Liţa de altădată - Despre terenuri şi proprietari

M-am hotărât să scriu acest material după ce ieri am avut un scurt schimb de replici cu George Marmalichi din care mi-am dat seama că ar fi util să fac câteva precizări în domeniul prezentat în titlu. Drept biblografie mi-au servit atât materialele prezentate la finalul articolului SCURT ISTORIC AL COMUNEI LIŢA cât şi un interesant manuscris ce mi-a fost pus la dispoziţie de CAMELUŞ BOCIOROAGĂ întitulat MONOGRAFIA COMUNEI LIŢA al cărei autor a fost învăţătorul ION SARCHIZ, fost prin anii '60 director al şcolii de la Fermă. Din păcate autorul nu a reuşit să termine şi să publice monografia. Se pare că pe manuscris au fost făcute intervenţii şi adăugiri de domnul LICĂ TRUPŞOR; fost subofiţer de miliţie. Înainte de a intra în subiectul propriu zis al articolului, ţin să aduc un omagiu şi să-mi exprim recunoştinţa faţă de preocupările şi eforturile liţenilor enumeraţi mai sus, care au dorit să lase o urmă a iubirii lor faţă de trecutul şi locuitorii acestui sat! În 1988, an în care se pare că a fost redactat manuscrisul, comuna Liţa deţinea a suprafaţă agricolă de 5117 hectare din care 4193 aparţineau CAP Flacăra, formă asociativă a liţenilor, chiar dacă realizată forţat, iar 924 IAS Liţa, proprietate de stat. Din această suprafaţă 4026 ha era teren arabil (4061 - CAP, 865 – IAS) iar restul erau vii (96 ha), pomi (3 ha) şi păşune (92 ha). Reîntorcându-ne în timp până la 1829, când în urma păcii de la Adrianopol turcii au pierdut cele trei raiale de la Dunăre, domeniul raialei TURNU (TURKIŞ – KULE) din care făcea parte și teritoriul Liței de astăzi, a trecut la Ţara Românească, devenind proprietate a statului (dominum eminens). Sătenii erau clăcaşi, nu aveau pământ în proprietate. În timp, Statul a arendat cea mai mare parte a suprafeţei agricole fraţilor DUMBA (HERACLIE – NICLE şi CHIPA), macedoneni de origine care locuiau la VIENA. În urma reformei agrare a lui CUZA de la 1864, din domeniul arendat fraţilor Dumba au fost atribuite liţenilor 234 locuri de casă şi 496 stânjeni de pământ în vatra satului, şi au fost împroprietăriţi, contra cost, 234 de săteni, după cum urmează - 86 fruntaşi cu câte 11 pogoane (5,5 ha) - 105 mijlocaşi cu câte 7 pogoane şi 19 prăjini - 40 pălmaşi cu câte 4 pogoane şi 15 prăjini - 3 preoţi cu câte 22 pogoane. Totodată, a fost împroprietărit cu o suprafaţă de 50 hectare generalul NICOLAE DONA, comandantul regimentului 5 Dorobanţi, care a condus coloana de atac asupra redutei GRIVIŢA în războiul de independenţă din 1877, coloană din care au făcut parte şi liţeni ca LINCĂ GRECU, ION MATREŞU, RADU MITRUŞ şi alţii. Generalul a avut un fiu, IOSIF, medic, vestitul colecţionar de artă de mai târziu, a cărui colecţie poate fi admirată şi astăzi în capitală, la Muzeul Colecţiilor de pe Calea Victoriei. Un alt fiu, Paul, s-a căsătorit cu fiica lui BARBU ŞTEFĂNESCU – DELAVRANCEA, renumitul dramaturg, fost avocat celebru în epocă şi primar al Bucureştilor. Fiica generalului, Margareta, a fost căsătorită cu ALEXANDRU VLAHUŢĂ apoi cu AL: URECHE (Cei care nu ştiu cine sunt cei pomeniţi, îi pot căuta pe ,,GUGĂLE’’ :) ). Mai târziu, moşia generalului avea să devină ferma DONA din cadrul IAS LIŢA. După primul război mondial, în 1921 regele Ferdinand a făcut o nouă reformă agrară, care a lichidat moşia arendată fraţilor Dumba. Din ea au fost împroprietăriţi liţenii care au participat la război, cu câte 3 -5 ha şi câte 1200 m.p. loc de casă, precum şi văduvele de război, cu câte 2 -3 ha şi loc de casă. Totodată a fost creată Ferma LIŢA, viitorul IAS, proprietate de stat, care avea menirea să-i înveţe pe liţeni să-şi cultive terenurile folosind metode moderne. În perioada interbelică, deşi se făcuseră împroprietăririle de care am vorbit mai sus, existau incă destui săteni care nu aveau suficient teren care să le asigure cele necesare familiilor. Aceştia lucrau fie pe terenurile Fermei, fie la unii liţeni care reuşiseră în timp să achiziţioneze suficient teren încât să devină ,,boierii’’ comunei, precum fraţii MARIN şi NETE BĂLAN COJOACĂ, ce aveau 150 ha şi pădurea dintre Olturi, THEODOR IONESCU zis TUDOR CÂRCIUMARU, MARIN GEORGESCU, VLĂDESCU cu câte 100 ha şi DUMITRU GRUIA cu circa 50 de pogoane. Până în 1944 în LIŢA existau: - 250 de familii cu 2 hectare; - 450 de familii cu câte 2 -3 hectare; - 552 familii cu câte 3 – 5 hectare; - 425 familii cu câte 5 hectare sau mai mult. După război şi instaurarea regimului comunist, la 3-5 martie 1949 a avut loc o Plenară a Partidului Muncitoresc Român, cum se numea pe atunci partidul unic, la care s-au pus bazele agriculturii socialiste. Marii proprietari menţionaţi mai sus ( fraţii Marin şi Nete Cojoacă, Vlădescu, Tudor Cârciumaru) au fost expropriaţi şi deportaţi, dispărând din sat ( am publicat acum câteva luni o ştire despre un urmaş al lui Bălan Cojoacă decedat într-un accident de circulaţie în Piteşti. Ferma LIŢA a devenit Întreprinderea Agricolă de Stat (IAS) LIŢA. I-au fiinţă întovărăşirile agricole, primă formă asociativă a sătenilor, iar la 12.03.1959 G.A.C. Flacăra LIŢA ( Gospodăria Agricolă Colectivă) cu 179 familii ce însumau 458 hectare. În 1961, după mari frământări, comuna a fost în întregime cooperativizată, în gospodăria agricolă lucrând 2434 liţeni. Mai târziu denumirea se va schimba în CAP Flacăra Liţa (Cooperativa Agricolă de Producţie). Aş dori să menţionez că a existat un singur liţean care a rezistat presiunilor activiştilor de partid şi nu s-a înscris la colectiv, cum se spunea, rămânând particular, MARIN CIOCÂRLIE. Menţionez că presiunile erau fantastice, am descris mai demult o întâmplare cu ONIŢĂ MITRUŞ, o găsiţi în jos pe pagină, dacă doriţi. Copiii liţenilor care erau la studii, liceu ori facultate, de exemplu, nu mai erau primiţi la şcoală dacă nu aduceau adeverinţă că părinţii s-au înscris la colectiv. În caz contrar, erau trimişi acasă să-și lămurească părinţii. Astăzi pământurile liţenilor, obţinute cu atâta greutate şi plătite cu sânge la Plevna (119 liţeni şi-au dat viaţa în războiul de independenţă), Mărăşti, Mărăşeşti și Oituz ( străbunicul meu Mitruş (Dumitru) Bâţă a murit în războiul de reîntregire), sunt lăsate în nelucrare ori date pe mâna noilor arendaşi. Iar terenurile Fermei, circa o mie de hectare, care timp de peste 170 de ani au fost proprietatea statului, au fost privatizate de cei aflaţi la butoane după 1990, ajungând în proprietatea unor persoane fizice.