Victorie umbrită

Ieri s-au împlinit 35 de ani de când echipa de aur a Universităţii Craiova învingea F.C. Kaiserslautern calificându-se în semifinalele Cupei UEFA, ediţia 1982-1983. Prilej de mare bucurie pentru toţi oltenii şi nu numai, cu excepţia a câtorva. A unui tânăr militar în termen din trupele de securitate, cum se numeau jandarmii pe atunci, şi a membrilor familiei sale, rudelor apropiate şi prietenilor săi. Golul victoriei a fost înscris de Negrilă, Negoro cum îl numeau - cu drag - fanii, cu doar câteva minute înainte de fluierul final, când spectatorii se resemnaseră iar unii dintre ei începuseră să părăsească deja stadionul. Şutul bombă al lui Negrilă, venit de la distanţă, din urmă, a surprins, ridicând instantaneu tot stadionul în picioare. Spectatorii urlau de fericire şi mulţi dintre ei şi-au părăsit locurile din tribune alergând spre gardul din plasă de sârmă, înalt de peste doi metri, ce înconjura terenul de joc, încercând să-l escaladeze pentru a-l îmbrăţişa pe Negrilă ori a fi cât mai aproape de fanii lor. Tânăr ofiţer, repartizat în urmă cu aproape patru ani la Miliţia din inima Olteniei, eram în dispozitivul de ordine, aflându-mă la marginea terenului de joc, în faţa tribunei a doua, chiar în dreptul stemei, unde se afla galeria Ştiinţei şi cei mai înrăiţi fani. Am văzut cum unul dintre spectatori a reuşit să escaladeze gardul, sărind înlăuntrul spaţiului delimitat de acesta, începând să alerge spre Negrilă care, extaziat, venise în dreptul stemei şi căzuse în genunchi, cu braţele ridicate, pentru a mulţumi fanilor şi a primi, în acelaşi timp, adulaţia acestora. Înainte de a ajunge la Negrilă, fanul a fost interceptat de locotenentul major Sandu Dolea, aflat imediat în stânga mea în dispozitiv, imobilizat şi condus forţat, cu braţul răsucit la spate, înapoi spre gard, care se umpluse deja de ciorchini de fani care încercau, unii mai sus, unii mai jos, să-l escaladeze. În acelaşi timp, aflat cu faţa spre tribune ca toţi ceilalţi colegi din dispozitiv, am văzut gonind în salturi, pe lângă gard, lupii alsacieni ţinuţi încă în lesă de sobofiţerii care alergau în urma lor. Decizia inspirată a şefului misiunii care a ordonat intervenţia grupelor conductori câini de serviciu ale Miliţiei municipale şi ale Batalionului securitate-miliţie, aflate în rezervă în spatele porţii de sub peluza din nordul stadionului, i-a făcut pe cei aflaţi deja pe gard să se retragă şi a oprit valul de spectatori din tribune, care coborau în fugă spre gard, împiedicând, poate, producerea unui eveniment soldat cu numeroase victime. Frustraţi însă că nu şi-au putut pune în practică întenţia de a-şi îmbrăţişa idolii, spectarii au început să arunce spre dispozitivul realizat în spatele gardului cu monede din acelea de trei lei, a căror greutate le permitea să ajungă până în teren, cu mere, cu bucăţi de pâine, de salam ori alte resturi alimentare, ba chiar cu bucăţi de lemn rupte din gradenele stadionului. Pentru cei care n-au trăit acele vremuri de efervescenţă fotbalistică, precizez că, deşi meciurile Ştiinţei aveau loc în orele după amiezii, stadionul se umplea încă de dimineaţă, accesul fiind permis începând cu ora şapte. Din acest motiv se permitea intrarea cu alimente, dispozitivul de acces reţinând doar sticlele (pe atunci nu erau recipienţi din plastic) şi obiectele contondente. Bombardamentul a durat minute bune, asupra noastră revărsându-se un adevărat tsunami de obiecte de genul celor descrise mai sus. La un moment dat am auzit o pleznitură înfundată şi pe tânărul militar în termen din dreapta mea ţipând puternic. M-am întors spre el şi l-am văzut acoperindu-şi faţa cu mâinile. De sub degete, pe obrazul stâng, i se prelingea sânge amestecat cu ceva, n-aş putea să descriu exact ce, dar era altceva decât sângele, ceva mai gros parcă... Militarul a fost scos imediat din dispozitiv de ofiţerul de trupe aflat în apropiere şi dus spre ambulanţa aflată în spatele porţii în care marcase Negrilă. Un inconştient aruncase spre noi cu o bucată de ciment, smulsă din marginea tribunei, lovind copilul în ochi!