Pastila albastră

În şcoala militară am avut un coleg din Scorniceşti, consătean deci cu jupânul ăl mare, Nicolae Preda! Dumnezeu să-l odihnească, pentru că nu mai este de mult printre noi. La puţină vreme după ce-am absolvit şcoala, într-un acces de gelozie şi-a împuşcat soţia cu pistolul din dotare, apoi şi-a înfipt ţeava în gură şi a apăsat pe trăgaci, făcându-şi un orificiu şi-n partea opusă celui dăruit de natură. Se întâmpla în oraşul minunilor, Caracal, unde fusese repartizat ca tânăr locotenent de miliţie! Nici pe atunci testele alea psihologice nu erau infailibile, cum nici acum nu sunt. Preda avea un nas lung şi coroiat, care făcea deliciul unor mese de seară din şcoala militară. A celor în care, în afara felului principal care ni se servea la cină, aveam şi iaurt la borcan. Acesta ni se servea, de regulă, în cănile din care ne beam şi ceaiul dimineaţa, nişte căni lucioase, din tablă de inox, destul de largi la gură. Dar erau seri în care ni se servea şi iaurt la borcan. Celebrul nas a lui Preda era astfel alcătuit, atât de lung şi coroiat, încât din această cauză colegului nostru îi era foarte dificil să bea din borcanul care era mai strâmt la gură decât cana! Nasul i se proptea în marginea borcanului, care nu mai putea fi răsturnat astfel încât conţinutul recipientului să se scurgă la vale. Trebuia ca Preda să se lase cu scaunul pe spate, ajungând într-o poziţie destul de periculoasă uneori! De aceea noi, răi cum sunt copiii şi băieţii tinerii în colectivitate, ne întorceam majoritatea spre masa sa să-l privim cum se chinuie să bea iaurtul din borcan şi întrebându-ne: Cade? Nu cade? Preda era conştient de asta şi, oltean cu sânge fierbinte, iute la mânie, simţind privirile noastre, se enerva şi ne înfrunta, înjurând, bălăcărindu-ne şi făcându-ne cum îi venea la gură, ceea ce pe noi ne distra teribil şi-i răspundeam cu hohote de râs, care-l enervau şi mai rău, sporindu-i tirul verbal. În cele din urmă îşi dădea seama că n-are ce ne face, realiza ridicolul situaţiei şi izbucnea şi el în râs, totul terminându-se cu bătăi pe spate în semn de simpatie şi o împăcare generală. Până la următoarea masă la care ni se servea iaurt la borcan. Nicolae Preda mai avea un defect. Era cam ipohondru de felul său şi cum auzea de o boală credea că o are şi el, căutând să-i identifice simptomele. Din această cauză obişnuia să ceară medicamente împrumut, consecinţă a faptului că din farmacia sa personală lipseau destule pastile, mai ales cele pentru afecţiunile închipuite. Obiceiul începuse să devină enervant cumva, cum vedea vreun coleg că lua o pastilă hop şi el, să-i dea şi lui o pastilă-două că nici el nu se simte bine. L-au dezvăţat de acest obicei doi colegi de dormitor, Mitel Zămârcă de la Dolj şi Gică Popoviciu de la Caraş-Severin, care i-au făcut o farsă de zile mari. Învoirile se acordau, de regulă, sâmbăta între orele 14-23 şi duminica între orele 14-21. Erau şi elevi care nu mergeau în învoire, din diverse motive. Fie erau planificaţi în diverse servicii, fie nu obţinuseră note suficient de mari la seminariile din cursul săptămânii, fie călcaseră pe bec şi erau consemnaţi în unitate pe diverse perioade. Duminica, de regulă, când învoirile se terminau înaintea apelului de seară, înainte de stingere cei vitregiţi de prezenţa pe străzile şi în localurile capitalei ascultau cu urechile ciulite şi ochii larg deschişi isprăvile norocoşilor beneficiari ai biletelor de voie. Într-una din serile de duminică în care Preda nu fusese în învoire, Zămârcă şi Popoviciu, întorşi din oraş, au început să discute oripilaţi despre o molimă care făcea ravagii în Bucureşti, cei atinşi de virusul respectiv murind pe capete în mai puţin de trei zile de la infestare. Virusul se pare că fusese adus în capitală de nişte studenţi africani care se întorseseră recent din vacanţă. Nu exista antidot pentru acesta, iar virusul se răspândea rapid, pe calea aerului, fiind contractat prin respiraţie de către toţi cei care s-au aflat cumva în proximitatea unuia care fusese deja infestat. Fiecare dintre cei întorşi din învoire supralicita, adăugând amănunte care mai de care mai înfiorătoare. În jocul celor doi se prinsesră şi alţi colegi, care realizaseră că-i vorba de o farsă. - Dar care sunt simptomele, Mitică? – îl întrebă unul pe Zâmârcă. Să ştim şi noi, că poate boala o fi ajuns şi pe aici, prin şcoală şi noi habar nu avem. Doar avem şi noi destui colegi din ţările africane, sunt cazaţi în pavilionul de la CTS. - Băi, răspunse Zâmârcă, nu ştiu exact care sunt toate simptomele, dar am auzit vorbindu-se că atunci când ai ajuns în faza nasoală, te pişi albastru. Dacă te-ai pişat albastru, e nasol. În mai puţin de trei zile te-ai curăţat, nu mai are nimeni ce să-ţi facă. Ce-am omis eu să vă spun este că Popoviciu urma un tratament pentru nu mai ştiu care afecţiune, una minoră, în orice caz. Pastilele pe care la lua aveau un efect secundar, când erau eliminate substanţele reziduale colorau urina într-un mod specific. Asta i-a şi dat ideea farsei! Într-un târziu discuţiile au încetat şi cei opt elevi din dormitor au început să se pregătească de culcare, la zece seara se dădea stingerea. Înainte de a se băga în pat, Popoviciu a scos o pastilă din alea şi a înghiţit-o tacticos, fâcând astfel încât să fie văzut de Preda. Văzându-l pe Gică înghiţind pastila, Preda a marşat imediat, căzând în capcana pusă la cale de cei doi. - Ce pastilă iei acolo, Gică? Eşti bolnav? - Băi, Nicule, nu sunt bolnav, dar nu mă simt prea bine! - Ce ai, cum te simţi? - Băi, sânt cam moleşit aşa, mă trezesc greu dimineaţa, fără chef, nu mă pot concentra...Am fost la doctor şi mi-a dat pastilele astea. - Băi, Gică, ştii că şi eu cam tot aşa mă simt? Dă-mi şi mie o pastilă şi dacă mâine dimineată mi-e mai bine, merg şi eu la infirmerie să le cer şi eu! - Bine, Nicule, uite ia două pastile, că aşa trebuie, să începi cu o doză de atac.

După binecunoscutul său obicei, olteanul a înghiţit pastilele şi s-a culcat. A doua zi la ora şase s-a dat deşteptarea, ca de obicei. Încheietorul de companie, Stanciu Costică, zis Somoza, se trezea cu un sfert de oră mai devreme, se îmbrăca şi se posta în capul holului, de unde conducea programul de dimineaţă, la paletă. Aceasta era o bucată de placaj, tăiat cam ca o paletă de tenis de masă, dar dreptunghiulară nu rotundă, pe care era lipită o foaie de hărtie cu planificarea activităţilor, pe clase (plutoane) şi dormitoare. Stanciu Costică era poreclit Somoza, după dictatorul din Nicaragua acelor ani, de-al dracului ce era! Ajunsesem în anul trei, făcusem şi practica de vară la unităţile de miliţie, aveam mai puţin de-o lună până ieşeam locotenenţi, şi făceam program tot la paletă, ca elevii din anul întâi. Şi-ăia râdeau de noi, c-ai lor mici comandanţi o lăsaseră mai moale în al doilea semestru. După ce ne trezeam ne îmbrăcam sumar, adică ne trăgeam pantalonii pe noi şi cizmele în picioare, iar Somoza, proptit în capul holului cu paleta într-o mână şi fluierul între dinţi, striga puternic: ,,Repaus!’’ Comandă la care noi ieşeam din dormitoare şi ne îmbulzeam timp de cinci minute la toaletă, până auzeam iarăşi fluierul şi vocea groasă, inconfundabilă a lui Somoza: - Aaaafffară la-nviooorareee! Avea un fel nesuferit de-a spune asta, încât ne făcea să scrâşnim din dinţi şi să-l înjurăm printre ei. Ajunşi afară, la bustul gol toamna şi primăvara, iar iarna doar cu cămaşa pe noi, eram luaţi în primire de încheietorul de batalion, un moldovean greţos din Vrancea, Vieru, poreclit Yoga, pentru că era practicant al acestei discipline orientale şi obişnuia să stea în cap până nu mai avea figură de om. Spunea că astfel îşi alimentează creierul cu sânge şi devine mai deştept, dar nici pomeneală, lua note mai mari doar pentru că i se dădeau puncte din oficiu, ca la toţi mici comandanţi, dar n-am auzit să exceleze la vreo materie. Vieru se aşeza în fruntea noastră, împreună cu Bercuci, încheietorul companiei a-ntâia, alt vrâncean, poreclit Bruta datorită figurii sale lombroziene, cu fruntea de-un deget, părul cânepiu răsărindu-i parcă direct din sprâncenele de aceeaşi culoare. Cu Yoga şi Bruta în faţă alergam o tură ce înconjura tot perimetrul şcolii, după care executam cele trei complexe de înviorare cunoscute de toţi cei care au făcut cândva un stagiu într-o unitate militară. Uneori nu mai executam aceste complexe, ci trei ture de şcoală în loc de una, în strigătele noastre de protest, deoarece Yoga şi Bruta alergau într-un ritm drăcesc, scoţând sufletul din noi. Prin anul doi, după Paşti, porecla Brutei a fost schimbată în Bercuci Laşul, în urma unei întâmplări pe care o s-o povestesc, poate, cu altă ocazie. După înviorare, ne întorceam la dormitoare iar Somoza, proptit în capul holului cu paleta într-o mână şi fluierul între dinţi, ordona: - Dormitorul unu şi trei fac paturile, dormitorul doi şi patru la spălător! După trei minute, alt fluier, alt ordin... Şi tot aşa.. După ce ne spălam, ne echipam complet şi mergeam fiecare pe sectorul repartizat, unde făceam curăţenie până la ora şapte, când ne adunam pe platou, pentru inspecţia de dimineaţă. După inspecţie mergeam la masă, apoi douăzeci de minute pas de defilare, în sunetul asurzitor al marşurilor executate de fanfară, după care, la ora opt intram în sălile de curs. Am făcut această plictisitoare, poate, divagaţie pentru a înţelege mai bine reacţia lui Nicu Preda din dimineaţa aceea. Se trezise fără probleme şi, împreună cu ceilalţi din dormitor, a mers la toaletă după ce au auzit fluierul lui Stanciu. A intrat într-una din cabine unde a privit surprins şi uluit jetul albatru de urină cere curgea din el. Fără să spună nimic, în loc s-o ia pe scări şi să iasă în curte la înviorare s-a înapoiat în dormitor unde s-a aşezat pierit pe pat, cu coatele pe genunchi şi capul în mâini. Peste vreo douăzeci de minute, întorşi de la înviorare, colegii săi de dormitor l-au găsit tot dezbrăcat, în aceeaşi poziţie, parcă era gânditorul neolitic de la Hamangia! Vorbiţi între ei, nu i-au zis nimic, doar îşi dădeau coate, zâmbind pe sub mustaţă. S-au îmbrăcat, şi-au luat portharturilele cu notele de curs şi au plecat, în dormitor râmânând doar cei ce aveau sector acolo. Au măturat, au spălat cu şopârla pe jos, au lustruit apoi mozaicul. Preda, nimic, nu vedea nimic din ce se întâmplă în jurul său, stătea cu capul în mâini, în aceeaşi poziţie în care-l găsiseră când veniseră de la înviorare! Abia pe la şapte fără cinci, când terminaseră şi se pregăteau să coboare pe platou, la inspecţie, l-au întrebat: - Preda, ce faci? Nu cobori la inspecţie? Ce-ai, eşti bolnav? Uite, nu ţi-ai făcut nici patul! La care olteanul îşi ridică privirea spre ei şi, fără a se ridica, rosteşte, cu adâncă disperare: - Băi, fraţilor, mă piş albastru! Ce mă fac, băi, fraţilor? Mă piş albastru!