JEAN BĂILEȘTEANU ȘI SATUL DIN INIMA MEA

Am avut privilegiul să mă nasc într-o vreme în care satul tradiţional românesc mai supravieţuia încă, chiar dacă-şi trăia ultimele sale clipe. Beneficiez, slavă Domnului, de o memorie destul de bună, încă şi îmi amintesc că am văzut în anii dintâi ai copilăriei mele cum se secera grâul în câmp cu mâinile, îmi amintesc cum se clădeau snopii de grâu în măgari, cum erau apoi căraţi în care cu loitrele de toată ziua înlocuite de unele ca nişte scări, mult mai lungi, cale de mulţi kilometri, tocmai pe vale, în lunca Oltului, îmi amintesc aria de acolo, cu clăile care prefigurau satul în miniatură, cum magistral a descris-o Marin Preda, îmi amintesc vuietul batozelor şi praful din spatele acestora... ”Parcă aţi fi fost la curu’ batozei”, ne certa mama pe mine şi pe fratele meu când seara, obosită de munca zilei, era nevoită să pună albia să ne cureţe de praful adunat din uliţă, unde ne jucam până seara târziu. Nouă copiilor ne plăcea la curu’ batozei, unde ne băgam să privim fascinaţi trapul săltat al cailor din miezul maşinăriei care, prin mişcarea lor ritmică şi alternativă, aruncau afară paiele galbene de pe care fuseseră bătute spicele. Eram ameninţaţi cu furca ridicată şi alungaţi de acolo de mamele noastre care, cu cârpele trase pe ochi, legate peste gură şi nas, munceau în prăfăraia aia pentru a trage paiele de sub batoză şi a le trece pe după o funie legată de o pereche de boi, care apoi le duceau mai departe pentru a nu sufoca batoza. Ne plăcea să ne jucăm şi în faţa batozei, simulând înotul în jgheabul mare, destinat culesului viilor, în care acum, pe mai multe guri, curgea în şuvoaie aurul câmpiilor. După ce ne săturam de joc, plecam cu poalele pline de grâu la un chioşc din marginea ariei unde se vindeau bomboane pe grâu, nu pe bani ca în sat. Părinţii, bucuroşi de bogăţia recoltei, ne îngăduiau cu mărinimie să luăm destule poale de grâu din jheabul ăla, oprindu-ne doar atunci când se temeau că o să ne doară burţile de atâtea bomboane. Mergeam atunci să ne răcorim şi să dăm jos praful de pe noi în râul din apropiere, aria fiind întotdeauna încropită pe marginea Oltului mic, din teama ca focul să nu mistuie cumva truda grea a sătenilor. Nu ne-am bucurat prea mult de arie, peste doar câţiva ani avea să dispară, fiind gonită de colectivul care a luat pământurile oamenilor şi, în locul batozelor, a adus combine care treierau grâul pe loc, acolo sus pe gorgan, la zece-douăzeci de kilometri de malul Oltului. Odată cu adunarea pământurilor în colectiv au fost restrânse şi marginile largi ale copilăriei noastre de până atunci, împlinind anii necesari pentru a începe să mergem la şcoală. În primăvara clasei întâi, la începutul acesteia mai exact, în martie, cursurile au fost întrerupte pentru vreo două zile întrucât erau alegeri şi în şcoală se amenaja o secţie de vot. Nu ştiam noi ce sunt acelea alegeri, atunci auzeam pentru prima oară astfel de cuvinte, dar curiozitatea ne-a fost stârnită de faptul că am văzut şcoala împodobită cu scoarţe şi macate viu colorate, scoase din lăzile de zestre, cum se împodobeau birturile clădite în curţile sătenilor, precum şi trăsurile şi şaretele acestora, atunci când erau nunţi. De aceea am tot adăstat pe la şcoală, deşi nu se mai ţineau orele, ni se dăduse liber. Am văzut astfel când acolo a venit cel căruia îi citisem numele pe afişele care îndemnau lumea la vot, Zaharia Stancu, candidatul sătenilor noştri pentru Marea Adunare Naţională. Nu era singur, era însoţit de un prieten, scriitor din îndepărtata Islandă, cum le-a explicat el sătenilor adunaţi la şcoală. Şi de Islanda auzeam pentru prima oară, şi tot pentru prima oară vedeam nu unul, ci doi scriitori. Cel din Islanda ne-a arătat şi un aparat mic de radio, cât tabachera în care îşi ţinea bunicul tutunul. Mergea cu nişte baterii mici, pe care islandezul le-a scos şi ni le-a arătat, pentru că noi ştiam că radioul merge cu nişte acumulatori mari, pe care trebuia să-i duci să-i încarci la Turnu, într-un coş de sârmă agăţat de cornul bicicletei. Multe cuvinte şi lucruri am auzit şi am văzut eu atunci pentru prima oară. Consătenii mei povesteau şi se mândreau cu Zaharia Stancu, spuneau că este de-al nostru, dintr-un sat vecin, Salcia. Unii spuneau chiar că-l ştiu demult, de când scria la un ziar din Turnu, oraşul aflat la doar un ceas distanţă de satul nostru. Un ceas de mers pe jos, pentru că pe atunci încă nu începuseră să circule autobuze. Aşa că numele lui Zaharia Stancu mi-a rămas întipărit în minte iar peste vreo doi-trei ani, când am început să merg la bibliotecă şi am văzut numele său pe-o carte am luat-o s-o citesc, curios, cu atât mai mult cu cât bibliotecara mi-a spus că este despre Salcia, satul din apropierea comunei noastre. Am citit-o cu nesaţ, deşi nu prea mi-a plăcut. Am găsit în carte denumirea unor locuri dintre care unele mi-erau familiare, auzisem despre ele, chiar dacă nu le văzusem. - Ui, ui, ui, pe Călmăţui / Unde scoate barza pui / Şi bărzoiu’ n-are loc / Şi-a venit la noi, la foc / Şi-l legăm cu betele / Să nu pupe fetele! – îmi recita bunica pe când eram mititel. Iar Călmăţuiul revenea mereu în Desculţul lui Zaharia Stancu. Dar, deşi denumirile îmi erau familiare, satul descris de Zaharia Stancu, nu! Mi se părea sumbru, străin, nu era satul pe care-l cunoşteam eu. Câţiva ani mai târziu l-am descoperit pe Marin Preda. Am citit Moromeţii! O carte care mi-a plăcut nespus! Am regăsit acolo satul pe care-l ştiam eu! În amănunt chiar! Am regăsit seceratul despre care vorbeam la început, treieratul, căluşul şi multe altele. Era descris chiar şi felul în care mă lua bunicul în braţe, adormit şi mă punea în car, să mergem la câmp. Da, ăsta era satul nostru, ăsta era satul pe care-l ştiam eu! Culmea, chiar şi ţăranul neras, cu pălărie, din desenul de pe coperta cărţii, semăna leit cu bunicul meu, bâtu, cum îi plăcea să i se spună. Fascinat, am căutat şi alte cărţi ale lui Preda. Nu apăruse încă volumul al doilea al Moromeţilor. Dar am găsit şi am citit povestiri. Întâlnirea din pământuri, O adunare liniştită, Desfăşurarea... În care am regăsit iarăşi satul şi atmosfera trăită nu demult, ci doar puţin mai înainte, când satul meu era cutreierat de grupuri de oameni care veneau cu ”lămurirea”, veneau să bage oamenii la colectiv, iar tata şi bâtu fugeau şi se acundeau în lanul de porumb din spatele curţii. Mai târziu, continuarea Moromeţilor mi-a reamintit de aceeaşi ani, mi-a adus aminte de Antonise, activistul de partid de a cărui frică, împreună cu mama şi bunică-mea, ne urcasem în pod, trăgând scara după noi, daţi de gol, însă, de oala uitată fierbând pe plită... Anii au trecut, am citit multe cărţi cu şi despre ţărani, despre satul românesc, dar în niciuna nu mi l-am recunoscut pe cel natal ca în cele ale lui Preda. Până spre sfârşitul lui 1987 când, matur de-acuma, mi-a căzut în mână cartea unui autor despre care auzeam pentru prima oară. Cartea se numea Drum în tăcere, iar numele autorului, Jean Băileşteanu, nu-mi spunea încă nimic. Poate doar o asociere cu Băileştiul, oraş din apropierea Craiovei în care trăiam acum. M-am apucat de ea, trebuia s-o citesc, în acei ani a avea în mână o apariţie nouă era un privilegiu, cărţile se găseau greu, îţi trebuiau relaţii să le procuri. Aveam însă avantajul că eram ofiţer de miliţie, lucram la economic, calitate în care îl cunoscusem pe domnul Bărbuţi, şeful de la Centrul de librării. Avea mulţi de care trebuia să ţină cont iar eu eram doar un mărunt ofiţeraş, dar din când în când mă lipeam şi eu de câte-un chilipir! Am început să citesc şi n-am mai putut lăsa cartea din mână! Din păcate, însă, când ţi-era lumea mai dragă, se-ntrerupea lumina. Economii obligatorii de energie, impuse de la cel mai înalt nivel. Eram pregătit însă, nevoia te învaţă. Aveam o lanternă mare, pătrată, cu patru baterii pentru care aveam mereu rezerve. Mă culcam în pat, pe spate, îmi puneam lanterna pe piept, luam cartea în mână, iar lectura continua, îi dădeam înainte. Drum în tăcere mi-a plăcut mult. Nu pot spune dacă mai mult decât Moromeţii, n-aş vrea să comit o impietate faţă de niciunul dintre cei doi autori, dar mi-a plăcut mult. Am recitit-o de nu mai ştiu câte ori. Am regăsit satul de puţin mai târziu decât cel din vremea lui Ilie Moromete, dar mult mai familiar mie, satul din anii colectivizării, satul din anii mei de la şcoala din sat. În personajele cărţii recunoşteam pe mulţi dintre consătenii mei, inclusiv în personajul principal, care-s convins că era tatăl autorului, regăseam un unchi de-al meu, fratele mamei, care era contabil la cooperaţie. Întâmplările descrise parcă s-ar fi întâmplat la doi paşi de mine, pe uliţa copilăriei mele. Lectura acelei cărţi a fost un adevărat deliciu şi întotdeauna am recitit-o cu aceeaşi plăcere. Peste câţiva ani, în 1990, viaţa şi profesia au făcut să-l cunosc personal pe Jean Băileşteanu. Se dăduse liber la scris, nu mai era cenzură, scriitorii puteau scrie ce vor, oamenii erau dornici să citească, la chioşcurile de difuzare a presei erau cozi interminabile. În Craiova, oraş mare, cu tradiţie culturală, erau destui scriitori şi publicişti dar, din păcate, o singură tipografie. Condiţii în care au mocnit şi au izbucnit neînţelegeri între cei care mânuiau condeiul, care mai de care dintre ei pretinzând prioritate la rotativa Întreprinderii Poligrafice Oltenia. Şi atunci, în proaspăta mea calitate de şef al Poliţiei economice din Craiova, care avea în subordine un ofiţer ce avea în responsabilitate asigurarea legalităţii în acest obiectiv, am fost solicitat de domnul director al întreprinderii poligrafice să mediez o întâlnire între domnia sa şi cei care-şi disputau priorităţile la publicare. Cu ocazia acestei întâlniri, în cadrul căreia, prin consens, s-au stabilit anumite reguli care să pună stavilă conflictului latent, l-am cunoscut pe Jean Băileşteanu. Micuţ de statură (mi-l închipuiam altfel, influenţat de valoarea primului său roman, adică mare!), plăcut la înfăţişare, cu un zâmbet cald şi o voce pe măsura zâmbetului, moale, calmă, liniştitoare... Mi-a plăcut de la început, eram irezistibil atras de el, simţeam că exista între noi chimia aceea care te face să percepi că, deşi de-abia ai cunoscut pe cineva, parcă ai descoperit că este acel cineva care-ţi lipsea, parcă l-ai fi cunoscut de o viaţă şi-l regăseai după ce fuseseţi despărţiţi o vreme... Ne-am reîntâlnit apoi de multe ori, îşi deschisese mica lui afacere, avea editura şi tipografia sa proprie. De multe ori, când treceam prin centru îmi făceam drum şi pe Felix Aderca, să schimbăm câteva vorbe. Generos, mi-a dăruit întotdeauna un exemplar cu autograf din toate operele sale! Şi nu doar ale sale! Îmi plăcea să-i văd bucuria din ochi când reuşea să-şi publice un nou volum! O nouă ediţie, necenzurată, din Drum în tăcere, Geniul şi închipuirea, Sfântul Drac sau Judecata de... acum, Goana, Nunta lui Petre ... Şi, nu în ultimul rând, jurnalul său de scriitor sub dictatură, Viaţa ca o... paradă! Am fost martor la toate! Din primăvara lui 2001, anul venirii domnului general Constantin Codiţă la comanda Inspectoratului de Poliţie, relaţia noastră a căpătat noi valenţe. Personalitate multiplă, domnul general s-a implicat în viaţa culturală a Craiovei, reluând editarea revistei Meridian şi organizând, timp de câţiva ani, o serie de manifestări cultural-artistice, care s-au bucurat de aportul şi sprijinul nemijlocit al maestrului Jean Băileşteanu, eu fiind cel care am intermediat iniţial între cei doi, în virtutea mai vechii mele relaţii cu scriitorul şi în calitatea de şef de cabinet al generalului. Am făcut parte împreună din colegiul de redacţie al revistei Meridian (dacă pot spune ”împreună’’, având în vedere marea diferenţă de valoare dintre Jean Băileşteanu şi mine, un modest poliţist care zgâria şi el uneori hârtia), am editat şi tipărit la editura sa un Raport al Poliţiei doljene destinat comunităţii, după modelul structurilor poliţieneşti occidentale, precum şi o serie de Buletine informative I.P.A.(International Police Association), am colaborat la organizarea unor manifestări desfăşurate la Teatrul Naţional Marin Sorescu şi Muzeul de Artă. Relaţiile acestea de colaborare ne-au apropiat şi mai mult, dându-mi prilejul să apreciez caracterul său deosebit, lipsit de ascunzişuri, bogăţia sa sufletească, corectitudinea, comportamentul său ireproşabil, bunul simţ, precum şi modestia sa permanentă, excesivă chiar la o personalitate de talia sa. Deşi nu ne-am spus-o, niciunul dintre noi nefiind caracterizat de efuziuni sentimentale (cel puţin în ceea ce ne privea), cred că şi scriitorul a ţinut la mine, întrucât mi-a făcut onoarea să-mi menţioneze numele în ultimul volum din Viaţa ca o... paradă! În ulţimii ani ne vedeam destul de rar, nu mai locuiam în Craiova. Ne-am întâlnit la începutul primăverii anului trecut, venisem în Bănie special să-l întâlnesc. Eram pe cale de a termina o carte, îi trimisesem prin poşta electronică fragmente din ea, îi plăcuseră şi m-a îndemnat s-o public. Venisem să discutăm despre asta, am luat masa împreună, noi şi fiul său Mihăiţă, la restaurantul lui Sorin Cârţu din apropierea editurii sale. Nu ştiam că, din păcate, este ultima oară când ne vedeam! Peste câteva zile am aflat că fusese ales preşedintele filialei oltene a Uniunii Scriitorilor. M-a bucurat mult această confirmare a valorii sale, această recunoaştere unanimă a confraţilor săi! Am pus mâna pe telefon să-l felicit dar mi-a răspuns Mihăiţă, fiul său: - Vreau să vorbesc cu dom’ Profesor, Mihăiţă, i-am spus. - Domnule colonel, dom’ Profesor nu mai este! Am suferit mult! Cu atât mai mult cu cât, pe valul de durere ce m-a cuprins s-a altoit, cu acuitate chiar, sentimentul că, chiar dacă încă nu simt, am îmbătrânit şi cercul oamenilor dragi mie a început să se îngusteze! A fost un privilegiu să vă cunosc, dom’ Profesor! Domnul să vă odihnescă în pace, acolo sus, printre îngeri! Iancu B

CRISALIDA ȘI FLUTURELE

În urmă cu mai bine de un an, pe 17 iulie 2021, după ce citisem în manuscris poemul ”Dansul norilor” al consătencei și fostei mele colege de școală LUCICA DELCEA, născută MATREȘU, scriam pe pagina mea: ”… Aproape o sută treizeci de pagini dactilografiate care completează și încununează în mod fericit monografia mea, ridicându-se de la un text prozaic la unul liric de o neasemuită frumusețe, scris în maniera din liliecii sorescieni! Poate sunt lipsit de modestie alăturând monografia mea acestui poem, dar așa percep eu lucrurile, cele două lucrări vor trebui în viitor citite împreună pentru a avea o imagine completă a acestor locuri. Iar cititorii care au locuit pe aceste meleaguri să-și reamintească nu doar imaginea, ci si parfumul lor! Lucica Matreșu sublimând amintirile și trăirile pe care le pot evoca paginile mele, în fiorii calzi și îmbătători ai poeziei. Un fluture splendid care iese dintr-o nimfă nearătoasă!” Acum manuscrisul e la editură, în curs de apariție. Îl recomand cu căldură tuturor celor care încă mai iubesc satul românesc! Și iubitorilor de poezie, bineînțeles! CRISALIDA: ”... În ceea ce priveşte grâul nou, din ultima recoltă, după primul măciniş, înainte ca cei ai casei să mănânce din pâinea nouă, gospodina casei făcea „colacul fântânii”! Un colac mare, rotund, cu o gaură în mijloc. Împodobit cu flori împletite, colacul se aşeza pe capul unei fete de 12-13 ani, neprihănită, care îl plimba cu alai, însoţită de copiii din vecini, pe uliţă, până la prima fântână. Aici gospodina scotea colacul de pe capul fecioarei şi-l rupea în bucăţi, pe care le împărţea copiilor. Nu îmi mai amintesc dacă se rosteau ceva vorbe rituale. Mi-o amintesc însă pe o copilă din vecini, Gicuţa ale Paraschivan (Văleanu), ce frumoasă şi mândră era, mergând pe uliţă cu colacul ăla plin de flori încolăcite pe el. Parcă era o zână din poveşti ori Demeter, zeiţa agriculturii şi a fertilităţii din mitologia greacă!” Acesta este un fragment din monografia mea despre satul natal. Iar mai jos: FLUTURELE: "COLACUL FÂNTÂNII" "Știam că după treieratul grâului, din prima făină măcinată se făcea "Colacul fântânii". Bătrânele ne anunțau cu o zi înainte: - "Mâine să fiți p'aci, măiculiță, că fac "Colacul "fântânii!" Împleteau un colac din trei fâșii de cocă, lipeau pe el trei cruciulițe, tot din cocă. După ce-l scoteau din cuptor, îl legau din loc în loc cu flori și crenguțe de busuioc. Toată ulița mirosea a pâine coaptă. Ieșea bătrâna cu colacul pe vadră. -" Hai cu bâta, să vă dau din " Colacul fântânii!". Coboram rusca la fântâna din vale, cu bâta în frunte. Scotea apă, umplea vadra, se inchina de trei ori, stropea colacul cu apă, cu busuioc, apoi ne dădea la fiecare din el. Doamne, ce parfum avea! Și dulce, și bun, și gustos! Mama, pentru a nu se pierde tradiția, făcea același ritual pentru nepoții ei și alți copii de pe uliță, cu o singură diferență: la fântâna din curte. "Ca să știe și ei. Să nu uite ce e ăla "Colacul fântânii"!. Când 'or fi fi mari să-și aducă aminte..." Ne împarte mama la toți. Gustăm. -"Dar de ce nu mai are parfumul dinainte?!" întreb și eu, așa, în virtutea amintirii. -"Dă ce? Să vă spui eu dă ce. Dacă stropește ăștia grâu' cu toate prafurile.. Cum să mai aibă gust?! Păi era înainte grâu' bob și bob... Acu e plin dă toate ierburile după fața pământului. Când făceai pâine, mirosea toată linia dă la un cap la altu' Acu', nu mai miroase nici la noi pă bătătură! Și aerul l-au stricat ăștia cu avioanele lor! Or să otrăvească ăștia tot pamantu'! Păi când făceam cozonac, decât îl frământam și ieșea din căpistere, uite-așa să umfla și mirosea! N-aveai treabă! Acu', pui toate glogozeniile în el, și pă care auzi, că nu i-a ieșit bun! Mănâncă lumea, acu', tot felu' dă prăjituri. Dumnezeu știe din ce-or fi făcute!" Fragment din poemul "Dansul norilor", autor Eugenia-Lucica Delcea. CRISALIDA ȘI FLUTURELE (II) Pentru a înțelege pe deplin această postare, și în special titlul, vă recomand să revedeți prima parte a acestei postări, din ziua de 31 iulie curent. CRISALIDA: "Primăvăra a debutat apoi brusc, cu nişte călduri aşa de mari pentru luna martie, încât toată zăpada aia imensă s-a topit în doar două zile. Căţărat pe troianul de zăpadă mă uitam cum apa curgea năvalnic, ca un adevărat torent, pe fostele pârtii. Tot prăpădul ăla de omăt, transformat în apă, a umplut apoi Oltul şi Dunărea care n-au putut să-l cuprindă, revărsând-se şi provocând mari inundaţii. Apele Oltului mare şi ale Dunării se uniseră, înghiţind şi Oltul mic, care dispăruse. Apa ajunsese până sub mal, inundând casele din vale. Dacă priveai din mal spre Oltenia nu vedeai decât apă, de sub mal până la linia orizontului. Cât vedeai cu ochii. Parcă erai la mare, singura deosebire fiind că apele nu erau albastre ci gălbui, nămoloase. Acel potop de apă s-a retras târziu, spre vară, lăsând în urmă bălţi, care forfoteau de peşte. Într-o astfel de baltă a găsit tatăl meu o namilă de somn, pe care nu l-a putut căra singur ci a trimis vorbă să se ducă bunicul meu după el, cu căruţa. La bâlciul din toamna precedentă bâtu, cum îi ziceam bunicului, cumpărase cu două sute de lei o albie mare, mai mare decât cele obişnuite, spre nemulţumirea mamarii, care-i reproşa că cine o să se poată lupta cu a albie. Albia n-o folosisem încă, şi a fost tocmai bună să păstreze peştele, conservat în saramură, în ea. Toată vara am mâncat din peştele ăla, ca iarna din porc. Sora tatei, tanti Ghina, se măritase de puţină vreme cu nea Dumitru Băieţica, din Odaia. Nea Dumitru lucra la Fermă, era tractorist, şi în vara aia deservea o maşină de bătut porumb. Mergeam cu mamarea să-i ducem mâncare şi uneori se revolta, „Iar peşte, mamă-soacră, nu-l mai terminaţi odată?” Fragment din monografia comunei Lița, SATUL DIN INIMA MEA, Iancu Bâță, Editura MJM Craiova, 2021 FLUTURELE: " Când venea Oltul Mare, acoperea totul în cale. Apa lui ajungea până sub sat, de la cele trei fântâni numai cumpăna se vedea. Oltul Mic nu mai era. Lumea toată venea la mal, să privească prăpădul. Cine apuca "între Olturi" era un om pierdut. Animale, culturi luate de apă, nu mai era nimic de făcut. Și ploua, mereu ploua... Cerul până-n pământ, norii se ciocneau rând pe rând, tunete, fulgere... Omul privește disperat și tăcut. Natura are ultimul cuvânt. Văcarii fuseseră anunțați de cei care veneau "dintre Olturi", că Oltul Mare a dat peste răscoale și vine cu repeziciune spre sat. În disperare, văcarii au mânat animalele cât au putut, până când le-au abandonat. Vestea a ajuns la sat. Deodată se aude pe ruscă, pe linie, pe bătătură: " -Vine Oltul Mare! Vine Oltul Mare!" Vuietul lui se auzea până la sat. -"Bivolița n-a veniți acas'! Unde-o fi? Pe unde-o fi rămas?" Toți am fugit la mal. Oltul Mare ieșise din pădure, acoperise viile, se apropia de sat. Mama privește toată Valea Sâiului. Plânge. -"Doamne, Doamne, ce mai, am rămas fără ea! Nu e niciunde! Ce ne mai facem noi fără vită de lapte în casă? Și ce bivoliță bună de lapte era!" Deodată, auzim un vuiet puternic, sinistru chiar. Eu, mama și tăticu fugim la mal. Oltul Mare lovise cu putere malul. Până aici! Aici s-a oprit. Cât privești pe toată Valea Sâiului, de la Islaz și Moldoveni până la Lița, totul este acoperit de apă. Ce rău? Nici-un râu Olt! Ocean! Urma timpul de urmărire, de așteptare. Cât are de gând să poposească pe aceste meleaguri Oltul Mare? -"Opreo, a venit momentul potrivit! Ai să vezi pește ce n-ai văzut în viața ta pă pământ!" Gheorghe nu se înșela. Simțea foarte bine natura. Când apa rămânea la un metru și ceva, începea captura. Știuci, crapi, somn- monștri, nu alta! Cu sacu-i căra. Din copilărie n-am mai văzut decât în filme așa ceva. Tăia peștele tot în bucăți, îl săra " morugă" și îl atârna în pod- provizii pentru o vreme bună. Când făcea o frigare, era" "ca la mama lu' pește", cum ii plăcea lui Gheorghe să spună. În urma retragerii, rămânea un mâl fin, ca acela al fluviului Nil. Noi, copiii, ne afundam picioarele în el până la genunchi" Fragment din poemul " Dansul norilor", autor, Eugenia-Lucica Delcea 13.08.2022 Turnu Măgurele

PAPARUDELE

În verile copilăriei mele, dacă nu ploua timp de două-trei săptămâni sau chiar mai mult, rânjindu-și colții seceta, unul dintre dușmanii truditorilor ogoarelor, pe ulițele Liței își făceau apariția paparudele. Grupuri de fete tinere, adolescente și preadolescente de 12-14 ani, îmbrăcate precum Eva în rai după ce mușcase din mărul cunoașterii, adică mai mult goale, având doar câte doar două fire de ață legate pe sub buric și pe deasupra sânilor de care erau atârnate frunze de bozii, de borji, cum li se spune la noi în sat. Acestea dansau un dans rudimentar, bătând ritmul din palme și cântând: Paparudă – rudă Vino de ne udă Cu găleata plină Ploile să vină Cu găleata rasă Ploile să varsă... ........................... Să ne dai cu ciuru Să umpli pătulu’… Mai erau și alte versuri, cred, dar nu mi le mai amintesc. În timpul dansului ori la sfârșitul acestuia, gospodina casei la care se efectua ritualul, sau, când se dansa pe uliță femeile mai în vărstă din mahala, care stăteau pe lângă casă, să gospodărească și să aibe grijă de cei mici cele tinere fiind la câmp, la muncă, veneau cu vedrele pline de apă pe care le aruncau peste paparude. Nu le făceau rău, pe căldura aia, ba, dimpotrivă, gălețile de apă erau ca un duș înviorător. La terminarea dansului paparudele ori, mai degrabă, însoțitoarele lor mai în vârstă, primeau ca răsplată ciurele de mălai, făină sau alte bucate. Alaiul paparudelor era însoțit pe toată ulița de grupuri de curioși, femei și copii, îndeosebi. Noi, băieții, umblam după ele pe mai multe ulițe pentru că, mai ales când ne mai mărisem, ne înfiorau sânii abia înmuguriți ai tinerelor paparude care, în timpul dansului se mai dezgoleau din cauza balansului frunzelor, cauzat de mișcările ritmice. Ba puteam întrezări chiar mai mult din misterul femeiesc atunci când peste frunzele de boji ce încingea mijlocul paparudelor se prăvăleau zecile de litri de apă din gălețile mânuite cu putere de gospodinele mahalalei. Eheeei, fugit irreparabile tempus! Uneori, în vreme de secetă, și tinerele fete și fetițe din mahala efectuau un ritual prin care chemau ploile să se reverse asupra satului. Florina ale Mitruș, cea mai mare din grup, sora lui Oniță și Fane, Gica ale Firican (Ecaterina Lascu, acum Văleanu), Elena Chițu (Nuța, Naty) și verișoarele ei mai mici Caterina și Ficuța, Florina Mitrana, Vergina Bolborici (ale Chera), Florina și Gicuța Văleanu (ale Paraschivan) făceau o păpușă din nămol care se numea Muma Ploii apoi mergeau cu ea pe malul Oltului mic. Nu am fost niciodată cu ele acolo, era o treabă de fete, dar o să-l las pe fostul învățător Ion Sarchiz să-l descrie: „Muma Ploii se organiza de copii când vara era secetă și nu ploua. O păpușă pe o platformă, cu flori pe lângă cap, cu lumânări, grupul de copii mergea cu ea la Sâi, jelind: Scoate Doamne cheile Și deschide porțile Să înceapă ploile Ca să crească grânele După care da păpușa pe apă cu platforma cu lumânări, cu tot.” În alte părți acest obicei se numește Caloianul și este un ritual asemănător unei înmormântări la care participă tot satul. După ce i se dă drumul păpușii din lut pe apă, oamenii se întorc în sat și iau parte la o masă, ca un fel de pomană, la care se consumă bucate aduse de fiecare dintre participanții la ritual.

Din istoricul comunității adventiste lițene

...

Nu trebuie să uităm însă că, deși marea majoritate a locuitorilor comunei sunt creștini de rit ortodox, în Lița există și o comunitate de creștini adventiști de ziua a șaptea! Începuturile acesteia pot fi identificate cu aproape un secol în urmă, în 1925, când printre membrii consiliului parohial al părintelui Ioan Anca se numărau Marin Bocioroagă și cumnatul său Gheorghe Grecu, zis Ducu. Om cu ceva știință de carte, Marin Bocioroagă era un cititor asiduu al cărții de căpătâi a creștinilor, Biblia! Fire iscoditoare a observat că, potrivit unor paragrafe ale cărții sfinte, precum cel în care se spune că Hristos a înviat din morți în prima zi a săptămânii, duminica nu este ziua a șaptea, zi în care Domnul s-a odihnit după desăvârșirea creației și care este consfințită drept zi de odihnă, închinată Domnului, potrivit celei de-a patra din cele zece porunci. Contrariat, a mers la părintele Anca și au purtat mai multe discuții pe această temă, după cum mi-a relatat nepotul său, Daniel Bocioroagă, unul dintre liderii comunității adventiste din Lița. Fac o paranteză și spun că, după părerea mea, aceste controverse au fost iscate și de faptul că în anul 1925 a fost adoptată Legea repaosului duminical și în sărbătorile legale, lege prin care duminica a devenit zi liberă în România, fapt de natură să creeze anumite dezbateri în societatea acelor ani. Controversele erau alimentate, probabil, și de faptul că în perioada interbelică în toate calendarele ortodoxe, duminica era trecută ca prima zi a săptămânii. Părintele Ioan Anca i-a dat dreptate consilierului său și le-a spus lui Marin Bocioroagă și cumnatului său, Gheorghe Grecu, care era de aceeași părere, că “dacă vor să fie cu adevărat credincioși să țină sâmbăta ca sărbătoare. El nu poate să facă acest lucru întrucât are familie grea, are zece copii de crescut, și nu poate risca să se pună împotriva bisericii oficiale și a legii”. Marin Bocioroagă și Gheorghe Grecu au început să se intereseze prin satele vecine dacă mai sunt oameni care gândesc ca ei. La un moment dat, demersurile lor s-au intersectat cu ale unui bătrân din Putineiu, Ivâncică Ștefan, care, împreună cu soția sa, umblau prin sate, desfășurând activități de evanghelizare. Aceștia i-au inițiat în punctele fundamentale de credință ale doctrinei adventiste precum și cu privire la modul de viață al adepților acestui cult, punând împreună bazele comunității de adventiști din Lița, lucru ce se întâmpla în 1935, la un deceniu după ce Marin Bocioroagă și Gheorghe Grecu începuseră să se îndoiască și să-și pună întrebări cu privire la corectitudinea practicilor lor religioase. La început nu au fost prea mulți, familiilor inițiatorilor alăturându-se cele ale lui Ion Șchiopu, Vița Manță și alți câțiva. Primul copil născut în sânul comunității a fost Cornel Bogioroagă, cunoscutul croitor de prin anii 70 – 80, ai cărui părinți erau ambii adventiști. Comunitatea ajunsese la circa douăzeci de persoane la începutul anilor ‘40, când regimul Antonescu a declanșat represiunea asupra cultelor religioase minoritare. La începutul lui septembrie 1940, prin două decizii ministeriale, asociaţiile şi sectele religioase au fost interzise, iar patrimoniul acestora a intrat în proprietatea statului. Guvernul Antonescu a revenit asupra acestor măsuri, dar în anii 1941 şi 1942 au fost înteţite practicile represive. Punctul culminant al deciziilor orientate spre prigonirea acestor culte a fost atins la 6 mai 1942, zi în care mareșalul Ion Antonescu a hotărât deportarea în Transnistria a tuturor „sectanţilor“. Până la urmă, măsura extremă s-a limitat doar la inochentişti, o grupare minoritară din Basarabia, dar în decembrie 1942 toate asociaţiile/cultele neoprotestante au fost din nou scoase în afara legii, dispoziţie care s-a păstrat până la căderea regimului Antonescu. În acest nefericit context, unii membri ai comunității lițene au fost arestați (Gheorghe și Floarea Grecu, Marița Bocioroagă, Vița Manță) și duși de către jandarmi până la București pe jos, din post în post, deși unele dintre femei erau gravide sau aveau copii mici. Aici au fost deferiți Curții Marțiale și judecați, norocul lor purtând numele maeștrilor avocați Ștefan Demetrescu și Ion Bătrâna–Voivodeni care, în pledoariile lor, au demonstrat instanței că acuzații erau oameni pașnici, gospodari, folosind și o metaforă din care rezulta că doar în pomii care au roade se aruncă cu pietre, obținând în final achitarea lor. În august 1948 regimul comunist promulgă Legea pentru regimul general al cultelor religioase prin care Biserica Adventistă de Ziua a 7-a, care număra circa 13000 de credincioși, este recunoscută alături de alte culte neoprotestante, activitatea acestora, ca și a bisericii majoritare, urmând a fi desfășurată sub controlul Ministerului Cultelor, devenit ulterior Departamentul Cultelor: Deși acum se aflau în legalitate, adventiștii întâmpinau o serie de greutăți din cauza faptului că, date fiind cerințele doctrinare, nu puteau participa sâmbăta la activitățile desfășurate în școli, fabrici, uzine și alte unități economico-sociale, ziua liberă la nivel national fiind cea de duminică. Membrii comunității au perceput acest fapt ca o constrângere, ca o limitare a drepturilor, care a determinat orientarea profesională a tinerilor spre meserii în care își puteau organiza singuri activitatea, putând astfel să aibă liberă ziua de sâmbătă: cizmărie, croitorie și altele de acest gen, în special în sectorul meșteșugăresc! Au existat însă și cazuri în care membri ai comunității lițene au reușit, uneori cu prețul unor controverse și discuții cu părinții adventiști, să lucreze la instituții de stat, cum a fost cazul copiilor lui Oniș Armeanu, băiatul acestuia, Ionel, care mi-a fost coleg de școală generală, reușind să fie admis și să urmeze cursurile Facultății de Geologie, iar după 1990 pe cele ale Facultății de Drept, fiind în prezent un renumit avocet în Câmpina și un membru de vază al comunității adventiste din acel oraș prahovean. Cu toate impedimentele arătate mai sus, comunitatea s-a dezvoltat puternic în anii regimului comunist, astfel încât prin 1976 ajunsese să numere 120 de persoane, fapt ce a impus necesitatea unui lăcaș propriu de cult, până atunci manifestările religioase având loc în spații închiriate la diferite persoane. Liderii comunității au încercat să obțină o autorizație pentru construcția unei case de rugăciuni proprii, dar autoritățile nu au fost de acord, întrucât legislația acelei vremi, în care Ceaușescu demarase acțiunea de sistematizare a satelor, impunea un imobil cu etaj, ceea ce depășea posibilitățile financiare ale comunității. Inventivi, tinerii adventiști au găsit o soluție, cumpărând o casă cu terenul aferent pe numele unuia dintre ei, pe care au intenționat să o transforme în lăcaș de cult. În luna august a acelui an, 1976, au trecut la mărirea și amenajarea clădirii, pe bază de autorizație de extindere. Până în toamnă au ridicat noua construcție, de 19 X 6,5 metri, dimensiuni în care fusese inclusă și o parte din clădirea inițială. Autorităților locale nu le-a convenit acest lucru, probabil din cauza politicii generale de desconsiderare a bisericii, promovate de statul comunist care clama ateismul, și i-au acționat în instanță, reușind să obținâ o hotărâre judecătorească prin care se impunea demolarea construcției. Membrii comunității adventiste nu s-au împăcat cu această situație și au mers în audiență la primul-secretar al Comitetului județean de partid, cel care pe atunci conducea tot ce mișcă în județ, Teodor Roman. Inițial acesta nu le-a luat în seamă doleanțele, dar adventiștii lițeni au mers într-o nouă audiență, prezentând primului-secretar documente din care rezulta că instanța pronunțase această hotărâre pe baza unor măsurători mult exagerate, din care rezulta o lungime de 30 de metri ai clădirii, față de cei 19 din realitate. Primul-secretar l-a convocat pe inspectorul pentru culte, care a recunoscut că se exagerase. În fața acestei situații, Teodor Roman a hotărât destituirea lui Lucică Mocanu, secretarul Consiliului Popular al comunei Lița, cum se numea pe atunci Primăria, și sancționarea cu amendă a vice-primarului Tane Cojoacă. Hotărârea de demolare urma să nu se mai aplice, dar a impus adăugarea unui etaj clădirii, pentru a fi conformă legislației în curs. O comisie de la Serviciul de sistematizare al județului, condusă de inginerul Andrei din Lunca, a hotărât însă că fundația clădirii nu-I suficient de rezistentă pentru a suporta un etaj, inchizând astfel problema. Noua clădire nu era încă finalizată, când marele cutremur din 4 martie 1977 a deteriorat parțial grajdul familiei Grecu, folosit ca loc de adunare a comunității. În aceste condiții, au hotărât să se mute în noua locație la care partea de interior era deja finisată, permițând folosirea acesteia pentru ținerea slujbelor rituale. Pentru a putea fi folosită în acest scop era necesară, însă, aprobarea autorităților. Inițial, lițenilor nu li s-a acordat permisiunea de a-și folosi biserica dar, după câteva audiențe primul-secretar Teodor Roman s-a lăsat cumva înduplecat, dându-i însă dispoziție inspectorului pentru culte să le găsească un sediu unde să-și țină adunările, dar nu în Vaidei, unde locuiau majoritatea membrilor comunității, ci la celălalt capăt al satului. Această disoziție era justificată, cred, de dorința de a le pune bețe în roate și a le îngreuna credincioșilor prezența la slujbe, întrucât, pentru comuniști, religia constituia un drog care le întuneca mințile, opiul popoarelor, după cum spusese Karl Marx, unul dintre corifeii ideologiei comuniste. Auzind ce i-a cerut primul-secretar inspectorului pentru culte, Daniel Bocioroagă i-a replicat: - Dar, tovarășe prim secretar, asta ar însemna ca în fiecare sâmbătă toți cei peste o sută de adventiști ai nostri să defileze de două ori prin tot satul, pe șoseau principală, cu Bibliile în mână! Vizualizând imaginativ marșul acestora, Teodor Roman și-a dat o palmă peste frunte și a exclamat, adresându-i-se inspectorului: - Băi, știi că au dreptate? Lasă-i să-și folosească clădirea lor! Comuniștii, ca și guvernanții de astăzi, de altfel, se temeau de orice manifestare ce presupunea prezența unor grupuri numeroase de persoane, care nu era organizată de ei și pe care nu o puteau controla. Și astfel, din 10 iunie 1978, membrii comunității au putut să intre și să folosească biserica pe care și-au construit-o prin forțe proprii. În prezent lăcașul de cult al comunității adventiste din Lița este un local, bine întreținut, modernizat cu sprijinul primăriei, al membrilor comunității, precum și al donațiilor tinerilor care lucrează în străinătate, fiind dotat cu încălzire centrală, aer condiționat, instalație de sonorizare, parchet, geamuri termoizolante din termopan. Pentru acompaniamentul imnurilor religioase în dotarea lăcașului de cult există un pian clasic și unul modern, electronic. Comunitatea nu a beneficiat în trecut și nici acum de serviciile unui pastor propriu, ci de cele ale unor pastori itineranți, care se deplasează consecutiv pentru ținerea slujbelor la mai multe adunări din localități diferite,. Primul pastor care a deservit comunitatea din Lița s-a numit Trașcu, iar mai târziu slujbele au fost officiate de pastorul Paraschiv. În prezent, adunarea credincioșilor lițeni este păstorită de domnul Șerban Paul, cu studii teologice, ajutat de cei trei membri ai comitetului comunității: Marin Tudosoiu, Nelu Roată-Moale și Daniel Bocioroagă.

Tivicul

În prima zi a Postului Mare, după Lăsata secului de brânză, flăcăii mai tomnateci rămaşi neînsuraţi erau daţi în tivic. În post nu se mai pot face nunţi şi se considera că aceştia au pierdut şansa de a fi intrat în rândul lumii în sezonul care tocmai se încheiase. Obiceiul avea un caracter umoristic, de persiflare, de luare în tărbacă, dar şi un caracter moralizator în acelaşi timp, de sancţionare a celor care nu se integrează şi nu respectă normele comunităţii. În acele vremuri în care agricultura constituia baza existenţei comunităţii, familia şi rubedeniile acesteia erau esenţiale întrucât existau activitâţi care nu se puteau desfăşura individual cum ar fi secerişul şi treieratul grâului la arie, de exemplu. Ei, şi cei care tot amânau să-şi întemeieze o familie nu prea erau văzuţi bine de ceilalţi membri ai familiei şi neamuri. - Vrea să-i mai tragă o flăcăire şi-n var’asta! – zicea mama, ironic, despre un văr al nostru care , deşi se liberase de câţiva ani din armată n-avea încă de gând să intre în rândul lumii. Prefera să-şi continue viaţa de flăcău, fără griji, să petreacă cu prietenii, în loc să –şi asume responsabilităţile unei familii proprii. Ce presupunea datul în tivic? Mai toţi flăcăii aveau câini pe care-i foloseau la păzitul oilor ori la prins iepuri în sezonul de iarnă. Cei care puneau la cale datul în tivic al unui flăcău rămas neînsurat îi prindeau câinele, îi legau o tinichea de coadă, o tarabă cum se numeau bucăţile de tablă rămase nefolosite prin gospodării, după construirea unui acoperiş, de exemplu, după care luau bietul animal la goană pe uliţele satului. Tinicheaua sărea într-o parte şi alta, stârnind un zgomot care speria şi mai tare câinele, făcându-l să alerge înebunit, în hohotele de râs ale celor aflaţi pe uliţe. - Al cui e, mă?, întrebau aceştia. - Al lui cutare!, se ducea vorba. - Ha! Ha! Ha! Nu s-a însurat nici anul ăsta! E băbar, de-acum! Pentru că cei daţi în tivic nu mai erau consideraţi flăcăi de-acum, erau numiţi băbari. Asta poate pentru că fetele din generaţia lor fiind deja la casele lor era mai greu să mai fie acceptaţi de alte fete cu mult mai tinere şi trebuiau să umble pe la babe, ori să fie însuraţi prin aranjamente, prin babele care se ocupau cu peţitul, cu intermedierea unor căsătorii. În copilăria mea am asistat o singură dată la darea în tivic a unui flăcău din vecini. În proximitatea casei noastre locuiau un grup de flăcăi mai mari cu 12-15 ani ca mine. Niculai Firican, decedat, din păcate, la doar 33 de ani, Oniță Mitruș, eroul uneia dintre povestirile mele, fratele său Fane, frații Nicu și Traian Mitruș, ziși ale Baronu, cei trei băieţi ai lui Ficu Mitrus (ale Caraută), Pascu, Marin si Ionică, frații Ionel (fotbalistul) si Marin Chiţu, nea Pascu Bâță. Născuți in preajma anului 1940, flăcăi de 16 - 20 de ani in copilăria mea, am putut să-i observ şi să învăț multe de la ei. Unul dintre ei, nu spun care, a fost dat în tivic într-un an în care crescusem destul ca să înţeleg ce se petrece. Odată cu generaţia acelor flăcăi obiceiul a început să se piardă, a venit colectivizarea, apoi industrializarea, bărbaţii satului nu mai lucrau în agricultură, plecaseră la Combinat sau aiurea, pământul nu mai era lucrat individual sau în cete, apăruseră maşini agricole care eludaseră anumite necesităţi. Înainte de a pieri cu totul, obiceiul tivicului s-a transformat mai întăi, adaptându-se noilor forme de organizare a muncii. Iată cum descrie obiceiul tivicului publicistul Tudor Matreşu, pe pagina sa, Ştiri din comuna Liţa: ,,Până acum câțiva ani, în urmă, exista tradiția Tivicului, un obicei, care îi cam speria pe cei (cele) rămași necăsătoriți. Luni dimineața, după L[satul secului, dacă în mahala exista un tânăr (tânără) mai tomnatic(ă) necăsătorit , cineva din mahala, mai vârstnic, lua o tarabă și un băț și mergea în curtea "fericitului" bătându-i ritmic taraba. În timp ce bătea taraba îi recita versurilesatirice: "Lapte-ai mâncat/ Brânză-ai mâncat/ Dar de ce nu te-ai însurat? ", repetându-i de câteva ori versurile. Cel "învinuit de catastrofica situațíe" scotea o sticlă cu vin și câteva pahare și servea pe cel care venise cu Tivicu. Existau însă situații când cu Tivicu mergeau mai mulți în curtea tânărului, și atunci acesta scotea vadra de vin și se puneau pe chefuit. Cu promisiunea că nu-l va mai prinde Tivicul viitor neînsurat. La anumite locuri de muncă, în combinat (și eu am trecut prin asta), când unul neînsurat ajungea la atelier sau fabrică, era așteptat de câțiva colegi cu un ciorap umblut cu nisip și-l loveau pe spinare până când acesta le promitea ceva de băut colegilor, după program, la cârciumă. Venisem dimineața la muncă uitând că era Tivicul și, la intrarea în atelier m-au luat în primire câțiva colegi cu ciorapul cu nisip. Și dă-i cu ciorapul, dă-i, până când unul mai în vârstă m-a atenționat să le promoit ceva, de Tivic, "nebunilor" dacă vreau să scap de bătaie. Am făcut-o, s-au oprit din bătaie iar când am ieșit din schimb, ne-am adunat la cârciumă. Norocul meu a fost că nu eram singurul neînsurat. Am pus bani mai mulți și am făcut-o lată.'' Închei cu o ipoteză personală. Probabil că de la tradiția aceasta, a tivicului, provine zicerea populară ,,a plecat cu tinicheaua de coadă "! 6

Focurile de Lăsata secului

În seara de lăsata secului în comuna mea natală exista tradiţia ,,focurilor’’. Focurile mici la lăsata secului de carne şi focurile mari la lăsata secului de brânză, ultima zi în care se mai putea mânca ,,de dulce’’, după care se intra în Postul Paştelui sau Postul Mare, numit astfel pt că este cea mai lungă şi mai restrictivă perioadă de post de peste an. În această zi, a lăsatei secului de brânză, gospodinele făceau plăcinte cu brânză din care trebuia să mânânci o felie în fundul curţii pentru ca firimiturile să cadă pe jos, nu în casă, pe masă, pentru a fi ferită casa de furnici pe timpul verii. Se găteau bucate alese, seara fiind o cină festivă, ultima masă de dulce, la care veneau şi copiii ajunşi la casele lor, fiicele şi ginerii, precum şi finii, la ,,iertăciune’’ cum se spunea! Mai exact, la sfârşitul mesei se cerea iertare părinţilor pentru greşelile de peste ani şi li se săruta mâna. Finii procedau la fel, sărutând mâna naşilor! După iertăciune se ieşea la focurile mari, care se făceau în stradă, la răspântii sau în faţa curţilor cuiva. La focuri se adunau toţi vecinii, care aduceau snopi de coceni sau de viță pentru întreţinerea focului, damigene de vin şi plăcinte! Noi, copiii, aşteptam cu mare nerăbdare focurile, strângând din timp, de pe câmp, tofologi uscați, coceni și tot felul de resturi vegetale, pentru a le avea de Lăsata secului si a întreține focul cât mai mult timp. În plus, din tiugi și dovleci uscați, în care tăiam orificii pt ochi, nas, gură, și-n care băgam câte o lumânare aprinsă, făceam niște măști asemănătoare celor folosite de copiii americani de Halloween. Focurile erau numeroase, pe o uliţă mai lungă, aşa cum era a mea, fiind cinci-şase focuri. Grupurile de săteni adunate în jurul lor îşi aruncau unele altora anumite strigături rituale, folosind drept porta-voce pâlniile mari din lemn cu care se turna toamna vinul în butoaie. Cu scuzele de rigoare pt limbajul frust, strigăturile peste sat ( așa le numesc folcloristii) aveau o rimă rudimentară: ,, -Aoleooo, Aoleooo! – se striga dintr-un grup. - Ce ti-e, măăă, ce ți-e? – se auzea răspunsul cuiva dintr-un alt grup. - Mi-a crescut o varză- n găoază! - răspundea primul. - Cine-aleargă să ți-o roază? - Aleeeargă cutare cu cutare!" . Cutare şi cutare erau nume de persoane din sat potrivite astfel încât să stârnească hohote de râs. Un flăcău frumos, bine făcut, de exemplu, era strigat cu o babă ori o fată tânără dar slută. Ori invers. Un gospodar avut era strigat cu o văduvă amărâtă, ori alte potriveli hazoase. Pe lângă rolul pur umoristic, sau mai exact de a se face haz pe seama unora, se pare că strigăturile aveau si un rol moralizator, de a dezvălui şi sancţiona anumite legături neacceptate de comunitate, amantlâcuri ascunse, de exemplu... Când o femeie căsătorită, de exemplu, era strigată cu un anumit bărbat, însemna, deobicei, că aceștia erau amanți ori se trăgea un semnal de alarmă referitor la posibila evoluție a relațiilor dintre ei. ...La strigăturile cu " mi.a crescut o varză.n g...." se mai folosea și cea cu " mi.a crescut un par in burtă / cine-aleargă să mi-l rupă?". Îmi cer încă o dată scuze pentru aceste strigături fruste, dar asta era realitatea acelor ani, erau nişte strigături care veneau de undeva din vremuri ancestrale iar ţăranii nu se ruşinau de lucrurile fireşti, pe undeva. În jurul focurilor se petrecea cu vecinii până târziu în noapte. A fost unul dintre cele mai frumoase obiceiuri din copilăria mea, poate şi unde noi, copiii, eram îngăduiţi, nefiind trimişi la culcare ca de obicei! Până încoace târziu, când mă căsătorisem și eram la casa mea, căutam să fac astfel încât să fiu la casa părintească de lăsata secului!

ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE '89 (V)

S-ar putea crede, având în vedere faptul neprezentării colonelului Langa încă din primele momente alături de cei care încercau să constituie nucleul noii puteri, că şeful nostru a fost ostil schimbării, acţionând pentru menţinerea vechii stări de lucruri, idee pe care încercau s-o acrediteze cei care-l acuzau de coordonarea unor acţiuni teroriste. Nimic mai greşit! Domnia sa a fost din primele momente alături de cei care au acţionat pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Este o concluzie a mea personală, bazată pe relatările unor colegi de-ai mei despre felul în care s-a comportat în zilele de 21 şi 22 decembrie, înaintea momentelor care au precedat instaurarea noii puteri, când eu încă nu mă reîntorsesem în unitate. Este de notorietate faptul că în seara zilei de 18 sau 20 decembrie (sursele sunt contradictorii) din dispoziţia celor de la partid, de pe platforma industrială a Craiovei au fost trimise la Timişoara câteva mii de muncitori înarmaţi cu bastoane, bâte din lemn şi alte obiecte contondente, care să acţioneze pentru pacificarea celor ridicaţi împotriva lui Ceauşescu. Ajunşi în oraşul de pe Bega oltenii, cărora li se spusese că oraşul e terorizat de bande de huligani, au realizat ce se întâmplă de fapt şi au fraternizat cu răsculaţii, renunţând la intenţiile belicoase şi plecând înapoi spre Bănie. După întoarcerea garniturilor de tren din Banat, şeful inspectoratului judeţean al M.I., temându-se probabil de ceea ce vor relata prin oraş cei care fuseseră acolo şi de cum se vor repercuta spusele acestora asupra craiovenilor, a convocat o şedinţă operativă la care au participat toate cadrele cu funcţii de conducere din securitatea şi miliţia doljeană, pentru a se analiza starea de spirit a populaţiei şi a se stabili măsurile necesare pentru prevenirea şi contracararea unor evenimente asemănătoare celor din Timişoara. Luând cuvântul, şeful securităţii, colonelul Gherghe, a raportat că oamenii săi nu au informaţii că în Craiova s-ar putea întâmpla ceea ce s-a întâmplat la Timişoara. Colonelul Langa a intervenit, ironizându-l: – Nici cei de la securitatea din Timişoara nu au avut astfel de informaţii şi vedeţi acum ce este acolo! Printre alte măsuri stabilite, s-a dispus ca cei de la Miliţia municipiului Craiova să dubleze efectivele care asigurau paza sediilor Comitetului judeţean şi Comitetului municipal de partid, ce fuseseră deja întărite de câteva zile, şi să instituie în zona acestora patrule mixte, compuse din miliţieni, militari din batalionul de securitate-miliţie şi gărzi patriotice. În seara zilei de 21 decembrie, mi-a povestit căpitanul Ion Rusu de la cercetări penale, care era ofiţer de serviciu pe Miliţia judeţeană, Langa i-a ordonat să transmită ordinul său de a fi retrase urgent dispozitivele constituite pentru paza sediilor comitetelor judeţean şi municipal de partid şi să se asigure că ordinul a fost executat. La puţin timp după retragerea dispozitivului a sunat unul dintre secretarii Comitetului judeţean de partid, Ciubotaru parcă se numea, cerând să vorbească cu şeful miliţiei judeţene. Colonelul Langa a refuzat să vorbească cu el. Secretarul a revenit peste câteva minute, Langa refuzând iarăşi convorbirea. Peste nici zece minute în anticamera cabinetului şefului miliţiei judeţene, situat la etajul doi al aripii dinspre est a clădirii inspectoratului judeţean al M.I., a intrat inspectorul şef, colonelul Ion Sandu, care avea biroul la etajul întâi, în cealaltă aripă. A întrebat dacă Langa-i în birou şi la răspunsul afirmativ al lui Rusu a intrat în cabinet, trăgând uşa după el. Datorită uşii duble, capitonate, a cabinetului Rusu nu a auzit ce-au discutat cei doi înăuntru, dar conversaţia nu a fost prea lungă, după doar vreo câteva minute s-a deschis uşa iar Sandu a ieşit precipitat, roşu ca racul la faţă. În timp ce uşa se deschidea, căpitanul Rusu l-a auzit pe Langa strigând în urma inspectorului şef: – Ieşi afară, băi, căcăciosule! Asiguraţi voi paza sediilor partidului, de-acum asta nu-i treaba miliţiei, e treaba securităţii. Ce se-ntâmplă acum în ţară e treabă de securitate, nu de miliţie. Probabil că Sandu venise la Langa trimis de secretarul comitetului judeţean de partid, care-l sunase să-i spună despre retragerea dispozitivului de pază. Tineţi cont că era în seara zilei de 21 decembrie, Ceauşescu era încă la butoane. Vi se pare că Langa acţiona pentru menţinerea sa la putere, sau că deja nu i se mai subordona? În prima parte a anului 1990 căpitanul Ion Rusu avea să plece din Dolj, cadru didactic la viitoarea Academie de Poliţie. După câţiva ani avea să ajungă directorul Direcţiei juridice din Ministerul de Interne iar, după plecarea sa din minister, şef de cabinet al lui Valeriu Stoica, pe vremea când politicianul liberal era ministru al justiţiei. Acum este profesor universitar la una dintre facultăţile de drept. Ne-am reîntâlnit de mai multe ori, a venit în vizită şi la noi acasă, eram prieteni, şi am rediscutat cele de mai sus, menţinându-şi mereu relatarea iniţială. A doua zi, 22 decembrie, muncitorii Fabricii de avioane din Craiova au ieşit in corpore din uzină, deplasându-se pe jos spre centrul oraşului, spre sediul Comitetului judeţean de partid. Pentru cei care nu cunoaşteti Craiova, uzina 444 cum i se spunea pe atunci fiind obiectiv militar, este situată în câmp, la câţiva kilometri buni de oraş. Dacă ar fi fost fidel regimului, colonelul Langa ar fi putut acţiona cu efectivele de care dispunea pentru dispersarea coloanei de manifestanţi înainte de a intra în oraş ori imediat după intrare, la podul de la Electro, punct obligatoriu de trecere, unde ar fi putut constitui un baraj eficient. Nu a făcut asta, ba din contră, l-a sunat pe căpitanul Luchian Mitran, adjunct al şefului miliţiei municipale, căruia i-a ordonat să se deplaseze personal pe traseul de afluire al coloanei de manifestanţi şi să retragă dispozitivul existent pe traseu, asigurându-se personal ca nici un ofiţer sau subofiţer de miliţie să nu se afle pe traiectoria marşului sau la Comitetul judeţean de partid. Ordinul a fost dat de Langa lui Mitran în jurul orei nouă dimineaţa, când Ceauşescu se afla încă în biroul său din sediul Comitetului Central. Şi atunci, ce logică ar fi avut ca după plecarea lui Ceauşescu din sediu şi arestarea acestuia să se fi pus în fruntea unor forţe ostile schimbării şi să fi iniţiat sau condus acţiuni teroriste, cum l-au acuzat unii dintre acoliţii generalului de la armată? Ziua de 25 Decembrie, ziua de Crăciun, a fost o zi destul de grea pentru noi. Fusesem izolaţi în sediu, ni se tăiaseră toate legăturile telefonice, nu mai puteam comunica cu nimeni. Deşi ne conformasem dispoziţiilor celor de la Comitetul Salvării Naţionale şi acţionasem în oraş împreună cu reprezentanţi ai noului organism de putere, oficial nu se prezentase încă nimeni la noi, nici de la Comitet nici de la Armată, să ne preia, ca să zic aşa. Abia pe 27 decembrie s-a întâmplat asta, când au venit cei de la Armată, au preluat paza unităţii şi punctul de control acces, au dublat cu ofiţeri de armată toţi ofiţerii cu funcţii de conducere din unitate, ofiţeri în uniformă de campanie care stăteau în birourile şefilor noştri, supervizând activitatea acestora. A fost efectuată inventarierea armamentului şi muniţiei din rastele şi magazii, neconstatându-se diferenţe faţă de scripte, ceea ce a confirmat faptul că efectivele unităţii noastre nu trăseseră nici un foc de armă în zilele acelea. Dar asta avea să se întâmple peste două zile, de Crăciun nu ştiam ce se va întâmpla cu noi, interpretând ca un semnal rău prevestitor tăierea legăturilor de comunicaţii de care beneficiasem până atunci. Singurul mijloc de legătură cu exteriorul rămăsese televizorul, la care ne holbam toţi pentru a afla cu o clipă mai devreme ceea ce urma să se întâmple. Un grup destul de numeros de ofiţeri am stat toată noaptea la televizorul din camera ofiţerului de serviciu, care era şi anticamera cabinetului şefului. Spre dimineaţă, după ce am vizionat filmul simulacrului de proces al lui Ceauşescu şi al execuţiei, domnul colonel Langa ne-a zis: – Gata, mergeţi în birouri şi încercaţi să vă odihniţi puţin. Nu cred că vom mai avea ce vedea! Bâţă şi Manta, voi rămâneţi, veniţi la mine în birou că vreau să discutăm ceva. Împreună cu Iulică Manta, şeful Serviciului Circulaţie, l-am urmat pe şef în birou în timp ce restul ofiţerilor plecau. Domnul colonel Langa a deschis fişetul şi a scos o sticlă de culoare verzuie, la trei sferturi. – E un vin de colecţie, a spus şeful. Păstram sticla să i-o fac cadou generalului Nuţă, de ziua lui, dar acum... Nu ştiu dacă ştia deja de moartea lui Nuţă, eu şi Manta cred că încă nu aflasem despre doborârea elicopterului în care Nuţă şi Mihalea erau transportaţi încătuşaţi la Bucureşti! A scos şi trei pahare, a desfăcut sticla şi a turnat în ele. Era un vin gros, uleios, de culoare gălbui-cărămizie. Pe sticla închisă la culoare scria cu litere în relief, realizate din turnare: Pivniţele Coroanei (sus, în semicerc), Segarcea, 1929 (jos, drept, unul sub altul). Nu mai băusem până atunci un astfel de vin, vechi de 60 de ani. Auzisem că vinul prea vechi se face marmeladă, o legendă urbană cred, dar nu era aşa. Era o esenţă de vin aş putea spune, o licoare dumnezeiască, dar tare, puternic, ne-a ajuns partea doar câte două păhărele dar simţeam deja că mă ia valul. Erau şi oboseala şi emoţiie, cred, nu doar vinul! – În dimineaţa aceea, ne-a povestit şeful, m-a sunat directorul de la Avioane. ,,Şefu', ce fac? - m-a întrebat. Nu mai pot să-i ţin! Sunt câteva mii de oameni adunaţi la poartă! Ies din uzină şi pleacă spre oraş!'' - ,, Lasă-i să plece, i-am spus. Ce poţi să le faci?" L-am sunat apoi pe prietenul meu Ciovică, şeful miliţiei judeţului Arad, şi apoi pe cel de la Cluj, unde lucrasem înainte de a veni la Dolj. Am aflat că şi la ei se ridicaseră oamenii. Gata, mi-am zis, dacă s-au ridicat şi Ardealul şi Oltenia, Ceauşescu e dus! Nu mai are nici o şansă. Şi am pus iarăşi mâna pe telefon şi l-am sunat pe Mitran, locţiitorul de la municipiu. ,,Măi, i-am spus! Vezi că s-au ridicat cei de la Avioane, vin spre centru. Probabil în drum or să-i ia şi pe cei de la Electro si care mai sunt acolo, pe patforma de est. Urcă-te-n maşină, fugi la intrarea în oraş dinspre Balş apoi vii încet înapoi şi trimiți la sedii toţi miliţienii pe care-i găseşti pe traseu. Ai grijă să nu rămână vreunul rătăcit pe acolo, prin calea manifestanţilor‟. Chestiunea aceea din 27 decembrie, cu preluarea de către armată a miliţiei judeţene, n-a durat decât o zi, pentru că în ziua următoare s-a dat decretul prin care instituţia noastră era recunoscută, devenea Poliţie, nu mai era Miliţie! Iar cei de la Armată s-au retras. Colonelul Langa a fost chemat la Bucureşti, iar la televizor s-a anunţat numirea sa în funcţia de şef al noii instituţii, Poliţia Română. Nu a durat mult, perioada aia în care la Televiziunea Liberă se perinda cine vrei şi cine nu vrei încă nu se terminase. Aşa că pe post a apărut mintenaş o delegaţie de ofiţeri ai unor unităţi militare din Craiova care au protestat împotriva numirii în funcţia de şef al Poliţiei naţionale a unui ofiţer care condusese acţiunile teroriste din Craiova. Lucrătura generalului, probabil, căruia şeful nostru refuzase să-i predea materialele privind cercetările la fata locului în zonele unde căzuseră presupusele elicoptere. Cei care-l numiseră au dat înapoi şi au revocat numirea. A fost numit doar şeful Direcţiei Poliţiei Economice, o funcţie tot la vârful instituţiei, dar de mai mică suprafaţă. Păcat! Mi-a mărturisit după un timp că, dacă nu s-ar fi revocat numirea, ar fi creat o instituţie puternică, de adevărati profesionişti. ,,Aş fi dat mai mult de jumătate afară, dacă ar fi trebuit. Pentru că cei rămaşi ar fi făcut tot atâta treabă cât toţi ceilalţi, din care mulţi doar se fac că muncesc!‟‟ Sunt convins că aşa ar fi fost, l-am cunoscut destul de bine pentru a-l fi crezut în stare de asta. M-a întrebat dacă vreau să merg împreună cu domnia sa la Bucureşti. I-am răspuns că nu, eram prea îndrăgostit de viitoarea mea soţie şi-mi venea greu să plec de lângă ea. Dar regret că n-am făcut-o, nu aş fi avut decât de câştigat lucrând în continuare lângă un astfel de profesionist. După o vreme a fost înaintat la gradul de general. A ieşit la pensie de pe funcţia de ministru-secretar de stat, pe vremea preşedintelui Constantinescu. In ceea ce mă priveşte, după verificările efectuate asupra cadrelor fostei miliţii doljene de către o comisie senatorială condusă de senatorul Voica, apoi de către una a Ministerului de Interne condusă de generalul Stoleru, care s-au soldat cu epurarea unora şi destituiri din funcţii, am fost numit şef al Poliţiei Economice din Craiova, revenind în sediul din strada Libertăţii unde îmi începusem ucenicia. Începea o altă etapă a carierei mele, cea de poliţist. Într-o nouă instituţie, total reformată, speram! Într-una din zile am fost căutat la birou de profesorul Popa, împreună cu care participasem la unele acţiuni în acele ultime zile ale lunii decembrie. Profesorul era acum liderul unei asociaţii de revoluţionari şi mi-a înmânat un set de documente pentru a-l completa şi a beneficia şi eu de certificatul acela. Setul avea deja anexate declaraţiile lui Popa şi ale altor băieţi din fostul detaşament. Trebuia doar să completez cererea şi ce mai era acolo, apoi să semnez. I-am mulţumit că s-a gândit la mine dar am refuzat, conştient că pierd o serie de privilegii (îndemnizaţii, scutiri de impozite, gratuităţi pentru medicamente,etc.) spunându-i că am acţionat în calitatea mea de ofiţer, respectându-mi jurământul depus la intrarea în şcoala militară. Mi-ar fi fost ruşine de mine, dacă n-aş fi făcut-o! Mi-am amintit de colonelul Balaci în biroul primului secretar după acţiunea de la Lugoj şi, tardiv, am recunoscut că avusese dreptate. Ne făcusem doar datoria! -SFÂRŞIT-