! Gest lipsit de eleganţă, recunosc, mai ales că se predase, ridicase mâinile! Dar eram surescitat, pe de-o parte, pe de alta mă temeam să nu fie doar o stratagemă şi să ne fenteze iar! Nu aveam nici cătuşe! Aşa că am scos cureaua de la pantaloni şi i-am legat mâinile strâns la spate! După care l-am dus la maşină, parcată în apropiere. Aici şi voiam de fapt să ajungem, doar că mai încet, nu aşa repede! La maşină a apărut şi elevul. Nu l-am întrebat nimic, nici nu mă gândeam pe unde fusese, de fapt. L-am băgat pe Zară în maşină, în spate cu elevul, când observ, deodată, că Ilie are mâinile goale! - Ilieeee! Unde-i geanta? - Geanta?- face bulversat Ilie. C-C-Care geantă? - Geanta cu actele şi banii! - A-A-Am aruncat-o să alerg mai repede! Am simţit că mor! Simţeam că mă toooopesc, aşa, şi mă scuuurg în pământ! ,,Nu mai avem nici o probă, gândeam! Şi să vezi că Zară, căruia trebuie să-i dăm drumu’ acum, vine mâine şi ne cere banii! Doar are martori că i-am luat banii!” Mi se învârtea capul! Şi-mi vâjâia, vâjâiiiiaaaa! ,,De unde să scoatem noi acuma 58 000 de lei? Ne v-a crede cineva pe noi, doi ofiţeri tineri, că i-am pierdut şi că nu ni i-am însuşit? Or să creadă că n-am rezistat tentaţiei unei sume aşa de mari!”, gândeam! Băiat sărac, de altfel, era prima dată când văzusem o sumă atât de mare! - Elevul rămâne cu suspectul şi noi mergem după geantă, Ilie! Încuie- i în maşină! Şi-am plecat după bani. Şi-am avut noroc! Doamne, ce noroc am avut! Pe Fraţii Buzeşti, nu departe de locul pe unde traversaseră Zară şi Ilie, când se smulsese din mâinile lor, am găsit geanta! Pe jos, lângă peretele unei clădiri. Se înserase, v-am spus! Strada nu era prea bine luminată, doar razele ce răzbăteau prin vitrinele magazinelor! Culoarea maronie, pământie, a genţii o camuflase cumva, nu o lăsase să iasă în evidenţă! Noi am gasit-o că ne uitam după ea, cu ochii cât cepele! A fost prima oară, şi singura cred, când l-am binecuvântat pe Ceauşescu pentru economiile lui de energie electrică! Dacă ar fi funcţionat iluminatul stradal, adio geantă, adio bani! Ne-am întors la maşină, ne-am îmbarcat şi hai la prăvălie, cum ziceam noi! La miliţie, de! Aici, nici pui de maică! În afara celor din serviciul de zi! Şeful cred că se plictisese să ne-aştepte, datorită chestiei cu seriile celor peste 580 de bancnote întârziasem peste orice limită presupusă de timp. Se gândise, ne-a mărturisit a doua zi, că ratasem şi nu ne mai trăsese inima să venim la birou. Amânam praftura pe-a doua zi, când ne-ar mai fi trecut din ciudă. Aşa că plecase acasă, nelăsând pe nimeni să ne aştepte. „Şi-apoi, am gândit eu răutăcios, nici n-ar fost cine ştie ce captură impresionantă, să facă vâlvă-n oraş! Un căruţaş, acolo! Eeeeei, ia să fi fost vreun director, să fi văzut cum ne-aştepta!” Nici ofiţerul nostru de economic din echipa de cercetare nu era acolo. Era plecat la un eveniment. Aşa că a trebuit să ne organizăm noi. Trebuia să rămânem cu Zară, să-l cercetăm peste noapte, să rezolvăm cu criminaliştii, cu ultravioletele! Aveam destulă treabă! Ne-am înţeles ca Ilie să plece după mâncare, iar eu, împreună cu elevul să începem anchetarea celui în cauză. Ilie a plecat iar eu şi elevul ne apucăm de treabă. Eram la camera numărul 30, de la etajul doi, etajul miliţiei economice. Eu stăteam în spatele biroului, Zară pe scaunul din faţa biroului, iar în spatele acestuia, la celălalt birou, elevul. Pentru a-l supraveghea pe suspect şi pentru a învăţa cum decurge ascultarea făptuitorului. În sertarul biroului aveam un minicasetofon! Să nu vă inchipuiţi cine ştie ce minune a tehnicii, era aşa cam cât o carte mai groşcioară, ce cât o carte, era cam cât cele trei volume împreună ale Dreptului Penal al lui C. Bulai, dacă vi le-amintiţi. Producţie românească! Zară începuse să facă fiţe! Refuza să răspundă la întrebări şi să scrie. Întrebările alea simple de început, pentru identificare, nume, prenume, data naşterii... - Cine eşti tu, băi să mă anchetezi pe mine? Nici nu ţi s-a uscat cerneala pe legitimaţie şi vrei să mă anchetezi pe mine, băi? Păi, ştii tu cine sunt eu? Pe mine m-au anchetat oameni grei din poliţie, băi, nu de-alde tine! Colonelul Alfloarei împreună cu echipa sa de la Ighemeu! Dar tu? Tu cine eşti să ai pretenţia să-ţi răspund la întrebări? Nici măcar n-am auzit de tine! În timp ce el îşi susţinea peroraţia, gioarsa mea din sertar a început să fâşâie. Mai păţisem asta, aşa că ştiam că i s-au dus bateriile. M-am ridicat şi am ieşit din spatele biroului, cu gândul să mă duc la fişet, unde aveam baterii de rezervă. Interpretând probabil gestul meu drept o intenţie de a-i sancţiona impertinenţa, ori amintirea pumnului pe care i-l trăsesem în curtea Trustului de Construcţii, l-a făcut să-şi iasă din minţi pe Zară! S-a ridicat fulgerător şi a sărit la mine, prinzându-mă de gât cu amândouă mâinile. Am căutat să scap din strânsoare, să-i descleştez mâinile, dar nu puteam, era un tip vânjos, mai înalt ca mine, iar antrenamentul zilnic cu încărcatul şi descărcatul lemnelor în căruţă işi spunea cuvântul. Când a văzut că sare la mine şi mă apucă de gât, elevul în loc să sară în ajutorul meu, a zbughit-o pe uşă. Mi-a trecut prin cap că fuge la ofiţerul de serviciu, să-i cheme în ajutor pe cei din serviciul de zi. Ajutoarele însă întârziau să apară! Ne hâţâiam încolo şi-ncoace prin încăpere, răsturnasem scaunele, rupsesem harta de pe perete. Nu reuşeam să scap din strânsoarea lui Zară, gâfâiam, nu mai aveam aer, mi se beliseră ochii în cap, începuse să mi se întunece vederea. Dumnezeu însă ţinea cu mine în ziua aia. Cu ultima fărâmă de luciditate cred, împingându-ne încolo şi-ncoace prin birou, am observant că Zară avea picioarele desfăcute şi l-am lovit puternic cu genunchiul în testicule! S-a muiat, mi-a dat drumul din strânsoare şi s-a chircit pe jos, cu mâinile între picioare. Cu ultimele puteri am deschis sertarul biroului, am scos de acolo cătuşele şi m-am prăbuşit, la rândul meu, peste Zară, unde am reuşit să-i pun o brăţară pe o mână iar pe cealaltă să o prind de ţeava de lângă podea a caloriferului. Am stat destul prăbuşit acolo, peste ţigan, până mi-au revenit cât de cât puterile. Întrebându-mă în tot acest timp de ce nu vine ofiţerul de serviciu! M-am sculat şi, cu picioarele tremurânde, am ieşit pe hol şi-am mers până la casa scării. Nu prea departe, camera 30 fiind prima pe stânga, având perete comun cu casa scării. M-am sprijinit de balustradă si-am strigat în jos, spre ofiţerul de serviciu, Eram atât de bulversat, încât uitasem de telefon, uitasem că am telefon în birou, de unde puteam vorbi cu cei din camera de serviciu. Mi-a răspuns şi l-am rugat să-l trimită sus pe elevul de la economic! - Ce elev, care elev, nu-i nici-un elev aici! Sunt doar eu, cu ajutorul şi şoferul de serviciu! - Poate a ieşit afară, am zis. - N-a ieşit nimeni afară. Doar Ilie Vilău! M-am întors pe holul de la economic. Am deschis uşa biroului nostru. Era doar Zară, prăbuşit lângă calorifer. Uşile celorlalte birouri erau încuiate. Mai rămăsese doar WC-ul de pe etaj. Am intrat acolo şi am deschis, pe rând, uşile celor trei cabine! În ultima dintre ele l-am găsit, ghemuit, pe domnul elev. L-am privit cu dispreţ şi-am ieşit afară! A fost repartizat la Dolj, unde-a lucrat până a ieşit la pensie. A lucrat şi el pe la Poliţie, vorba domnului chestor Berechet, fost sef al Poliţiei Române, care îşi clasifica subordonaţii în oameni care lucrează în Poliţie şi oameni care lucrează şi ei pe la Poliţie! Oi greşi, influenţat de întâmplarea de-atunci. Însă n-am auzit de vreun caz răsunător rezolvat de fostul elev! De câte ori îl întâlneam, pe holuri ori pe la şedinţe, îmi aminteam cum zăcea acolo, ghemuit în WC-ul de la etajul doi. Ce gândeam, vă las să presupuneţi! Sper că va citi aceste rânduri, pentru că este aici, face parte din grupul nostru. Şi sper ca măcar acum să-i fie ruşine şi să regrete laşitatea de atunci. Măcar acum, pentru că n-a regretat-o niciodată, cred. Pentru că dac-ar fi regretat-o şi-ar fi cerut măcar o dată scuze. Prilejuri a avut, dar n-a facut-o. Ori, cine ştie? Laşitatea o face parte din structura sa intimă şi i s-o părea o chestiune absolut normală! Dar să revenim la Zară. Nu mai sunt multe de spus! A fost cercetat, toaletat, trimis în judecată în stare de arest. În rechizitoriu i s-au reţinut în sarcină şi infracţiuni de speculă şi infracţiuni de luare de mită. Instanţa a desfiinţat însă multe dintre ele, întrucât căruţaşul a beneficiat de serviciile unui apărator excelent. La banii lui îşi putea permite, nu? Găselniţa apărării a constat în aceea că, în convenţia încheiată cu ICSM Craiova, se stipula ca lemnele să fie transportate până la domicilul clientului, locul livrării, interpretat de apărător, fiind la poarta locuinţei. Nu se stipula nicăieri că lemnele trebuie duse în curte, într-un anumit loc. Ori faptul că Zară nu lăsa lemnele la poartă, ci le arunca peste gard, a fost considerată o prestaţie suplimentară, de natură să justifice sumele în plus încasate de Zară, care depăşeau preţul legal al lemnelor, datorat depozitului. Pe lângă dosarul penal întocmit lui Zară, am vrut să sesizăm şi comisia constituită pe lângă Judecătoria Craiova conform Legii 18/1968 pentru verificarea provenienţei licite bunurilor. Nu a ţinut, căruţaşul şi fiii săi având împreună opt cai, de pe urma cărora încasau lunar peste 18 000 lei, contravaloarea prestaţiilor efectuate. Legal! Ori, cel mai mare salariu dintr-un judeţ în vremurile acelea era cel al primului secretar, în cuantum de 12 000 lei. Tare Zară, nu? Sumele totale rezultate ar fi acoperit lejer contravaloarea bunurilor deţinute de familia căruţaşului! Peste ani, în vremurile democraţiei noastre originale, clientul meu avea să ajungă unul dintre liderii lumii interlope din Craiova, şeful clanului Zară, curtat de politicieni pentru voturile pe care le putea aduce! Independent de asta, mica noastră aventură mi-a adus respectul acestuia, pe care nu l-a mai interesat nicicând cerneala de pe legitimaţia mea. Mi-a arătat întotdeauna respect, în toate ocaziile în care drumurile noastre s-au intersectat, respect pe care l-a pretins şi din partea alor săi faţă de mine. După obiceiul lor, m-a rugat în mai multe rânduri să-i cunun ori să-i botez fii ori nepoţi. L-am refuzat politicos, codul meu etic neacceptând nicicând astfel de compromisuri. Acum câţiva ani am avut satisfacţia să citesc într-un articol scris de publicistul Costică Preda, cunoscut pentru incisivitatea sa faţă de poliţiştii doljeni, că aş fi fost singurul poliţist din Craiova care a reuşit vreodată să-l aresteze pe Vică Zară! Nu ştiu de unde ştia, eu nu am discutat niciodată cu ziariştii despre acest caz. Nu ştiu nici dac-o fi adevărat ce-a scris, însă, de ce să n-o recunosc, mi-a făcut plăcere!

Pilotul, basarabencele şi ceferiştii

Lucram la Biroul economic, pe linia de muncă CAV (contrabandă, aur, valută), împreună cu Ilie Vilău. Intr-o vreme, primeam frecvent informaţii referitoare la un bărbat în vârstă, atletic, înalt, care oferea spre vânzare bijuterii şi alte obiecte din aur personalului unităţilor comerciale de pe Calea Bucureşti. Işi căuta clientela în rândul comercianţilor pentru că aceştia dispuneau totdeauna de bani cash, băgând, la nevoie, chiar mâna în tejghea, pentru a nu pierde un chilipir. Bătrânul spunea că a fost pilot la viaţa lui şi că îl cheamă Vernescu. Investigaţiile noastre pentru identificarea lui Vernescu nu s-au soldat cu nici un rezultat. La evidenţa populaţiei nu am găsit nici un Vernescu, ale cărui date de stare civilă (sex, nume, vârstă aproximativă, etc.) să bată cu ale suspectului nostru, iar la aeroport, Centrul Militar, unităţile militare de profil ori prin blocurile de la ieşirea spre Balş, locuite preponderent de cei din aviaţie, nu auzise nimeni de un fost pilot Vernescu. Am realizat că ,,lucra sub acoperire”, folosind o falsă identitate. Cum să facem totuşi să-l identificăm? Am apelat la o persoană de sprijin dintr-o unitate comercială din zonă, care ne spusese că-l ştie din vedere pe falsul pilot, înţelegându-ne ca atunci când îl va vedea pe acesta în magazin, să-i facă un semn discret lui Ilie, amestecat printre clienţi. Ne-am gândit că Ilie Vilău, care avea o figură adolescentină, n-o să-i atragă atenţia suspectului, făcându-l să intre la bănuieli. Lui Ilie, cu figura lui imberbă, nici acum când a sărit binişor de 50, nu-i dai anii pe care-i are, dar acum vreo trei decenii? Părea doar un adolescent! După ce a petrecut câteva ore zilnic, timp de aproape o săptămână, în magazinul respectiv, Ilie a reuşit să-l vadă pe suspect şi să şi-l întipărească pe retină. Magazinul fiind frecventat de un mare număr de persoane, care afluiau în permanenţă, prezenţa lui Ilie în unitate pentru o perioadă mai mare de timp, n-a trezit suspiciunile nimănui. Am apelat apoi la serviciile grupei de filaj şi investigaţii care, de puţină vreme, funcţiona conspirat în structura Miliţiei judeţene. Acesta a fost, din câte ştiu, unul dintre primele cazuri ale proaspetei structuri, dacă nu chiar primul. Victor Sărăcin ştie mai bine! După o zi-două, Ilie a reuşit, în acelaşi magazin, dacă nu mă înşel, să-l predea filajului pe suspect, care, în scurtă vreme, a fost plasat la domiciliu, identificarea fiind apoi floare la ureche. Investigat de grupa de profil, falsul pilot s-a dovedit a fi basarabean de origine. Născut şi crescut într-o familie înstărită (tatăl său fusese, înainte de război, prefectul unui judeţ din Moldova de peste Prut) Izbiceanu, cum se numea suspectul nostru, nu fusese nicicând angajat undeva, trăind din rezerve şi diverse expediente. Informativ, stabilisem încă dinainte de identificarea traficantului suficienţi clienţi care dăduseră curs ofertelor acestuia, astfel încât am fi putut trece direct la anchetă. De amorul artei însă, precum şi pentru rodarea proaspetei structuri, s-a hotărât punerea în filaj a traficantului. Folosirea acestui mijloc a permis lărgirea cercului de clienţi identificaţi, conducându-ne totodată la concluzia că suspectul dispune la domiciliu de o cantitate de bijuterii pretabilă a fi oferită spre vânzare. Era deci momentul să trecem la realizarea materialului informativ! Cu aprobările de rigoare, am hotărât ca trecerea la realizare să fie făcută printr-o prindere în flagrant. Un flagrant reuşit ne-ar fi betonat, practic, probatoriul. In ziua stabilită, cei din echipa de prindere ne-am amplasat în zona barului Select de pe Calea Bucureşti, ţinând legătura în permanenţă cu echipa de filaj. În jurul prânzului, la semnalul şi indicaţiile şefului filajului, am pătruns în restaurantul Rotonda, unde, pe o masă amplasată strategic în dosul a două coloane masive, Izbiceanu etalase o serie de bijuterii, admirate şi probate de câteva fete din personalul unităţii. Flash-uri! ,,Miliţia! Staţi pe loc! Nu mişcă nimeni!” Şi alte amabilităţi obişnuite în ocazii de-astea! După ce ne-am legitimat, am procedat la identificarea persoanelor prezente, audierea lor sumară, redactarea procesului verbal de prindere în flagrant şi al celui de ridicare a bijuteriilor, atât cele etalate cât şi altele, ce fuseseră găsite asupra lui Izbiceanu. După care ne-am strâns jucăriile si-am plecat acasă la traficant, care nu locuia prea departe, pentru efectuarea perchezitiei domiciliare. Iniţial părea că percheziţia nu ne oferă nimic în plus. Oare Izbiceanu să fi purtat asupra sa tot aurul disponibil? Ori nu alesesem noi bine momentul acţiunii? Adevărul este că în timpul documentării informative nu reuşisem să stabilim sursa de aprovizionare a suspectului şi nici alte date legate de periodicitatea livrărilor să zicem, ceea ce ne-ar fi permis să lovim la momentul oportun! Părea că totul e gata, nu ne rămânea decât să plecăm la sediu cu suspectul şi să începem ancheta. La un moment dat însă, am observat că Izbiceanu devine agitat cănd ajungeam într-un anume loc al locuinţei. Devenea volubil, încerca să ne canalizeze atenţia spre diverse aspecte. Treceam în altă cameră, se liniştea. Ne-am întors, iarăşi agitaţie. Măi, în camera asta trebuie să fie ceva. Şi-am luat-o metodic, circular, de-a lungul pereţilor! Hopa! Frigiderul! Aici trebuie să fie! Când ajungeam lângă frigider, Izbiceanu doar că nu se isteriza. Am deschis frigiderul, era un Arctic de-ăla înalt. Nu părea să fie nimic deosebit. Nişte oale cu mâncare gătită, legume, câteva fructe. In partea de sus, frigiderul avea congelatorul, ca o cutie separată, cu capac, aşa! Cei mai în vârstă, poate vă amintiţi modelul! Deschid congelatorul, acesta tixit până sus cu pachete de unt. De-ăla de opt lei bucata, dacă v-amintiţi! Dezamăgit, îl închid la loc şi dau să plec. Uşurare vizibilă pe faţa lui Izbiceanu! Deschid iarăşi frigiderul! Deschid congelatorul! Măi ce-o face ăsta cu atâta unt? Criză, criză, dar n-o mânca doar unt? Pun mâna pe-un pachet şi-l scot afară. Izbiceanu, să leşine! Cer lui Ilie să-mi dea un cuţit. Iau cuţitul, dau ambalajul din partea de deasupra pachetului deoparte şi înfig încet cuţitul. Intră puţin şi poc, dau de ceva tare! Desfac alt pachet! Bag cuţitul! Poc! Ce mai încoace şi-ncolo, toate pachetele erau burduşite de bijuterii! Moşul cumpărase untul, îl lăsase la căldură să se înmoaie, împinsese bijuteriile în unt până nu se mai vedeau, una lângă alta, metodic, îl netezise apoi frumos pe deasupra, îl pusese la răcoare, pachetul se întărise şi nici nu se cunoştea că umblase cineva acolo! Aproape un chil de aur am scos din frigiderul moşului! Fac o paranteză pentru tinerii poliţişti! Manualele de tactică criminalistică specifică în ceea ce priveşte efectuarea percheziţiilor, necesitatea desemnării unui lucrător care să aibă drept sarcină observarea comportamentului persoanei perchezitionate. S-a vazut, în cazul prezentat, importanţa respectării acestei reguli. E adevărat, în practică e mai greu uneori, datorită lipsei de efective, dar măcar în cazurile importante se impune acest lucru. Am redactat documentele de rigoare, am ridicat obiectele ,,din metal galben ce pare a fi aur’’ (pentru că aşa le menţionam în documente, până ce expertiza Băncii Naţionale le confirma ca fiind metale nobile) precum şi pe falsul pilot şi-am plecat la sediu. Audiat cu privire la sursa sa de aprovizionare, Izbiceanu ne-a declarat că le procura de la un student străin cu care se întâlnea în cafeneaua Aroma, situată peste drum de Facultatea de Mecanică, a cărui identitate nu o cunoaşte. Gogoşi! Era greu de crezut că cineva cunoscut doar din vedere, despre care nu ştia unde locuieşte, ce telefon are, cum să-l găsească la o adică, cu care se întâlnea doar întâmplător, după spusele sale, să-l fi aprovizionat, regulat şi consistent, cu obiecte din aur. Luând însă în considerare vârsta sa, precum şi eventualitatea ca, liber fiind, să ne pună pe urmele furnizorului, nu am solicitat arestarea sa. Între timp, până la finalizarea cazului, au intervenit unele mutaţii în structura profesională. Pensionarea lt. colonelului Stan, care împreună cu căpitanul Victor Cherbel, asigura linia de muncă CAV la serviciul economic de la judeţ, precum si a lt. colonelului Poenaru de la biroul economic, care avea în responsabilitate Combinatul Chimic, au determinat comanda Militiei judeţene să hotărască desfiinţarea CAV-ului de la municipiu şi trecerea lui Vilău la combinat, iar eu, cu toată hârţogăraia liniei de muncă, să mă mut la judeţ, pentru a lucra împreună cu Cherbel. În plus, pentru creşterea eficienţei activităţii de combatere a traficului ilicit de metale preţioase, a fost întărită echipa prin desemnarea lui Ion Ion, de la cercetări penale, să lucreze împreună cu noi, pe profilul său, bineînţeles, şi afectarea unui subofiţer operativ şi conducător auto, Gigel Smarandache, cu maşina de serviciu aferentă! Altă viaţă! Analizănd împreună cu Cherbel dosarul Izbiceanu şi coroborând datele din dosar cu unele informaţii furnizate de agentura căpitanului, am formulat ipoteza că sursa de aprovizionare a falsului pilot ar putea fi o femeie, tot basarabeancă de origine, Jana, care fusese cândva depistată şi anchetată de acesta. Profitând de ascendentul moral avut astfel asupra ei, am hotărât s-o aducem la audieri . - De ce nu te potoleşti, măi, Jana? - a luat-o la sigur căpitanul. Ce mi-ai promis când ne-am întâlnit ultima oară? Nu-mi promiseseşi că te laşi de prostii? - Aşa e domnule căpitan, promisesem! Dar vedeţi, viaţa e grea pentru o femeie singură. Nu mă mai ajung cu banii şi-am zis şi eu să mai fac un leuţ în plus! - Ei ai făcut-o, ai făcut-o, gata, ce să mai vorbim! Mai bine spune-mi iute cum a fost, că mai avem şi alte treburi, nu stăm numai de tine! - Vă, spun, vă spun, că ştiu că de dumneavoastră nu scap până nu vă spun, s-a spart Jana din prima. De fapt cu infractorii primari era mai dificil de lucrat, cu cei care mai trecuseră prin anchete era mai simplu, ştiau cum stă treaba şi preferau să obţină ceva circumstanţe atenuante, ca urmare a colaborării sincere, decât să suporte stressul şi oboseala unor cercetări prelungite. Şi ne-a spus Jana destule! De unde-l cunoştea pe Izbiceanu, cum au ajuns să conlucreze, cum luau legătura, de câte ori şi cu ce cantităţi l-a aprovizionat. Dar, ce era şi mai important, ne-a divulgat sursa sa de aprovizionare. Jana era angrosistă, ca să zic aşa, nu vindea cu amănuntul. De aceea sursa sa prezenta mare interes. Pentru a prinde peştele cel mare, nu am arestat-o nici pe Jana. Ne-am înţeles cu ea să nu facă vâlvă, să nu spună nimănui scopul real al aducerii sale la poliţie, care se făcuse legendat, sub pretextul expirării buletinului de identitate, sediul unde funcţiona evidenţa populaţiei fiind şi locul abordării Janei. Când am verificat sursa Janei în evidenţele operative, am avut o mare surpriză! Nu numai eu, care aveam doar vreo cinci-şase ani vechime, dar şi Cherbel, care terminase şcoala de ofiţeri cu zece ani înaintea mea, nu mai văzuse aşa palmares! Cazierul său nu încăpea pe formularul tip ci avea ataşate încă două coli A4! Pentru a cuprinde toate cele 18 condamnări pe care instanţele i le pronunţaseră de-a lungul vremii. Pentru infracţiuni de natură judiciară! Îmbătrânind, ne-am zis noi, a trecut la cele de natură economică, mai puţin solicitante fizic! Din investigaţiile efectuate asupra sursei Janei de către grupa specializată, a rezultat că Rafira, cum se numea şi care era tot basarabeancă, fusese în tinereţe o vestită hoaţă de buzunare. Pentru a nu stârni bănuielile păgubaşilor, acţiona deghizată în călugăriţă. Mai târziu, în timp ce-o anchetam, am întrebat-o, din curiozitate, acum nemaiavând relevanţă, dacă acest episod din aventuroasa sa viaţă este real! Mi-a confirmat, mărturisindu-mi totodată că a fost nevoită să renunţe la acest deghizaj întrucât, din respect, oamenii se fereau din calea ei, pentru a-i face loc se treacă. Ori, pentru hoţii de buzunare, aglomeraţia e o condiţie sine qua non. Manifestările de respect îi stânjeneau activitatea infracţională şi a renunţat la a se pretinde călugăriţă. Dar să revenim! Odată identificată sursa Janei, ne-am dat seama că nu ştiam prea multe despre ea şi nu aveam nici posibilităţi informative în jurul ei. Investigaţiile, în afara poveştilor alea vechi, nu ne relevaseră mare lucru. Ştiam însă, că are o relaţie barosană în Timişoara, unde merge periodic şi de unde aduce aurul pe care-l dădea Janei spre valorificare. Cum în afara declaraţiei Janei alte probe nu aveam împotriva ei, nu ne rămânea decât să aflăm când v-a mai pleca la Timişoara după marfă şi să încercăm să interceptăm transportul! Uşor de zis, greu de făcut! Nu găseam pe nimeni pe care să-l infiltrăm în anturajul ei, iar chiar dacă am fi găsit ar fi durat o veşnicie până i-ar fi câştigat încrederea. Jana ne spusese că nici ei, pe care o cunoştea de ceva vreme, nu-i destăinuia Rafira momentul în care pleacă după marfă! O posibilă soluţie ar fi fost punerea telefonului traficantei sub supraveghere. Soluţie nu prea la îndemână însă, întrucât inspectorul şef rar aproba cererile de folosire a tehnicii operative formulate de ofiţerii de miliţie, pretextând că folosirea excesivă a acestui mijloc ar fi condus la deconspirarea sa. Căpitanul Cherbel a profitat însă de buna relaţie pe care o avea cu şeful serviciului de profil de la vecinii noştri, pe care l-a convins să-i pună neoficial o sârmă Rafirei, spunându-i că n-avem nevoie de note de transcriere ori alt document scris, ci doar să ne semnaleze momentul operativ propice interceptării transportului. Peste un timp, nea Ion D. l-a sunat pe Cherbel şi i-a zis ,,Victore, fiţi pe fază, că la noapte pleacă la Timişoara”. Suficient pentru noi. Nu ştiam când se întoarce, însă speram că nu va întârzia mult la furnizorul ei, pentru a nu le atrage atenţia colegilor noştri bănăţeni, în cazul în care corespondentul Rafirei era cunoscut ca traficant. În după amiaza acelei zile am făcut o recunoaştere în gară iar a doua zi dimineaţa am redactat un plan de acţiune pentru identificarea şi reţinerea Rafirei pe peronul staţiei din Craiova. Pentru a elimina posibilitatea ca aceasta să ne scape printre degete, prevăzusem echipe de poliţişti la toate ieşirile din gară, la capetele peronului, la domiciliul Rafirei precum şi la cel al fiului său, care locuia separat de ea, undeva prin Craioviţa. Am bătut planul la maşină, l-am completat şi ne-am prezentat cu el pentru aprobare, la domnul lt. colonel Paul Turturică, locţiitor al şefului Miliţiei, care coordona şi activitatea de economic. Acesta a studiat planul, s-a uitat la noi şi ne-a dat o lecţie de profesionalism pe care n-am uitat-o şi pe care-o admir şi astăzi: - Sânteţi conştienţi câţi oameni trebuiesc pentru realizarea acestei acţiuni? - Am scris în plan! Cin’sprezece ofiţeri plus conducătorul auto! - Păi şi de unde să vă dau eu atâţia oameni? Mai sunt şi alte probleme de rezolvat! N-ar fi mai bine să vă urcaţi voi doi frumuşel în tren şi să vă duceţi până la Severin? Acolo aşteptaţi trenul ce vine de la Timişoara, vă urcaţi în el şi până la Craiova aveţi tot timpul s-o căutaţi şi s-o găsiţi pe Rafira! N-am rămas chiar cu gura căscată, dar nici mult nu mai aveam! Avea dreptate şeful! Noi de ce nu ne gândisem la asta? Experienţa îşi spunea cuvântul! Ne-am dus la noi în birou si-am început să dezbatem sugestia şefului. Am întors-o şi pe-o parte şi pe alta iar în final am îmbunătăţit ideea locţiitorului. De la Severin la Craiova e ceva drum! Dacă acţionăm imediat ce dăm de ea, iar până la Craiova mai e destul drum, s-ar putea să facă scandal iar lumea, cum se-ntâmplă de obicei, i-ar ţine parte şi ne-ar scoate-o din mâini! Dacă după ce-o găsim o lăsăm în pace, supraveghind-o discret, şi-o înhăţăm doar când o intra trenul în gara Craiova, s-ar putea să se prindă şi să ne să ne fenteze cumva. În cele din urmă am hotărât să acţionăm deghizaţi. Şi cum ne puteam deghiza mai bine într-un tren? Am luat legătura cu domnul maior Popa, ori lt. colonel, ce era pe-atunci, şeful structurii de poliţie transporturi, i-am explicat despre ce era vorba şi l-am rugat să ne procure şi să ne pună la dispoziţie două uniforme de ceferist. A fost de acord şi ne-a invitat la dânsul la birou peste vreo jumătate de oră. Extrem de operativ, domnul Popa! Avea, de altfel, să ajungă general spre sfârşitul carierei! Ne-am dus la dânsul, ne-a pus la dispoziţie uniformele, le-am îmbrăcat. Era iarnă, aveam şi şube. A mea avea gaica de la guler, cu care se agaţă în cuier, ruptă. Amănunt extrem de important pentru că o să vedeţi cum o chestiune minoră

în aparenţă, poate da peste cap un plan pe care-l crezi imbatabil! Ne-am dus la tren, ne-am îmbarcat, am ajuns la Severin, am coborât şi-am aşteptat trenul care venea de la Timişoara. Domnul Popa, cunoscător în ale C.F.R-lui, ne dotase cu uniforme de ceferişti aşa, mai mari în grad, nu orice frânar! Cu petliţe verzi, îmi amintesc, şi-o stea mai mare, aşa ca de maior, la guler! Nu le-am ştiut şi nu le ştiu nici astăzi semnificaţia acelor însemne însă, în orice caz, ceferiştii de pe peron ne cam salutau. Când a sosit trenul de Timişoara ne-am prezentat la şeful de tren (cel cu geantă roşie), ne-am legitimat şi i-am explicat ce dorim. Unul cu şeful, al doilea cu celălalt controlor, să luăm trenul la picior, solicitând din nou biletele. Eu şi Cherbel fiind, chipurile, supracontrolul de la Bucureşti! O metodă practicată în anii ăia. Acum, nu mai ştiu, n-am mai mers demult cu trenul. În cazul în care o găseam pe suspectă, urma sa-i atenţionăm pe adevăraţii ceferişti, cu un semn prestabilit, iar aceştia, sub pretextul unei nereguli legată de biletul de călătorie, să o invite pe Rafira la compartimentul de serviciu pentru clarificarea situaţiei. Pentru cei care nu ştiu, în fiecare tren există un compartiment de serviciu, folosit doar de personalul trenului precum şi de echipa poliţiei transporturi care patrulează unele trenuri. Pentru a-şi ţine bagajele personale ori pentru a fi folosit la rezolvarea unor situaţii operative. De regulă, primul compartiment al primului vagon de după locomotivă. Lângă el se află compartimentul folosit de curierii militari ai poştei speciale. Eeeei, şi-a plecat un tren din gară! L-am periat de la un capăt la altul, însoţiţi de cei doi ceferişti. Nici urmă de Rafira! Începusem să ne facem probleme, nici eu nici Cherbel nu o cunoşteam, nu o văzusem niciodată. Cei de la Criminalistică ne făcuseră nişte fotografii, reproduceri ale pozei ăleia mici de pe F.A.L.-ul de la Evidenţa Populaţiei. Poză mică, de buletin, veche de-aproape zece ani. Dacă între timp fizionomia i se schimbase într-atât încât să n-o recunoaştem? Mai ales că, ne-am reamintit noi, o fi şi maestră în deghizări! Ori dacă socotelile noastre or fi fiind greşite şi s-o întoarce mâine, poimâine ori cine ştie când?

Cu inima strânsă, la Craiova am coborât din tren. Ne-am interesat când este următoarea cursă spre Drobeta Turnu Severin. Din fericire, n-aveam prea mult de asteptat. Între timp, se înserase deja. Am ajuns la Severin noaptea. Aşteaptă trenul de la Timişoara. Când vine, aceeaşi procedură! Naşul! Legitimare! Explicaţii! Instruire! Ia-o prin tren, unii de la un cap, alţii de la capul celălat! Mi-e şi însoţitorului meu ne revenise partea dinspre locomotivă. N-am avut prea mult de mers. În al treilea vagon, cam pe la mijloc, hop, Rafira! Am recunoscut-o imediat! Nu se schimbase prea mult, semăna cu cea din fotografie. O doamnă înaltă, suplă, distinsă! Ca înfăţişare, vreau să spun! Am înteles de ce se dădeau oamenii la o parte din faţa ei când făcea pe călugăriţa! L-am strâns de cot pe ceferist. Semnalul convenit! Ăsta, s-a fleşcăit tot. Mă privea năuc, cred că nici nu mai putea să vorbească. - Supracontrolul,- am spus! Vă rog să prezentaţi biletele, chiar dacă aţi mai fost controlaţi odată. Am controlat biletele celor opt pasageri din compartiment. Rafirei, i l-am mai cerut o dată. - Biletul dumneavoastră nu este în regulă, doamnă! Adică biletul este, dar suplimentul nu-i valabil pentru acest tren. - Dar l-am luat din gară, face Rafira. - Ei, se mai produc încurcături, fac eu împăciuitor. Nu-i un capăt de ţară. Mergem până colea, la compartimentul de serviciu, unde, contra unei mici taxe, o să primiti un supliment în regulă. Vi l-am da pe loc, dar noi nu avem documentele necesare. Sunt la şeful de tren . A ţinut! Fără a protesta, Rafira s-a ridicat şi ne-a însoţit la compartimentul de serviciu. Compartimentul era gol. L-am lăsat pe ceferist sa-şi vadă de treaba lui, rugându-l însă ca în prealabil să-l anunţe pe Cherbel că treaba s-a rezolvat. După ce a sosit Cherbel, eu m-am întors în compartimentul Rafirei, mi-am declinat calitatea oficială şi am cerut ca fiecare călător să-şi ia bagajele în braţe pentru a le identifica pe ale Rafirei, căreia îi spusesem că plec după şeful de tren. Le-am identificat şi asigurat, după care m-am întors în compartimentul de serviciu. I-am spus Rafirei că şeful de tren nu poate veni momentan, are încă probleme cu călătorii, dar nu-i nici un bai, trenul merge înainte, iar în compartimentul de serviciu e chiar mai comod, nefiind aşa aglomerat ca cel în care îşi avea locul. Nici o problemă, face Rafira, aşteptăm. Nu bănuia nimic. Pentru a o menţine în această stare a trebuit să improvizăm o conversaţie axată pe subiecte ceferiste, să le zic aşa. În care eram cam afoni, de ce să nu recunosc, Dar ne-am descurcat! M-am plâns de exemplu, că sunt obosit, că dimineaţa fusesem pe o rută spre Braşov-Sibiu, şi-acum ar fi trebuit să fiu liber, dar am un şef al dracului, care trage de mine precum câinele din hoit. Şi-alte de-astea! Vrăjeli! La un moment dat însă, cum în compartiment se făcuse cam cald, îmi scot şuba şi dau s-o agăţ in cuier. Gaica ruptă însă, cum vă spusei mai înainte. Şi-atunci mă întind, s-o aşez în plasa de bagaje. Ghinion, vorba preşedintelui Johannis! Pe-atunci era o modă, să porţi cheile agăţate de gaica de la curea, în dreptul buzunarului de la pantaloni, prinse de un breloc cu carabinieră. Ei, şi când m-am întins să ajung la plasa de bagaje mi s-a ridicat haina iar Rafira mi-a văzut brelocul cu chei, breloc în care aveam prins şi sigiliul. S-a fript, sigiliul ne deconspirase! Chestia aia măruntă de care vorbeam, gaica ruptă, era să dea totul peste cap! Pe moment, Rafira n-a zis nimic, A tăcut chitic, în colţul ei. Peste vreo cinci minute însă, s-a ridicat şi a spus că merge la toaletă. Nouă, care nu ştiam dacă aurul este în bagaje ori asupra ei, nu ne convenea să meargă la w.c., unde, singură fiind, putea să-l arunce pe geam ori prin gaura din podea, scăpând astfel de corpul delict, în cazul în care teatrul jucat de noi n-o convinsese şi se prinsese care este adevărata noastră identitate. Aşa că ne-am opus, rugând-o să mai aştepte puţin, şeful de tren trebuie să sosească din moment în moment, o să rezolve urgent problema, apoi o să fie liberă să meargă unde o vrea. Încercam să amânăm pe cât se poate momentul adevărului, să întârziem cât mai mult o eventuală scenă astfel încât, dacă aceasta nu putea fi evitată, să se producă totuşi cât mai aproape de Craiova.

- Ce şef de tren, dom’le, ce şef de tren?, a început să ridice tonul Rafira. Ce şef de tren? Nu întelegeţi că am nevoie la toaletă? Ce, vreţi să fac pe mine? Sunt femeie, vreţi să încep să ţip acum că v-aţi luat de mine, să se adune tot trenul aici? O credeam în stare! Se prefigura un dezastru, scandalul de care ne temeam cel mai mult. Mai impulsiv de felul meu, am trecut peste Cherbel, care era mai mare în grad, şi m-am răţoit la ea: - Ascultă, fă, potoleşte-te! Hai să lăsăm teatrul cu ceferiştii! Nu e nici un ceferist aici! Eu sunt locotenentul major Bâţă, iar dânsul e domnul căpitan Cherbel, de la Miliţia judeţeană! Spre surprinderea mea s-a potolit imediat! - Gata! Ştiu cine sunteţi! Am auzit de dumneavoastră! - Unde-i marfa? - E la mine, v-o dau când ajungem la Craiova. Sau, dacă vreţi, mergem la WC şi v-o dau! - Ei, mergem la WC! Cum să mergem noi cu tine la WC? - Câtă marfă ai, Rafira, a intervenit Cherbel pe un ton blând, de om pâinea lui Dumnezeu. - Un chil trei sute, domnule căpitan a spus Rafira. M-am bucurat! O lovitură frumuşică, mi-am zis! Rafira a stat cuminte până am ajuns la Craiova. Din gară am sunat la ofiţerul de serviciu, pe care l-am rugat să ne trimită maşina şi să o sune pe Marieta, secretara serviciului, să se îmbrace şi să coboare pentru a veni la sediu. Aveam nevoie de ea pentru a o percheziţiona pe Rafira, pe-atunci nu prea lucrau femei in Poliţie, secretarele şi câteva pe la cazier şi evidenţa populaţiei. A venit maşina de serviciu, în drum am luat-o şi pe Marieta si-am ajuns la inspectorat. La percheziţie s-a găsit aurul, cusut într-un săculeţ confecţionat dintr-un maiou, în forma unor bikini mai grosieri aşa, pe care Rafira şi-l legase între picioare. A doua zi, la percheziţia efectuată la domiciliul Rafirei, am găsit o serie de înscrisuri, evidenţe privind persoane care cumpăraseră aur de la ea, sume datorate, etc., care s-au constitut în mijloace de probă. Rafira a colaborat cu noi în anchetă, n-a facut nazuri, nu s-a ascuns după deget. A contat foarte mult renumele lui Cherbel, faima lui de poliţist versat şi integru! Am întrebat-o de unde s-a prins, la un moment dat, că nu suntem ceferişti şi mi-a spus că mi-a văzut sigiliul, când m-am întins să pun şuba în plasa de bagaje. De la ea ştiu, eu nu-mi dădusem seama! În afara aurului găsit asupra Rafirei, s-a mai strâns destul şi de la clienţii acesteia! Oameni de vază, nu ca ai lui Izbiceanu, doctori, avocaţi, profesori universitari. Plus aurul pilotului şi-al clienţilor acestuia! Una peste alta, un caz frumos, zic eu! În încheiere, aş dori să fac câteva precizări. În perioada în care am lucrat pe linie de CAV, mi-a trecut mult aur prin mână. Aurul se ridica pe baza unui proces verbal întocmit în patru exemplare. Primul exemplar mergea la dosarul cauzei, al doilea rămânea la urma dosarului, al treilea însoţea obiectele ridicate la Banca Naţională, unde ajungea în final aurul, iar al patrulea îi rămânea persoanei de la care se ridica metalul preţios. Noua putere instalată după evenimentele din decembrie 1989, a emis în 1990 un decret prin care s-a dispus restituirea întregii cantităţi de aur ridicată de fostele organe ale Miliţiei, persoanelor păgubite. Cei care lucrau la reşedinţa inspectoratului în acel an, cred că-şi amintesc sutele de persoane care asediau, practice, poarta instituţiei, pentru a-şi recupera aurul. Au venit cetăţeni care au prezentat procese verbale de ridicare întocmite şi în anii ‘50, când eu nici nu eram născut. Aceste procese verbale, evidenţele întocmite de ofiţerii care au lucrat la Dolj pe această linie, păstrarea unor documente în arhiva unităţii peste termenul legal de păstrare, precum şi, îndeosebi, faptul că Banca Naţională a depozitat toate obiectele din aur predate de Miliţie în tezaur, individual, pe persoană, fără a dispune topirea acestora, a permis ca marea majoritate a cererilor celor care au solicitat restituirea obiectelor din aur confiscate, monezi, lingouri sau bijuterii, să fie satisfăcute. La Dolj, cel puţin! Aş putea spune toate, însă nu vreau să mă hazardez, nu eu am răspuns de această problemă şi nu aş vrea să greşesc, cumva! În orice caz, în ceea ce mă priveşte, nu am avut nici o problemă din acest punct de vedere. Tot aurul ridicat de mine a fost găsit în bancă şi restituit persoanelor de la care a fost ridicat. Nu mi-a reproşat nimeni nimic, astea au fost legile iar eu am acţionat în baza actelor normative în vigoare la acea dată. Fac însă aceste precizări întrucât multe persoane, inclusiv unii colegi de-ai noştri, au crezut, şi poate încă mai cred, că noi, cei care am lucrat pe această linie, suntem plini de aur. Aceste persoane, cu suflet strâmb, cred eu, proiectează asupra noastră imaginea a ceea ce ar fi făcut ele dacă ar fi fost în locul nostru! Dacă ar fi lucrat pe aur, aceste persoane ar fi dat sigur ceva deoparte pentru sufleţelul lor, şi dacă ele ar fi fost în stare de aşa ceva, nu pot concepe că noi, cei care am avut pâinea şi cuţitul, să n-o fi făcut! Nu zic că n-ar fi fost posibil! În acei ani nimeni nu se gândea că Ceauşescu o să cadă, părea eternizat în funcţie, iar oamenii de rând nu prea îndrăzneau să cârtească, să reclame. Aşa că era posibil ca şarpele lăcomiei să-ţi muşte inima iar tu, având sentimentul impunităţii, să cedezi tentaţiei! Dar n-am făcut-o! De aceea, pentu noi, cei care-am lucrat pe acestă linie la Dolj, acel decret a fost binevenit, întrucât a fost în măsură să evidenţieze, precum hârtia de turnesol acidul, integritatea noastră. Cârcotaşi au existat, şi există încă! Ştiu sigur asta întrucât, acum câţiva ani, când mi-am construit o casă la ţară, întâlnindu-mă prin piaţă cu un coleg mai în vârstă, care are oarece funcţie pe la asociaţia rezerviştilor, mi-a zis: “Auzi, Iancule, ce se discută despre tine? Cică Bâţă de-abia acum a scos aurul pe care şi l-a tras pe când lucra pe CAV!” Deci există încă persoane care gândesc astfel. Deşi nu trebuie să mă justific în faţa nimănui, precizez că în perioada în care eram locţiitor al şefului Poliţiei municipiului Craiova, primarul Buşoi, impresionat de faptul că încă locuiam cu chirie, împreună cu soţia şi fetiţa, în garsoniera ce-mi fusese repartizată ca tânăr locotenent, mi-a dat o repartiţie pentru un apartament de 92 m.p., într-un bloc ce se construia într-o zonă centrală. Apartamentul l-am achitat integral, printr-un împrumut eşalonat pe 20 de ani, prin regia autonomă Invest. În urmă cu câţiva ani, soţia mea a moştenit casa defuncţilor săi părinţi, din Cartierul Brestei. Am vândut ambele imobile, apartamentul destul de bine datorită zonei, ne-am cumpărat un teren la ţară, şi ne-am ridicat o locuinţă. Voiam să schimbăm şi maşina, dar nu ne-au mai rămas bani. Iar terenul l-am luat tocmai la peste o sută de kilometri de Bănie, deşi l-am fi vrut aici sau pe lângă, soţia fiind craioveancă din naştere iar eu de peste 30 de ani, însă preţul acestuia ne-ar fi lăsat fără banii necesari construcţiei. Ăsta-i misterul aurului cu care, chipurile, mi-aş fi făcut casa. Oameni cu suflete strâmbe, cum am spus! Iertaţi divagaţia!