Motivatiile unor ,,arogante"

                                          Motivaţiile  unor  „aroganţe”

                                                                                                                     de   Iancu  BÂŢĂ

                                                                                                              

                                                   

           Aşa cum mă aşteptam, gestul meu de a publica un articol într-un săptămânal considerat „de scandal” de o anumită parte a consumatorilor de presă a surprins şi iritat pe mulţi dintre foştii şi actualii mei colegi  din cadrul inspectoratului judeţean de poliţie şi filialei asociaţiei rezerviştilor. Spiritul de castă, adânc implantat în mentalitatea celor ce şi-au făcut din apărarea statului şi a ordinii publice o profesie, implică, de regulă, desconsiderarea şi marginalizarea celor care se ridică împotriva sistemului sau, figurat vorbind, vând informaţii în loc să cumpere, dând din casă cum se spune în termeni populari.

           Mulţi au crezut că decizia de a scrie şi publica articolul, asumându-mi oprobiul inerent, a fost determinată fie de un orgoliu exacerbat, adică, vezi-doamne, obişnuit să mi se execute fără crâcnire dispoziţiile am explodat atunci când cineva a îndrăznit să mi se opună, fie că eu şi madama în cauză aveam ceva de impărţit şi ne-am plătit reciproc nişte poliţe.

          Nu au dreptate nici unii, nici alţii. Orgoliul meu, cât o fi fost, a avut destul timp să se tocească în anii în care nu am putut pretinde executarea unor ordine decât cel mult soţiei, chestiune discutabilă oricum, aserţiunea conform căreia indiferent de gradul soţului acasă doamna este generalul fiind deja un mit urban. Iar cealaltă variantă nu-i valabilă, din moment ce nu am lucrat niciodată în aceiaşi structură şi nu i-am fost şef nicicând, astfel încât să se fi simţit nedreptăţită vreodată de modul în care mi-am exercitat prerogativele funcţiei iar acum, ivindu-i-se ocazia, să mi-o plătească. Nici vorbă! Ba, din contră, chiar i-am făcut un serviciu prietenesc cândva, intervenind pentru soluţionarea unei probleme pe care nu putea să o rezolve pe calea regulamentară de care mai alaltăieri a făcut atâta caz.

          Nu, motivaţia „aroganţei” mele, vorba lui Becali, nu a constituit-o nici orgoliul, nici răzbunarea. Ci faptul că în decursul anilor în care am lucrat în sistem am strâns în mine suficiente frustrări şi umilinţe încât să mă satur până peste cap iar gestul tovarăşei cadriste relatat pe larg în articolul anterior nu a făcut decât să umple paharul, declanşând imperios nevoia de a defula. Mă săturasem să tac şi să înghit, deşi pe undeva mi-a părut rău că tocmai o femeie a trebuit să suporte consecinţa refulărilor mele.

            Am simţit imperios nevoia să-mi strig revolta de a fi privat de un drept care se acordă şi celui mai înrăit infractor. Adică cel trimis în judecată pentru comiterea unei fapte penale, oricât de abominabilă, are dreptul să i se prezinte probele pe baza cărora este acuzat, să se uite şi să-şi scoată note din dosarul său penal, dar mie, cetăţean onest, mi se refuză dreptul, specificat expres de lege, de a-mi consulta dosarul conţinând nu probe adunate prin nu ştiu ce mijloace specifice ci documente referitoare strict la activitatea mea, evidenţiate în articolul 25 din Legea 360/2002(ordine de numire în funcţie, acte de studii, evaluări anuale ale activităţii, recompense acordate, sancţiuni aplicate, declaraţii de avere). Chiar dacă în dosarul personal al unui poliţist se află şi materiale de verificare a unor sesizări şi reclamaţii pe baza cărora a fost sancţionat, deşi nu-i cazul meu, conform metodologiei acele materiale-i trebuiau prezentate la vremea lor pentru pregătirea apărării. Şi atunci? Care-i şpilul? De ce nu mi se permite accesul?

             În plus, gestul gratuit al cadristei s-a suprapus şi pe o stare accentuată de nemulţumire generată de lipsa de implicare a dinozaurilor din conducerea filialei judeţene şi a Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din M.A.I. în problema recalculării pensiilor militare. Spre deosebire de cei din conducerea Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate şi în Rezervă pe care i-am văzut frecvent pe posturile de televiziune, pe internet, la Parlament şi chiar in stradă luptându-se pentru a apăra drepturile câştigate ale membrilor acestei organizaţii, aleşii noştri din comitetul filialei judeţene a rezerviştilor nu fac nimic altceva în afară de a încasa cotizaţiile de la membrii asociaţiei, a juca şah în biroul de la parterul sediului poliţiei municipale şi de a organiza sindrofii pentru a-şi serba reciproc zilele onomastice şi de naştere. Când  i-am rugat să acţionăm cumva pentru a ne apăra drepturile câştigate, măcar prin redactarea unui memoriu către parlamentarii de Dolj, au obiectat că nu-i momentul, că nu este indicat să ieşim tocmai noi in faţă....Ca să fiu drept, un membru important al comitetului a avut o tentativă timidă de a acţiona, luând cuvântul la una din  şedinţele de bilanţ a activităţii IPJ DOLJ şi solicitând prefectului Georgescu să ne apere drepturile câştigate. Tentativă compromisă însă de jenantele-i lamentări de după şedinţă. Întâmplător sau nu, dar mai degrabă presat de probleme urgente, prefectul nu a participat la protocolul de după bilanţ, plecând imediat după cuvântul reprezentantului nostru. Şi să fi văzut apoi ditamai generalul cum se da de ceasul morţii că „... dacă s-o fi supărat prefectul, dacă l-o fi deranjat ceea ce i-am spus despre pensii; dacă s-o fi supărat inspectorul şef?...”. Lamentabil!!!...Reflexe adânc înrădăcinate în subconştient de pe vremea când se ridica în poziţie de drepţi auzind la telefon vocea primului-secretar de la judeţeana de partid. Şi dacă s-or fi supărat ce?!?... Ce puteau să-i facă, doar nu mai e subordonatul lor. Să-i confişte cutia cu piesele de şah de la sediul filialei? Că pensia oricum i-o amputează Băsescu şi al său guvern!

              Eram şi sunt nemulţumit, de asemenea, că asociaţia nu a întreprins nici un demers pentru determinarea factorilor responsabili să aprobe alocarea fondurilor necesare decontării reţetelor compensate achitate din banii pensionarilor, care nu au mai pupat un leu pe ele din martie anul trecut, dreptul de a fi decontate urmând a se prescrie într-o lună-două. Interpelat cu ocazia adunării generale a filialei Dolj, delegatul conducerii centrale  a răspuns că nu crede că asta este o problemă în care să se implice Asociaţia. Dar în ce probleme se implică oare Asociaţia, domnule general?

              Asta  fiind deci viziunea reprezentanţilor noştri aleşi, am hotărât că nu mai am ce căuta într-o asociaţie de la care nu am a aştepta decât cel mult un anunţ care să exprime oarece regrete şi condoleanţe familiei, anunţ pe care oricum n-o să mai am posibilitatea de a-l putea aprecia. Pagubă-n ciuperci, şi-aşa nu-mi plătisem ultima tranşă a cotizaţiei, neglijenţă care sper că nu l-a împiedicat pe distinsul nostru preşedinte să-şi încaseze îndemnizaţiile lunare.  

             Cam asta ar fi motivaţia „aroganţei” mele. Ar mai fi multe de spus, dar mă tem să nu depăsesc spaţiul acordat cu generozitate de redactorul şef.

             Cât despre motivaţia aroganţei madamei de la capătul tunelului mi s-a spus că, precum Leana lui Pârţag, are deja o explicaţie a ritosului său refuz, explicaţie care, cred eu, se mulează perfect minţilor îmbâcsite ale cadriştiştilor de pe vremea lui Dej, ale căror creiere aveau tot atâtea circumvoluţiuni ca şi o bilă de fildeş, demonstrând încă o dată că, din păcate, bancurile cu miliţieni sânt inspirate de multe ori din cruda realitate. Explicaţia ar consta în faptul că, textual,  legea prevede că „Poliţistul are acces la dosarul personal...”. Ori, motivează  cadrista la care şi coafura aminteşte de Ana Pauker, odată cu trecerea în rezervă am pierdut calitatea de poliţist, fiind doar un pârlit de civil, prin urmare prevederile legii respective nu mai îmi sunt aplicabile.

               Justificare mai cretină ca asta cred că nu puteau scorni nici minţile celor mai iluştri reprezentanţi ai familiilor reunite ale lui Gâgă, Bulă şi Popa-prostu. Păi dacă azi sânt poliţist şi mă pot uita în dosar iar mâine, ieşit la pensie, nu mă mai pot uita, ce s-a întâmplat peste noapte cu dosarul meu, dragi tovarăşi, ce mi-aţi băgat in el?

               Nu credeţi că madama de la cadre are în cap tot scheleţi?

               Pentru că dacă ar fi avut şi altceva în cap, dacă ar fi fost de formaţie poliţistă şi nu doar o birocrată care lucrează şi ea „ ...pe la poliţie...”, madama de la capătul tunelului ar fi avut măcar minime cunoştinţe de interpretare a legii. Şi ar fi ştiut că interpretarea strict gramaticală, neţinând cont de unitatea dintre litera şi spiritul legii, poate conduce la soluţii dogmatice, injuste, la abuz şi arbitrar cu alte cuvinte. Interpretarea legii nu poate fi doar gramaticală ci şi sistemică, coroborând norma juridică respectivă cu alte norme, aparţinând chiar unor instituţii sau ramuri diferite ale dreptului dacă e cazul, istorică, ţinând cont de condiţiile istorice şi social-politice care au determinat adoptarea actului normativ respectiv precum şi de scopurile urmărite de legiuitor şi, nu în ultimul rând, logică, bazată pe aplicarea regulilor logicii formale.Ori, din punct de vedere istoric şi sistemic, Statutul Poliţistului a fost adoptat pentru a scoate această categorie profesională de sub imperiul indicaţiilor şi arbitrariului, larg şi adânc uzitate de corifeii vechiului regim, în condiţiile in care societatea, în ansamblul său, se scutura de vechi oprelişti şi privaţiuni, scoţînd de sub obroc taine dureroase şi apăsătoare, oblonite sub coperţile dosarelor de urmărire informativă,  permiţînd acum accesul oricui doreşte la propriul dosar de securitate.

         Iar din punct de vedere logic, raţionamentul „ a pari” permite deducerea unor consecinţe în urma analogiei care se face între două situaţii asemănătoare. Ori, practica juridică a statuat că o persoană care a îndeplinit în trecut funcţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat poate fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj dacă fapta prezentă are legătură cu exercitarea acelor funcţii. Ori, prin analogie, chiar dacă eu nu mai sânt acum poliţist, solicitarea mea s-a referit la perioada în care eu am îndeplinit atribuţiile acelei funcţii deci prevederile legii respective îmi sunt perfect aplicabile.