Piki

În anul 1976, când am început eu cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, cum se numea pe atunci actuala Academie de Poliţie, demersurile pentru înscrierea la concurs începeau cu efectuarea unei vizite medicale stricte şi amănunţite, care debuta cu măsurarea înălţimii şi a greutăţii. Înălţimea trebuia să fie de minimum 1,70 metri, iar între numărul kilogramelor şi cel total al centimetrilor trebuia să fie un anumit raport. Nu ştiu dacă cel numit astăzi indicele masei corporale ori alt gen de raport, cert este că dacă nu îndeplineai aceste criterii vizita medicală nu mai continua, erai respins din start. La prezentarea în şcoală, pentru susţinerea concursului de admitere, întregului lot de candidaţi ne-a fost efectuată o nouă vizită medicală. Nu atât de amănunţită precum cea pe care o efectuasem în iarnă, când debutasem întocmirea dosarului de înscriere, la Policlinica M.I. de pe Splai, totuşi o vizită medicală în care am fost verificaţi de o comisie de cadre medicale, în cadrul căreia ne-au fost iarăşi verificate greutatea şi înălţimea. Eu fusesem recrutat pentru şcoală de o unitate din Bucureşti şi, până a ajunge la examenul propriu-zis, mă mai întâlnisem cu ceilalţi candidaţi ai acestei unităţi şi în alte ocazii. La cabinetele medicale de la Policlinică, de exemplu, ori în sala în care am susţinut, timp de două zile, pe atunci, testările psihologice. În timp ce aşteptam să ne vină rândul la cabinetele medicale, ori în pauze, discutam între noi şi ajunsesem să ne cunoaştem şi chiar să legăm prietenii. Remarcasem prezenţa unui candidat care se deosebea puţin de restul, întrucât era evident că nu avea înălţimea de un metru şi şaptezeci cerută de barem, era mult mai scund. Era brunet şi avea şi nişte sprâncene specifice, îmbinate, unite cumva, deasupra nasului, ceea ce putea fi interpretat drept un semn particular, caracteristică a fizionomiei ce te făcea iarăşi inapt pentru a urma o carieră în anumite structuri. Întrucât candidatul respectiv, căruia cei care-l cunoşteau dinainte (bucureşteni şi ei fuseseră colegi de liceu, probabil) îi spuneau Piki, continua să ne însoţească în periplul nostru pe la diferite cabinete, era evident că nu fusese respins la primul dintre acestea, cel în care ne fuseseră măsurate înălţimea şi greutatea. Începuse să se bârfească deja pe seama lui, era considerat pilos, iar unul dintre bucureşteni ne spusese că o are pilă chiar pe maică-sa, medic la Policlinica M.I. ori la Elias, spitalul elitelor pe atunci. Şi la şcoală vizita medicală a început cu verificarea greutăţii şi înălţimii. Venind rândul lui Piki, membrii comisiei au văzut şi ei că acesta nu are înălţimea corespunzătoare. L-au măsurat totuşi, după care, citind rezultatul, cel care manevrase cursorul ăla de ţi se punea pe creştet, îi zice: - Tu cum ai ajuns la examen, măi băiete, cine te-a trimis aici, că ai mulţi centimetri sub barem? La care Piki, nu ştiu dacă lovit subit de inspiraţie ori cu lecţia învăţată dinainte, răspunde: - Nici tovarăşul Nicolae Ceauşescu nu-i prea înalt, dar aţi văzut ce deştept este! Replica lui Piki i-a amuţit pe toţi. N-a mai zis nimeni nici pâs iar candidatul a trecut cu brio vizita medicală. A reuşit şi la concurs, a absolvit şcoala la profilul de cercetări penale iar peste ani a ajuns cadru didactic la Academia de Poliţie. A publicat mai multe manuale şi lucrări ştiinţifice iar acum câţiva ani era secretar general de redacţie al revistei Forum criminalistic, editată de catedra de specialitate din cadrul Academiei de Poliţie! Parafrazându-l, cumva, pe Piki zic şi eu: păi, ce-are înălţimea cu deşteptăciunea?