Aurul care se trafica în Craiova pe vremea în care mă ocupam de combaterea acestui gen de operaţiuni provenea, de regulă, din zona de vest a ţării, fiind introdus în ţară de romii bănăţeni care aveau legături în afară graniţelor. Întrucât interesul acelor vremuri era să fie introdus în tezaurul băncii naţionale cât mai mult aur, aceştia erau toleraţi de structurile de miliţie din zonă, cu voie de sus, neluându-se măsuri de sancţionare drastică a lor, recte de arestare, pentru a nu fi închise canalele respective şi a permite aurului să curgă, urmând ca ulterior să fie depistat şi confiscat. Până în 1978 exista şi o prevedere legală care-l exonera de răspundere penală pe cel care dădea subiect, adică dădea în primire, denunţa, o altă persoană care se ocupa cu astfel de fapte, furnizând informaţii care să permită documentarea activităţilor ilicite ale acesteia. Odată prins, aurul era confiscat iar celui în cauză i se solicita alt subiect şi tot aşa, morişca se învârtea făcând să curgă în tezaurul băncii preţiosul mălai. Grosul aurului introdus în ţară de bănăţeni era confiscat de cei din miliţia timişoreană, unde lucra fostul meu coleg din şcoala militară Viorel Bucur, pe care traficanţii îl porecliseră Benga (Dracul), dar mai rămânea destul, să ciugulim şi noi, cei din alte judeţe, câte ceva.
Pentru a vă face o idee, din câte se vorbea în mediul ofiţerilor care lucram în problemă, miliţia anilor ’80 vărsa anual în tezaurul Băncii Naţionale în jur de o sută de kilograme de aur. Niciodată sub! Într-un singur an al acelui deceniu statistica evidenţelor operative din ultimele luni a prefigurat posibilitatea ca suta de kilograme să nu fie atinsă şi, din înalt ordin, în decembrie toate efectivele miliţiei economice au acţionat doar pe linie de aur şi valută, indiferent de obiectivele şi liniile de muncă ce le aveau în responsabilitate. Activitatea asta susţinută s-a desfăşurat sub directa coordonare a ofiţerilor Direcţiei Economice din Inspectoratul General al Miliţiei, deplasaţi în acest scop în teritoriu, care analizau zilnic informaţiile aflate în portofoliul celor care lucrau în judeţ pe acest profil, cât şi pe cele obţinute în cadrul acţiunii, stabilind care şi cum vor fi valorificate. Acţiunea IGM–ului a obţinut efectul scontat, ofiţerii de la centru retrăgându-se cam după trei săptămâni, înainte de perioada sărbătorilor de iarnă.
După ce trecuse o vreme de când lucram pe această linie, când deja căpătasem ceva experienţă şi mă frecasem destul de cei din mediul interlop, profitând de un complex de împrejurări favorabile, am reuşit să infiltrez o sursă în anturajul unui traficant bănăţean. Era mai dificil de contactat, nu erau telefoane mobile şi internet ca astăzi care să-ţi permită legătura în timp real, dar am primit totuşi câteva ponturi în timp util, care mi-au permis obţinerea unor rezultate palpabile. În câteva rânduri mi-a semnalat tranzitarea Doljului de traficanţi din alte judeţe, comunicându-mi numărul de înmatriculare al autoturismelor cu care se deplasau aceştia. Informaţiile au fost valorificate prin organizarea unor filtre pe drumul european, cei de la circulaţie reuşind interceptarea traficanţilor. Nu au fost însă cantităţi mari, automobiliştii fiind mai degrabă mici bişniţari, decât traficanţi serioşi. Într-un filtru organizat la Filiaşi, de exemplu, agenţii de circulaţie au descoperit opt ducaţi mari austrieci, ceea ce însemna cam 120 de grame de aur fin de 24 de carate. Nu pare mult, dar aşa se aduna aurul, cu gramul, loviturile răsunătoare fiind destul de rare şi rod al unor activităţi laborioase derulate în timp, cum aţi văzut în alte povestiri de-ale mele. Dar gram cu gram, reuşeam şi noi, cei de la Dolj, să contribuim cu două-trei kilograme, măcar, la chintalul anual al Miliţiei.
Prin luna aprilie a anului 1986 sursa infiltrată în anturajul bănăţeanului m-a informat despre doi indivizi care arvuniseră traficantului o cantitate mai mare, o cantitate de peste un kilogram de aur, şi care în drumul lor spre casă urmau să tranziteze Craiova. Treabă serioasă de data asta! Împreună cu Ilie Vilău, partenerul cu care lucram pe problemă, ne-am deplasat de câteva ori în zona Banatului pentru a ne întâlni direct cu sursa şi pentru a stabili detaliile. Cam pe la jumătatea lunii iunie sursa ne-a dat semnalul. Traficantul pe care-l supraveghea fusese în ţara vecină şi venise cu marfa, după care-i sunase pe olteni comunicându-le să vină cu restul de bani. Întrucât nu ştiam când or să vină aceştia cu lovelele şi când o să se realizeze tranzacţia, conform planului întocmit în prealabil şi aprobat de şefi, am şi plecat în zonă, pentru a fi pe fază la momentul oportun. Ilie Vilău se căsătorise în acel an cu Mirela, colega de facultate a Evelinei, care făcuse subiectul unui alt caz prezentat într-o povestire anterioară. Fiind în toiul pregătirilor de nuntă, care se apropia, nu am putut merge împreună, aşa cum ar fi trebuit. Am fost însoţit de Bebe Ene, de Marin Enea şi de un alt ofiţer al cărui nume nu mi-l mai amintesc, toţi colegi de-ai mei de la biroul economic, ofiţeri tineri, săriţi puţin de 30 de ani. Eram mai mulţi întrucât traficanţii urmau să se deplaseze cu trenul nu cu autoturismul şi, în consecinţă, nu mai puteam apela la schema deja clasică, cu filtrul de circulaţie. Conform planului de acţiune, după identificarea vizuală a acestora şi obţinerea confirmării tranzacţiei, urma să realizăm supravegherea acestora pe timpul călătoriei lor spre casă şi să acţionăm puţin înainte de sosirea garniturii în staţia Craiova. În acest scop aveam în bagaje uniforme de ceferişti, cu care urma să ne deghizăm pentru a nu atrage atenţia, costumele de haine purtate, de regulă, ca ţinută civilă în acele vremuri şi tunsoarea specifică, scurtă, sportivă într-o vreme în care erau la modă pletele, făcându-ne un fel de ciori între porumbei.
Am ajuns în zonă unde, după cum stabilisem în prealabil cu sursa, ne-am cazat la un motel, Ana Lugojana, situat într-o pădure la câţiva kilometri de oraş. Am explicat într-o altă povestire motivele pentru care noi, cei care lucram pe aur şi valută, acţionam clandestin, într-un fel, atunci când nu eram în zona noastră de competenţă. În mod normal ar fi trebuit să colaborăm şi să acţionăm împreună cu organele locale. Dar asta ar fi însemnat să le punem la dispoziţie informaţiile şi, în cel mai bun caz, să împărţim aurul, adică să-l confiscăm împreună. Şi cum eficienţa activităţii în domeniu nu se cuantifica pe baza numărului infracţiunilor constatate şi a infractorilor dovediţi ci a cantităţilor de metale preţioase confiscate, cantităţi care se adunau gram cu gram, ne era greu să renunţăm la lauri în favoarea altora, cum ar veni! Concurenţă care s-a purtat şi am văzut că se mai poartă încă în lumea tuturor celor care au ca materie primă informaţia, indiferent asupra a ceea ce poartă aceasta. Politic, militar, la cei mai stilaţi, care-şi spun ,,intelligence’’, ori mai prozaic, trafic de substanţe ori materiale interzise, lume interlopă, la cei care au responsabilităţi în straturile mai de jos ale societăţii.
Am aşteptat aproape o săptâmână în motelul ăla. Plecam dimineaţa, simulând o ocupaţie, pentru a nu trezi suspiciunile celor de la recepţie, şi pierdeam timpul prin pădure ori alte locuri neumblate pentru a nu risca să întâlnim foşti colegi de şcoală militară care să se întrebe ce căutăm pe acolo. A trecut greu timpul, dimineţile în special, căci după amiezile şi serile mai făceam o foiţă sau o tablă în cele două camere ocupate, mai povesteam, era altceva. Mă întâlneam zilnic cu sursa, care mă ţinea la curent cu evoluţia situaţiei şi ne asigura şi supravieţuirea, aducându-ne alimentele necesare, noi neputând umbla prin magazine şi restaurante. În sfârşit, în ziua de sâmbătă, 21 iunie cred că era, chiar în ziua nunţii lui Vilău, informatorul mi-a dat semnalul mult aşteptat. Ne-am întâlnit în locul prestabilit unde sursa, extrem de bine plasată în anturajul traficantului, mi-a confirmat nu doar efectuarea tranzacţiei ci mi-a indicat chiar şi locurile ce vor fi ocupate de cei doi olteni în acceleratul cu care urmau să plece spre domiciliu. Le ştia bine, din moment ce fusese însărcinată să le procure biletele. Ocazie cu care, bineînţeles, ne cumpărase şi nouă bilete, cu locuri plasate strategic, după cum îi indicasem la întâlnirea precedentă.
Şi am plecat la gară şi ne-am urcat în tren. Marin Enea chiar în compartimentul unde se aflau cei doi, ocupând locul de lângă geam, pentru a contracara eventuala aruncare a materialului pe fereastră, în momentul acţiunii, dacă cei doi doreau să scape de corpul delict. Merita să-l vezi! Neras de câteva zile, îmbrăcat cu un costum jerpelit de ceferist, având într-un buzunar al hainei o sticlă cu ţuică puturoasă din care trăgea câte un gât din când în când, îmbiindu-i şi pe ceilalţi călători din compartiment. Eu cu Bebe Ene şi celălalt aveam locuri în compartimentele vecine celui cu pricina şi stăteam cu rândul pe hol, la fereastra opusă celei a lui Enea, trăgând cu coada ochiului la ce se întâmplă înăuntru.
Planul era să-i supraveghem până la intrarea în staţia Craiova, când urma să ne legitimăm şi să-i săltăm, dacă totul mergea bine. Nu voiam să riscăm o deconspirare prematură, nu ştiam dacă nu au cumva cunoscuţi în tren, nu ştiam care va fi reacţia opiniei publice care, de multe ori, ia apărarea celor interpelaţi de organele de ordine, mai ales în acel deceniu în care nemulţumirile populaţiei se tot acumulau. De aceea voiam să acţionăm cât mai aproape de casă. În plus, în plan prevăzusem şi o echipă de ofiţeri din cei rămaşi în Craiova, care să ne sprijine în caz de nevoie şi să-i preia în anchetă pe cei reţinuţi deoarece noi, cei tineri, voiam s-o’ntindem direct la Crama Minerva, la nunta lui Ilie Vilău!
Dar socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea din târg. Nici nu ajunsesem la Herculane când, aflat pe hol, de rând la supraveghere, am văzut intrând în vagon, la un capăt, o echipă de poliţişti de la TF, îmbrăcaţi în uniforme, însoţiţi de militari de la trupele de securitate-miliţie, cu pistoalele mitralieră agăţate de gât.
,,- Hait! am gândit. Patrula feroviară sau, şi mai râu, acţiune a celor de la TF. Ce mă fac dacă se apucă şi-i legitimează, speriindu-i? Oare ce reacţie vor avea, ştiind ce au la ei, când se vor pomeni cu patrula în compartiment? Ce să fac?’’
Am privit în jur, m-am hotărât instantaneu şi m-am precipitat spre capătul vagonului, unde m-am adresat subofiţerului mai mare în grad.
- Sunt locotenentul major Bâţă de la Miliţia din Craiova, i-am spus arătându-i legitimaţia. Sunt împreună cu alţi trei colegi. Din necesităţi operative suntem deghizaţi, întrucât urmărim doi indivizi suspecţi de comiterea unor spargeri şi tâlhării. Întrucât sunteţi în uniformă, vă rugăm să-i legitimaţi apoi să ne ajutaţi să-i reţinem şi să le asigurăm paza până ajungem în gara din Craiova, unde deja aşteaptă o echipă operativă care o să-i preia!
Impresionaţi, cei din patrulă au fost de acord. Cu ei după mine, m-am deplasat pe culoar, spre compartimentul respectiv. Am deschis uşa şi m-am adresat lui Enea:
- Vreţi să închideţi geamul, vă rog, că se face curent pe hol!
Era parola convenită, semnalul că trecem la acţiune. Marin Enea s-a ridicat şi a tras geamul în sus, cu ochii la cei doi. Îi priveam şi eu şi am văzut că unul dintre ei dormea cu capul pe spate, rezemat de banchetă, având mâinile pe genunchi. Celălalt, cu capul întors spre uşă, mă privea, având de asemenea mâinile pe genunchi. Sesizând aspectul favorabil, nu am mai aşteptat să intre în compartiment subofiţerul de la patrulă şi să-i legitimeze, ci am scos fulgerător cătuşele de la spate, unde le aveam petrecute după curea, sub haină, le-am desfăcut, şi le-am aplicat cu un gest scurt pe incheieturile mâinilor celor doi, aşezate cuminţi pe genunchii lor aproape lipiţi, prinzându-i unul de altul. Au fost atât de surprinşi încât , pe moment, nici nu au realizat ce li se întâmplă. Mai ales cel trezit din somn. Au rămas liniştiţi, văzându-i afară, în faţa compartimentului, pe cei patru băieţi în uniformă. Le-am spus celor din compartiment cine suntem şi i-am rugat să nu se agite, pentru că cei doi sunt autorii unor spargeri. Pentru a-i convinge am luat din plasa de bagaje sacoşele traficanţilor în care se aflau şapte-opt pâini din alea intermediare, unde ştiam că este ascunsă marfa. Am desfăcut măsuţa din faţa ferestrei şi am început să rup pâinile una câte una şi să le răstorn conţinutul pe tăblie. În scurt timp, în faţa privirilor uluite ale celor din compartiment, pe măsuţă a apărut o grămăjoară (dacă-i pot spune grămăjoară) considerabilă de bijuterii strălucitoare şi de monezi. La rugâmintea mea, Bebe Ene a scos din bagajul aflat în compartimentul de alături aparatul de fotografiat Exakta Varex şi a fotografiat amănunţit obiectele din aur, pâinile scobite pe dinăuntru al căror miez fusese înlocuit cu bijuterii şi monede, pe cei doi, pe cei din compartiment, apoi pe toţi împreună. Între timp eu le notam tuturor datele de stare civilă. Impresionaţi de ce văzuseră niciunul nu a ridicat vreo obiecţie şi toţi s-au arătat dispuşi să coopereze.
Relaxaţi şi bucuroşi în acelaşi timp, i-am lăsat pe cei doi în grija băieţilor de la TF şi am aşteptat să ajungem la Craiova. Când trenul a intrat în staţie, agăţat cu o mână de bară, am deschis uşa şi am coborât pe scară, de unde l-am văzut pe nea Costică Lătăreţu alergând pe peron, împreună cu alţi colegi, spre vagonul nostru, al cărui număr îl comunicasem din timp la birou şi care era mai spre coada garniturii. I-am fâcut semn să se liniştească să nu mai alerge, strigându-i că treaba e rezolvată. Când trenul a oprit am mers împreună la compartiment unde le-am mulţumit băieţilor de la transporturi. Le luasem şi lor numele iar a doua zi l-am rugat pe şef să le transmită o scrisoare de mulţumire. I-am predat pe cei în cauză împreună cu captura domnului colonel Lătăreţu, care i-a preluat în anchetă. Aranjase şi cu şeful gării să reţină trenul în staţie zece minute în plus pentru audierea sumară a martorilor din compartiment.
Ne-a Costică şi echipa sa au râmas la Miliţia TF să-şi vadă de treabă iar pe mine şi pe ceilalţi maşina de serviciu ne-a dus acasă, pe rând, unde ne-am duşuit rapid şi ne-am îmbrăcat frumos, după care ne-a debarcat în faţă la Minerva. Jos, în cramă, petrecerea era în toi. Colonelul Toma Marghescu, şeful nostru, ne aştepta cu inima la gât, nu ştia ce făcusem, dacă ne ieşise pasienţa sau nu. Când ne-a văzut feţele radioase, a înţeles. A ţipat de bucurie, şi-a aruncat braţele în sus, apoi ne-a îmbrăţişat şi ne-a pupat! Ilie Vilău era bucuros, că doar era nunta lui, dar pe de o parte parcă-i părea şi rău că nu fusese şi el cu noi!
Am petrecut apoi până în zori, bucurându-ne atât de fericirea colegului nostru cât şi de succesul acţiunii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu