Penes Curcanul in varianta moderna

Va prezentam "Penes Curcanul" - in transcrierea d-ului col. (r.) Ilie Batca. 
Peneş cu arcanul 
Pe drumul de costişă ce duce către NATO,
În gândul lui, sergentul zicea c-a-mbulinat-o,
De-o fi să sune goarna, să plece la război,
Că-i sunt dotaţi colegii, cu puşti, din doi în doi,
Aceşti pifani destoinici, mărşăluind cuminţi,
Precum, odinioară, părinţii de părinţi.
În salopete rupte, de să le plângi de milă,
Tanchiştii, trei la număr, târăsc de o şenilă
Ce-o descălţase tancul departe de cazarmă,
La nici o oră după ieşirea la alarmă,
Artileriştii-înjură în timp ce, la fălcele,
Se-nhamă, să urnească un tun din alea grele,
Din urmă, două MIG-uri tractate-s la teren,
Că-n rezervor, se pare, n-au strop de kerosen,
Pe fluviu, în amonte de Giurgiu, abia trec
Trei torpiloare trase spre NATO, la edec,
De marinarii care n-au mai ieşit în larg
De când avea şi stemă drapelul, pe catarg,
Fanfara, încropită dintr-un tambur major
Şi-un toboşar, dă semnul s-o ia mai la picior,
Căci, într-un punct strategic (ce doar pe hărţi există!),
Vrea premierul Oastea s-o treacă în revistă.
Apare premierul, semeţ ca un pandur,
Privind spre militarii de foame rupţi în cur
Şi inima în pieptu-i bătea, mai să i-l spargă,
Văzând pe Gabi Oprea pe o mârţoagă şargă
Şi mult se minunează şi nici că-i vine-a crede
Când stele, cu toptanul, pe umerii lui vede,
Cascheta-i era spartă, tunica descusută
Şi-avea mai scurţi nădragii cu douăşcinci la sută,
Lăsând în văzul lumii o gheată scâlciată,
Dar fruntea lui teşită părea încoronată
Cu străluciri de stele primite de pomană,
În scurta-i carieră, de-acest distins Izmană,
Căci bietul om, slab, palid, abia mai poate duce
Opt stele ce, pe umeri, ca soarele străluce.
Se miră Cabinetul, iar premierul, bravul,
Se-nclină la ministru (precum îi e năravul)
Şi-i zice cu blândeţe: „De unde vii, Găbiţă?”
„Vin tocmai de la Şefu`.” „Şi cum e dânsul? „Criţă.”
„Dar aste stele multe, cum, cine ţi le-a dat?”
„Chiar şeful dumitale, doar nu le-oi fi furat.”
„Şi pentru care fapte?” „Ştiu eu… Cică drept plată
Că am trădat partidul, dar asta prima dată,
Şi am venit la dânsul, cu trădători, cu tot.”
„Dar ce rang ai, Găbiţă?” „Am rang de… mafiot!”
… Discursul de rigoare sfârşindu-l, premierul
Dă încă o dovadă că nu-i lipseşte flerul,
Făcând el spre miniştri un semn cât mai discret,
De-o parte-i şi de alta, întregul Cabinet
Zâmbeşte, la comandă, şi dau toţi cu piciorul
În Oastea umilită, precum întreg poporul… 

                          Discipolii  lui  Munchausen

                                                                               de   Iancu  Bata

                                                                                                                      

            Incepand cu 12 august curent, in presa centrala si locala au fost publicate o serie de articole referitoare la recenta descoperire a unui tezaur din monede de aur pe santierul arheologic de la Desa, din sudul judetului Dolj. Majoritatea autorilor acestora, citand declaratiile domnilor Florin Ridiche, arheolog,  coordonatorul santierului si Mihai Fifor, directorul Muzeului Olteniei, califica descoperirea ca fiind ,,primul tezaur monetar din aur descoperit in Oltenia”.

             Nu stiu daca tezaurul a fost catalogat astfel de catre cei doi  specialisti nominalizati mai sus, desi in multe articole sintagma apare intre ghilimele, ca citat din declaratiile acestora, ori este vorba doar de o interpretare a celor prezenti la conferinta de presa. In orice caz, chiar daca reprezentantii presei au etichetat tezaurul ca fiind primul descoperit in Oltenia, nu am vazut nici o interventie ulterioara a domnilor Ridiche si Fifor care sa dezminta aceasta calificare, ceea ce inseamna  ca aura de gestionari ai primei descoperiri de acest gen  pe teritoriul Olteniei le convine de minune.

            Nu am nimic de impartit nici cu domnul Fifor, nici cu domnul Ridiche. Nefiind istoric, arheolog sau muzeograf nu aspir la o glorie stiintifica ce ar putea fi stirbita de cea a domniilor-lor, si nici nu am de gand sa candidez la vreo demnitate publica vizata de domnul ex-secretar de stat. Dar, de dragul adevarului, consider ca trebuiesc lamurite cateva lucruri.

             In fosta mea calitate de ofiter de interne, am participat in anul 1982,  alaturi de alti politisti doljeni, unii celebri in epoca ( Cherbel, Turturica), la recuperarea unui tezaur descoperit de un grup de sezonieri care efectuau lucrari agricole intr-o vie din Dudasul Schelei, judetul Mehedinti. Tezaurul a fost insusit si impartit intre muncitori, care, din ignoranta, au topit si transformat o parte din el, rezultand peste zece kilograme de metal pretios. Colectivul coordonat de colonelul Turturica a reusit, totusi, sa recupereze 63 monede si mai multe bijuterii din aur, printre care doua inele domnesti si doua bratari masive, precum si 53 monede din argint. Structurile politienesti din Gorj si Mehedinti au recuperat, de asemenea, un numar insemnat de monede din aur si argint.

                Marimea impresionanta a tezaurului si insemnele heraldice de pe unul dintre cele doua inele din aur(scutul, coiful si acvila) i-au determinat pe istorici sa emita ipoteza ca tezaurul a apartinut fiului lui Mircea cel Batran, Mihail I, de asemenea domn al Tarii Romanesti(1418-1420), disparut in conditii necunoscute in urma unor confruntari militare din zona Severinului. Inelul pomenit s-a dovedit, ulterior, a fi cel mai vechi inel de aur cu pecetea Tarii Romanesti. Alaturi de acesta, tezaurul cuprindea monede cu mare valoare numismatica, ducati venetieni din aur scosi intre 1339 si 1414, printre care unul rarisim, batut de dogele Michele Morosini in 1382 (o piesa extrem de rara in lume, o alta aparitie nemaifiind semnalata de peste un secol), florini din aur, pusi in circulatie de Ludovic de Anjou (1342-1382) si Sigismund de Luxemburg, regi ai Ungariei, precum si Ecus Couronne, emisi de Carol al VI-lea, rege al Frantei, denumire ce a traversat secolele, regasindu-se azi in cea a monedei europene, ecu.

             Datorita unor impedimente de ordin administrativ, tezaurul nu a putut fi reunit, parti din acesta aflandu-se astazi la Muzeul Olteniei din Craiova, Muzeul Portilor de Fier din Drobeta Turnu Severin si Sucursala Gorj a Bancii Nationale.

              In martie 2003, cu ocazia Zilei Politiei Romane, la Muzeul craiovean de Arta a fost organizata o expozitie unde, alaturi de alte obiecte din patrimoniul cultural-national recuperate de politistii doljeni de-a lungul vremii, a fost expus si acest tezaur. Totodata a fost editata si publicata si o brosura, RESTITUTIO, supliment al revistei MERIDIAN, unde, intr-un interesant articol, domnul doctor Toma Radulescu, seful sectiei de istorie a Muzeului Olteniei, elogia anchetele politistilor doljeni soldate cu recuperarea vestitului tezaur traco-getic din secolul al IV-lea i.Hr.,descoperit la Craiova si insusit de ocupantii germani in anii 1917-1918. Pe baza documentelor acestor anchete, conform normelor dreptului international, statul german a fost obligat sa restituie statului roman tezaurul craiovean insusit pe nedrept. Era amintita, de asemenea, fructuoasa colaborare din perioada interbelica, intre politie si jandarmerie, pe de o parte, si acad.dr. C.S.Nicolaescu-Plopsor pe de alta parte, soldata cu recuperarea celor doua tezaure gotice de la Cosoveni din secolele IV-V d.Hr., a splendidului tezaur de podoabe medievale de la Covei-Dolj, pastrat la Muzeul National de Istorie a Romaniei, a tezaurului de tetradrahme dacice descoperit la Pielesti si a multor altele.

           In aceasi brosura, la paginile 31-32, sub semnatura domnului dr. Toma Radulescu, si a domnului Mihai Dutescu, director al Muzeului Olteniei la acea data, era publicata o lista cuprinzand descrierea sumara a unui numar de 29 tezaure din monede diverse aflate in colectiile Muzeului Olteniei, descoperite in zona noastra pe parcursul ultimului secol, la a caror recuperare au contribuit politistii doljeni

         Lungului sir al celor care si-au adus contributia la redobandirea acestor valori istorice i se adauga acum domnul Gheoghe Balas Cristian, de la postul de politie Scaesti, cel care a descoperit de fapt tezaurul de la Desa si care, intr-un gest ce onoreaza atat persoana domniei-sale cat si profesia de politist, l-a predat celor in drept, comunicand descoperirea autoritatilor. Cinste lui.

            Numai ca, fara a-i desconsidera gestul, tezaurul de la Desa nu este primul tezaur din monede de aur descoperit in Oltenia, asa cum au afirmat, sau au lasat sa se creada, intr-o tacere ce-i discrediteaza ca specialisti, domnii Ridiche si Fifor. Imi cer scuze pentru acest termen dur, dar, spre deosebire de cei care au publicat sintagma in articolele lor, luand de bune afimatiile de la conferinta de presa, acesti domni, prin natura profesiilor si ocupatiilor lor, trebuiau sa stie ce se afla in patrimoniul Muzeului Olteniei si sa cunoasca lucrarile publicate in domeniu. Ori poate, in calitatea sa de politician, domnul Fifor s-a molipsit de la altii din aceeasi tagma, obisnuiti sa-si aroge merite ce nu le apartin si sa faca tot felul de promisiuni, uitate imediat ce si-au vazut sacii in caruta?

               Desi nu sant specialist in  istorie,  bazandu-ma doar pe cunostinte de cultura generala si pe bunul simt, indraznesc sa afirm, fara a minimaliza importanta reala a descoperirii, ca recentul tezaur de la Desa  nu are o valoare istorica si numismatica deosebita, monedele fiind de data relativ recenta, emise intre 1848 si 1868, napoleonii si ducatii austrieci aflandu-se si azi in circulatie, gasindu-se cu miile in posesia rromilor caldarari din Oltenia. In plus, este destul de evident, cred, ca tezaurul nu are nici o legatura cu castrul roman de la Desa, ci mai degraba cu perioada comunista in care detinarea aurului era interzisa persoanelor fizice, cei cel tezaurizau cautand pe orice cale sa-l puna la adapost de  frecventele descinderi ale militiei la cei susceptibili a detine astfel de valori.

             In ceea ce priveste tezaurele descoperite pe teritoriul Olteniei, anterior acestui asa-zis prim tezaur, recomand celor neincrezatori in cele relatate de mine, sa consulte brosura Restitutio, supliment al revistei Meridian, pe care o pot gasi la Biblioteca judetana Teodor si Aristia Aman, cotele P 62952 – 62954.  La pagina 3 si urmatoarele pot citi articolul domnului dr. Toma Radulescu despre contributia politiei la cresterea patrimoniului Muzeului Olteniei, inclusiv prin recuperarea unor tezaure,  in paginile 7-13 gasesc descrieri si fotografii color ale unor piese din cele de la Dudasul Schelei si Rast, iar la final, descrierea sumara a celor 29 de tezaure din colectiile acestei prestigioase institutii, pastorite astazi chiar de domnul Fifor. Recomand, de asemenea, articolul domnului dr.Silviu Purece (lector universitar la Facultatea de Istorie a Universitatii Lucian Blaga din Sibiu) intitulat Structura pe emitenti a tezaurelor romane imperiale descoperite pe teritoriul Olteniei ( in Buridava, VI, 2008, Rm. Valcea, p.55-72) in care se refera inclusiv la un alt tezaur descoperit anterior la Desa, constituit din monede emise in perioada cuprinsa intre domniile imparatilor Nero si Commodus (web.ulbsibiu.ro/silviu.purece/). Sau pagina Dobridor de pe Wikipedia in care se aminteste de tezaurul descoperit in 1932 in aceasta localitate doljeana, studiat de acad. dr. C.S. Nicolaescu-Plopsor. Ale carui lucrari ar trebui sa fie cunoscute, cred eu, de coordonatorul santierului arheologic de la Desa. Altfel, numele domniei-sale se poate oricand transforma din Ridiche in Ridichol.

Si vicepresedintele Corpului National al Politistilor confirma concluziile din articolul " Politia lui Pristanda"

Intr-un interviu publicat in editia din 5.08.2010 a Jurnalului National, vicepresedintele Corpului National al Politistilor confirma  cele relatate de mine inca din luna iunie, in cele doua parti ale articolului Politia lui Pristanda, referitoare la procesul intentionat de slabire a capacitatii de actiune a Politiei Romane precum si concluzia ca in urma asa - zisei reforme realizata de guvernarea portocalie, din institutie vor pleca politistii capabili, fiind pastrati incompetentii angajati pe baza de pile si relatii, fara pregatire profesionala adecvata.http://www.jurnalul.ro/special/interviuri/reforma-lui-igas-face-din-politie-varza-de-bruxelles-586692.html

Ministrul de interne confirma semnalarile din "Politia lui Pristanda"

Ministrul de interne, Traian Igas, confirma cele relatate in partea a doua a articolului Politia lui Pristanda, aratand ca peste 60 000 de poltisti au fost incadrati fara a avea nici o pregatire in domeniu,multi pe baza de pile si relatii.http://www.realitatea.net/traian-igas-30-000-de-oameni-din-m-a-i-sunt-angajati-pe-pile_858446.html

Ziua Tricolorului

 

NE MOR SIMBOLURILE NAŢIONALE

ŞI

ODATĂ CU ELE... MURIM ŞI NOI CA NEAM

                                                                                                        De  Ioan  Misu  Naon

       De ziua DRAPELULUI TRICOLOR, simbol al existenţei noastre ca STAT NAŢIONAL UNITAR, suveran, liber şi independent, între naţiunile lumii, am trăit un cumplit sentiment de singurătate şi izolare faţă de poporul căruia îi aparţin, pe care l-am slujit şi căruia i-am jurat credinţă până la moarte, popor care era absent de la festivitatea aniversară.

    Festivitatea care altă dată era un prilej de bucurie pentru trecutul glorios şi speranţa pentru viitorul de mâine, care reunea idealurile şi năzuinţele cetăţeanului de rând cu cele ale “politicianului binevoitor”, s-a dovedit a fi un eşec, săvârşit pe furiş, fără ca poporul să afle.

     Lipsa cetăţeanului de rând de la o asemenea manifestare, a golit-o de conţinut, ducând-o spre ridicol şi fanfaronadă. Un ridicol care aruncă în derizoriu instituţii importante ale statului, care nu au nici o vină pentru absenteismul popular şi penibilul pe care politicienii actuali îl generează prin acţiunile lor iresponsabile. Ca militar şi cetăţean-patriot m-am simţit azi umilit lângă DRAPELUL care m-a însoţit pe parcursul întregii mele cariere, pe care îl port în suflet şi pe care am jurat “să-l apăr ca pe lumina ochilor”.

    M-a nemulţumit şi întristat pe de o parte fronda cetăţeanului care umilit, minţit şi desconsiderat de actuala guvernare nu a dorit să participe la festivitate, dar şi atitudinea camarazilor mei activi, blazaţi, îngrijoraţi de ziua de mâine, timoraţi şi stânjeniţi de compania unor oficialităţi pentru care nu nutresc decât dispreţ şi neîncredere, în cuvântul şi acţiunile lor.

      Ceremonia cu pricina mi-a lăsat impresia că a fost săvârşită din obligaţie şi “LA ORDIN” fără a avea nici încărcătura cuvenită de patriotism şi nici puterea de a transmite mesajul cuvenit, o adunare PESTRIŢĂ a unor funcţionari blazaţi care nu mai cred nici ei în ceea ce fac şi ceea ce reprezintă.

      Prin ceea ce au săvârşit ieri cei prezenţi în Piaţa Teatrului Naţional din Craiova de ZIUA DRAPELULUI am avut senzaţia că au omorât atât SIMBOLUL NAŢIONAL NUMIT DRAPEL cât şi spiritul său.

     Mediocritatea, superficialitatea şi lipsa de profesionalism au caracterizat festivitatea de ieri de la CRAIOVA şi pe protagoniştii ei, reuşind să ducă în derizoriu un simbol, pentru care unii înaintaşi şi-au dat chiar şi viaţa. La o asemenea activitate ARMATA MAI BINE LIPSEA…..

        “DACA DRAGOSTE NU E……

                              NIMIC NU E……”

Cu mâhnire şi revoltă sufletească un militar care suferă când vede cum mor simbolurile neamului romanesc.

                                                         Colonel (r.)

                                                                 IOAN MIŞU NAON

P.S.

      Am avut totuşi o mare satisfacţie, care mi-a umplut sufletul de speranţă, când am văzut că BISERICILE DIN CENTRUL CRAIOVEI erau pline de oameni bătrâni, dar şi tineri. Mai avem încă o speranţă şi o redută spirituală BISERICA NEAMULUI, prin ea vom renaşte ca NEAM şi ne vom recâştiga ÎNCREDEREA în VIITOR.

Motivatiile unor ,,arogante"

                                          Motivaţiile  unor  „aroganţe”

                                                                                                                     de   Iancu  BÂŢĂ

                                                                                                              

                                                   

           Aşa cum mă aşteptam, gestul meu de a publica un articol într-un săptămânal considerat „de scandal” de o anumită parte a consumatorilor de presă a surprins şi iritat pe mulţi dintre foştii şi actualii mei colegi  din cadrul inspectoratului judeţean de poliţie şi filialei asociaţiei rezerviştilor. Spiritul de castă, adânc implantat în mentalitatea celor ce şi-au făcut din apărarea statului şi a ordinii publice o profesie, implică, de regulă, desconsiderarea şi marginalizarea celor care se ridică împotriva sistemului sau, figurat vorbind, vând informaţii în loc să cumpere, dând din casă cum se spune în termeni populari.

           Mulţi au crezut că decizia de a scrie şi publica articolul, asumându-mi oprobiul inerent, a fost determinată fie de un orgoliu exacerbat, adică, vezi-doamne, obişnuit să mi se execute fără crâcnire dispoziţiile am explodat atunci când cineva a îndrăznit să mi se opună, fie că eu şi madama în cauză aveam ceva de impărţit şi ne-am plătit reciproc nişte poliţe.

          Nu au dreptate nici unii, nici alţii. Orgoliul meu, cât o fi fost, a avut destul timp să se tocească în anii în care nu am putut pretinde executarea unor ordine decât cel mult soţiei, chestiune discutabilă oricum, aserţiunea conform căreia indiferent de gradul soţului acasă doamna este generalul fiind deja un mit urban. Iar cealaltă variantă nu-i valabilă, din moment ce nu am lucrat niciodată în aceiaşi structură şi nu i-am fost şef nicicând, astfel încât să se fi simţit nedreptăţită vreodată de modul în care mi-am exercitat prerogativele funcţiei iar acum, ivindu-i-se ocazia, să mi-o plătească. Nici vorbă! Ba, din contră, chiar i-am făcut un serviciu prietenesc cândva, intervenind pentru soluţionarea unei probleme pe care nu putea să o rezolve pe calea regulamentară de care mai alaltăieri a făcut atâta caz.

          Nu, motivaţia „aroganţei” mele, vorba lui Becali, nu a constituit-o nici orgoliul, nici răzbunarea. Ci faptul că în decursul anilor în care am lucrat în sistem am strâns în mine suficiente frustrări şi umilinţe încât să mă satur până peste cap iar gestul tovarăşei cadriste relatat pe larg în articolul anterior nu a făcut decât să umple paharul, declanşând imperios nevoia de a defula. Mă săturasem să tac şi să înghit, deşi pe undeva mi-a părut rău că tocmai o femeie a trebuit să suporte consecinţa refulărilor mele.

            Am simţit imperios nevoia să-mi strig revolta de a fi privat de un drept care se acordă şi celui mai înrăit infractor. Adică cel trimis în judecată pentru comiterea unei fapte penale, oricât de abominabilă, are dreptul să i se prezinte probele pe baza cărora este acuzat, să se uite şi să-şi scoată note din dosarul său penal, dar mie, cetăţean onest, mi se refuză dreptul, specificat expres de lege, de a-mi consulta dosarul conţinând nu probe adunate prin nu ştiu ce mijloace specifice ci documente referitoare strict la activitatea mea, evidenţiate în articolul 25 din Legea 360/2002(ordine de numire în funcţie, acte de studii, evaluări anuale ale activităţii, recompense acordate, sancţiuni aplicate, declaraţii de avere). Chiar dacă în dosarul personal al unui poliţist se află şi materiale de verificare a unor sesizări şi reclamaţii pe baza cărora a fost sancţionat, deşi nu-i cazul meu, conform metodologiei acele materiale-i trebuiau prezentate la vremea lor pentru pregătirea apărării. Şi atunci? Care-i şpilul? De ce nu mi se permite accesul?

             În plus, gestul gratuit al cadristei s-a suprapus şi pe o stare accentuată de nemulţumire generată de lipsa de implicare a dinozaurilor din conducerea filialei judeţene şi a Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din M.A.I. în problema recalculării pensiilor militare. Spre deosebire de cei din conducerea Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate şi în Rezervă pe care i-am văzut frecvent pe posturile de televiziune, pe internet, la Parlament şi chiar in stradă luptându-se pentru a apăra drepturile câştigate ale membrilor acestei organizaţii, aleşii noştri din comitetul filialei judeţene a rezerviştilor nu fac nimic altceva în afară de a încasa cotizaţiile de la membrii asociaţiei, a juca şah în biroul de la parterul sediului poliţiei municipale şi de a organiza sindrofii pentru a-şi serba reciproc zilele onomastice şi de naştere. Când  i-am rugat să acţionăm cumva pentru a ne apăra drepturile câştigate, măcar prin redactarea unui memoriu către parlamentarii de Dolj, au obiectat că nu-i momentul, că nu este indicat să ieşim tocmai noi in faţă....Ca să fiu drept, un membru important al comitetului a avut o tentativă timidă de a acţiona, luând cuvântul la una din  şedinţele de bilanţ a activităţii IPJ DOLJ şi solicitând prefectului Georgescu să ne apere drepturile câştigate. Tentativă compromisă însă de jenantele-i lamentări de după şedinţă. Întâmplător sau nu, dar mai degrabă presat de probleme urgente, prefectul nu a participat la protocolul de după bilanţ, plecând imediat după cuvântul reprezentantului nostru. Şi să fi văzut apoi ditamai generalul cum se da de ceasul morţii că „... dacă s-o fi supărat prefectul, dacă l-o fi deranjat ceea ce i-am spus despre pensii; dacă s-o fi supărat inspectorul şef?...”. Lamentabil!!!...Reflexe adânc înrădăcinate în subconştient de pe vremea când se ridica în poziţie de drepţi auzind la telefon vocea primului-secretar de la judeţeana de partid. Şi dacă s-or fi supărat ce?!?... Ce puteau să-i facă, doar nu mai e subordonatul lor. Să-i confişte cutia cu piesele de şah de la sediul filialei? Că pensia oricum i-o amputează Băsescu şi al său guvern!

              Eram şi sunt nemulţumit, de asemenea, că asociaţia nu a întreprins nici un demers pentru determinarea factorilor responsabili să aprobe alocarea fondurilor necesare decontării reţetelor compensate achitate din banii pensionarilor, care nu au mai pupat un leu pe ele din martie anul trecut, dreptul de a fi decontate urmând a se prescrie într-o lună-două. Interpelat cu ocazia adunării generale a filialei Dolj, delegatul conducerii centrale  a răspuns că nu crede că asta este o problemă în care să se implice Asociaţia. Dar în ce probleme se implică oare Asociaţia, domnule general?

              Asta  fiind deci viziunea reprezentanţilor noştri aleşi, am hotărât că nu mai am ce căuta într-o asociaţie de la care nu am a aştepta decât cel mult un anunţ care să exprime oarece regrete şi condoleanţe familiei, anunţ pe care oricum n-o să mai am posibilitatea de a-l putea aprecia. Pagubă-n ciuperci, şi-aşa nu-mi plătisem ultima tranşă a cotizaţiei, neglijenţă care sper că nu l-a împiedicat pe distinsul nostru preşedinte să-şi încaseze îndemnizaţiile lunare.  

             Cam asta ar fi motivaţia „aroganţei” mele. Ar mai fi multe de spus, dar mă tem să nu depăsesc spaţiul acordat cu generozitate de redactorul şef.

             Cât despre motivaţia aroganţei madamei de la capătul tunelului mi s-a spus că, precum Leana lui Pârţag, are deja o explicaţie a ritosului său refuz, explicaţie care, cred eu, se mulează perfect minţilor îmbâcsite ale cadriştiştilor de pe vremea lui Dej, ale căror creiere aveau tot atâtea circumvoluţiuni ca şi o bilă de fildeş, demonstrând încă o dată că, din păcate, bancurile cu miliţieni sânt inspirate de multe ori din cruda realitate. Explicaţia ar consta în faptul că, textual,  legea prevede că „Poliţistul are acces la dosarul personal...”. Ori, motivează  cadrista la care şi coafura aminteşte de Ana Pauker, odată cu trecerea în rezervă am pierdut calitatea de poliţist, fiind doar un pârlit de civil, prin urmare prevederile legii respective nu mai îmi sunt aplicabile.

               Justificare mai cretină ca asta cred că nu puteau scorni nici minţile celor mai iluştri reprezentanţi ai familiilor reunite ale lui Gâgă, Bulă şi Popa-prostu. Păi dacă azi sânt poliţist şi mă pot uita în dosar iar mâine, ieşit la pensie, nu mă mai pot uita, ce s-a întâmplat peste noapte cu dosarul meu, dragi tovarăşi, ce mi-aţi băgat in el?

               Nu credeţi că madama de la cadre are în cap tot scheleţi?

               Pentru că dacă ar fi avut şi altceva în cap, dacă ar fi fost de formaţie poliţistă şi nu doar o birocrată care lucrează şi ea „ ...pe la poliţie...”, madama de la capătul tunelului ar fi avut măcar minime cunoştinţe de interpretare a legii. Şi ar fi ştiut că interpretarea strict gramaticală, neţinând cont de unitatea dintre litera şi spiritul legii, poate conduce la soluţii dogmatice, injuste, la abuz şi arbitrar cu alte cuvinte. Interpretarea legii nu poate fi doar gramaticală ci şi sistemică, coroborând norma juridică respectivă cu alte norme, aparţinând chiar unor instituţii sau ramuri diferite ale dreptului dacă e cazul, istorică, ţinând cont de condiţiile istorice şi social-politice care au determinat adoptarea actului normativ respectiv precum şi de scopurile urmărite de legiuitor şi, nu în ultimul rând, logică, bazată pe aplicarea regulilor logicii formale.Ori, din punct de vedere istoric şi sistemic, Statutul Poliţistului a fost adoptat pentru a scoate această categorie profesională de sub imperiul indicaţiilor şi arbitrariului, larg şi adânc uzitate de corifeii vechiului regim, în condiţiile in care societatea, în ansamblul său, se scutura de vechi oprelişti şi privaţiuni, scoţînd de sub obroc taine dureroase şi apăsătoare, oblonite sub coperţile dosarelor de urmărire informativă,  permiţînd acum accesul oricui doreşte la propriul dosar de securitate.

         Iar din punct de vedere logic, raţionamentul „ a pari” permite deducerea unor consecinţe în urma analogiei care se face între două situaţii asemănătoare. Ori, practica juridică a statuat că o persoană care a îndeplinit în trecut funcţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat poate fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj dacă fapta prezentă are legătură cu exercitarea acelor funcţii. Ori, prin analogie, chiar dacă eu nu mai sânt acum poliţist, solicitarea mea s-a referit la perioada în care eu am îndeplinit atribuţiile acelei funcţii deci prevederile legii respective îmi sunt perfect aplicabile.

Sincera cainta

                                        SINCERA    CAINTA  


                                                                                        de Iancu  Bata                                     

            In primele zile de dupa evenimentele din decembrie 1989, renumitul actor Victor Rebengiuc a aparut la televiziune cu un sul de hartie igienica recomandand scriitorilor si publicistilor care au facut apologia fostului regim comunist sa-l foloseasca pentru a-si sterge gurile imbalosate de laude. A fost unul din putinele  (daca nu chiar singurul) gesturi publice de condamnare a membrilor acestei bresle care au avut un rol esential in indoctrinarea cetatenilor simpli ai Romaniei acelor timpuri, a acelora care, nascuti dupa instaurarea comunismului, nu au avut cunostinta despre timpurile trecute decat din relatarile celor mai in varsta, care nu prea aveau curaj sa vorbeasca si din cartile si manualele aflate in circulatie. Cel putin din cate cunosc eu. S-ar putea sa ma insel, caz in care imi cer scuze celor indreptatiti sa le primeasca.

             M-am nascut in anul in care Stalin a scutit lumea de prezenta sa, 1953, pe cand regimul comunist era deja destul de bine instalat in Romania. Am mers la scoala la varsta de sapte ani, in 1960 .Am invatat destul de bine si la sfarsitul anului scolar am luat premiul intai care mi s-a acordat in fata parintilor si a consatenilor mei, cu prilejul unei unei serbari la care am recitat mandru o poezie pe care nu o alesesem eu sau cineva dintre ai mei ci distinsa mea invatatoare .O tin minte si acum:

                                     Stiti ce e Partidul? Stiti?

                                           El e cel ce ne pazeste

                                     Anii tineri, fericiti,

                                           Si cu dragoste ne creste…..

              Si tot asa…

              Am crescut apoi mai mare si am inceput sa citesc si alte carti decat manualele scolare. Carti pe care le imprumutam de la biblioteca din sat, pentru ca acasa nici eu si nici colegii mei, fii de tarani ca si mine, nu aveam asa ceva. Carti in care citeam despre Pavel  Korceaghin, luptator CEKA (precursoarea NKVD-lui si a KGB-ului de mai tarziu), Alexandru Matrozov sau divizia generalului Panfilov. Sau despre cum … un chiabur la arie /a lovit cu toporasu’n activistu’ Darie….Degeaba imi spuneau bunicii mei ca in timpul razboiului nemtii cantonati intr-o tabara la marginea satului erau politicosi, civilizati si ca nu luau nimic fara sa plateasca (fapt despre care statea marturie si un cantar pe care-l aveau in gospodarie pe care-l primisera de la un soldat neamt in schimbul a zece oua) iar rusii le luasera cu japca toate gainile din curte plus porcul, ca bonus. Nu-i credeam pentru ca in cartile pe care le citeam scria altfel iar la scoala ni se spunea ca adevarul e in acele carti. Acolo rusii erau cei buni iar nemtii  cei rai, dusmanii. Degeaba l-am cunoscut apoi pe activistul Antonise care venise la noi in sat sa bage lumea la colectiv si vedeam ca tata si bunicul se ascundeau cand acesta aparea pe ulita iar odata, fiind doar cu mama si cu bunica acasa, ne-am urcat in pod si am tras scara dupa noi, uitand oala cu mancare fierband pe plita; iar in timp ce Antonise striga pe la geam… bai, nea Marine, iesi,  bai, de unde te-ai ascuns ca da laptele in foc… noi taceam chitic si nici nu respiram de frica; ca eu tot ce scria in cartile pe care le citeam cu nesat credeam. Antonise si cei ca el erau cei buni, eroii pozitivi, iar bunicul meu, Marin Bata, fost liberal, si unchiul meu, Floricel Carnuta, fratele mamei, aflat in inchisoare pentru ca, chipurile vroia sa strice proaspat infiintata gospodarie colectiva, erau reactionari, chiaburi, daca nu in fapt, ca nu aveau prea mult pamant, in mentalitati; erau uneltele  acestora.

              Cativa ani mai tarziu i-am descoperit pe Frunza, Lucian si capitanul Roman, ofiteri de securitate si militie din cartile lui Haralamb Zinca, iar in sufletul meu simplu de taran, educat in spiritual cinstei si dreptatii a inceput sa incolteasca dorinta de a fi asemenea lor. Poate la asta a contribuit un pic si faptul ca pe vremea aia eram cam firav si o mai incasam pe izlaz de la baietii mai mari, care ma trimiteau sa le aduc inapoi oile gata sa intre in porumb, in timp ce ei jucau septica la racoare, pe malul Oltului. Ma simteam nedreptatit iar sufletul meu tanjea dupa dreptate. Dar hotararea de a ma face politist, militian cum se spunea pe atunci, am luat-o intr-o zi din vara anului 1971 cand, aflandu-ma cu tata si ceapistii din brigada lui la recoltatul graului, pentru ca in vacantele din anii liceului lucram la CAP sa am toamna bani de pantofi si ce-mi mai trebuia la scoala, am fost vizitati de Popa, primul secretar al comitetului municipal de partid, care ne-a oprit din treaba, ne-a  adunat in jurul lui si ne-a intrebat daca santem la curent cu importantele hotarari luate de secretarul general al partidului, tovarasul Nicolae Ceasescu in acea memorabila zi. Fiind obraznic si nu prea la curent cu modul de organizare al societatii acelei vremi, nepasandu-mi prea mult de functia sa -ce vreti, inconstienta si teribilismul specifice acelei varste-, l-am intrebat ca de unde sa stim. Oarecum mirat, mi-a raspuns ca s-au transmis la radiojurnalul de la ora sapte. La care eu pe un ton didactic l-am intrebat daca stie ca taranii sant in camp inca de la ora cinci pentru a putea sa faca ceva treaba pana nu se pune caldura si nu se scutura boabele: asa ca n-au avut cum sa asculte stirile de la ora sapte ca ei erau de mult in lan. Iritat, m-a intrebat cine sant si ce caut acolo. I-am explicat, la care s-a interesat in ce clasa sant si pe cine am diriginte. Dupa ce i-am dat si aceste lamuriri m-a intrebat daca sant constient ca poate interveni la liceu pentru a aranja  sa raman chiar repetent.La care eu i-am replicat intrebandu-l daca atitudinea sa e conforma cu etica si echitatea propovaduite de partidul pe care-l reprezinta pentru ca nu mi se pare corect ca eu sa raman repetent chiar daca invat bine in timp ce fiul sau, care era elev intr-o clasa paralela a liceului pe care-l urmam, sa absolve doar pentru ca-i baiatul primului secretar. S-a enervat si a plecat fara sa ne  mai prelucreze ce venise sa ne prelucreze. Era vorba de celebrele masuri luate in domeniul culturii si artei dupa vizita din Coreea. Mica mea disputa nu a ramas fara urmari, mai ales ca pana seara vuia tot satul ca baiatul lui Marin Bata l-a pus l-a punct pe primul secretar .Cert e ca in perioada care a urmat, ultimul an de liceu, am avut atatea necazuri cate nu avusesem in toti ceilalti ani de scoala. Inclusiv alte doua-trei intilniri cu tovarasul prim din care una dupa ce fusesem saltat de viitorii mei colegi de minister din banca si tinut in ancheta multe ore. Dar nu intru in amanunte aici. Cert e ca in naivitatea mea,lipsit de cunostinte despre cum functiona in realitate acea societate, convins ca ea este asa cum era prezentata in literatura acelor vremi, am luat hotararea sa dau examen la scoala de ofiteri de militie crezand sincer ca dupa absolvire o sa pun capat tuturor nedreptatilor pe care le voi intalni sau despre care voi lua cunostinta.

             Am ajuns deci ofiter de militie influentat puternic si format in mare masura de breasla scriitorilor si jurnalistilor acelor timpuri din care multi traiesc si scriu si astazi. Servind o alta ideologie bineinteles. Am ajuns ofiter crezand ca slujesc un tel nobil, ca sant in slujba celor multi si ca, chiar daca faptele mele provoaca uneori suferinta, sant asemenea unui chirurg care, extirpand raul, provoaca implicit durere ca inexorabil pret al insanatosirii organismului in ansamblul sau. Am crezut asta pana in ultimele zile ale lui decembrie 1989. Cand brusc, eu si colegii mei am inceput sa fim catalogati drept teroristi, tortionari, sadici, sobolani imputiti, caracterizati cu zeci de epitete de acelasi gen, ostracizati si blamati in mare parte pentru faptele unora care practicasera aceeasi meseria inainte si pe  vremea cand eu eram invatat sa recit:

                               Stiti ce e partidul? Stiti?

                                      El e cel ce ne pazeste

                               Anii tineri fericiti

                                      Si cu dragoste ne creste…

                 Si culmea, eram astfel catalogati chiar de catre cei care scrisesera acele versuri, chiar de catre cei care care plasmuisera eroii despre care citisem in anii formarii caracterului meu si care erau modelele mele. Aceia care nu se folosisera de sulul de hartie igienica pus cu generozitate la dispozitie de maestrul Victor Rebengiuc.

                   Oare cand aveau dreptate? Cand scriau despre Frunza, Lucian Roman, sau despre tortionari teroristi? Si noi, noi cei de acum, ce eram oare?

                Ba mai mult de atat, confuzia era sporita de faptul ca multi dintre cei care facusera legile pe care le aplicasem pana in acele zile cand am inteles pe pieile noastre ce inseamna cu adevarat sindromul Vietnam, au facut si dupa aceea si poate fac si astazi legi si ne conduc destinele. Doar ca imbracati  in blana de oaie.

                 Dar nu pentru ai acuza pe scriitorii sau politicienii acelei epoci, am scris aceste randuri. Oameni sant si ei, iar oamenii sant sub vremuri, nu vremurile sub oameni, cum bine zicea cineva.

              Le-am scris doar pentru a incerca sa raspund si sa-mi raspund unor intrebari, pentru a ma explica intr-un fel, pentru ca cei la a caror parere tin foarte mult, pentru ca oamenii pentru care am facut aceasta hulita si ingrata meserie si pe care am fost convins ca-i slujesc din toate puterile mele, chiar daca nu intotdeauna am reusit, sa inteleaga de ce am devenit ceea ce am devenit si am facut ceea ce am facut.

                  Si sperand la intelegerea lor, sa indraznesc sa-i rog sa ma ierte, daca pot, pe cei fata de care am gresit, nedreptatindu-i  sau abuzandu-i prin faptele sau masurile pe care le-am luat in timpul carierei mele.

                   Cu umilinta si regret, ma plec in fata voastra si va rog sa ma iertati !

                                            

                                                                                           Iancu  BATA