miercuri, 8 noiembrie 2017

Bandy

Având în vedere că povestirile mele se adresează şi, nu în ultimul rând, tinerilor poliţişti, care pot reţine şi învăţa câte ceva din ele, am să redau acum un caz care, chiar dacă nu a excelat prin spectaculozitate ori dificultate, mi-a oferit o lecţie despre cum, în viitor, să evit comiterea unei greşeli care s-ar fi putut solda cu grave consecinţe nu doar asupra carierei ci şi a întregii mele vieţi. Eram cam pe la jumătatea celui de-al treilea an al carierei mele, cred, şi efectuam cercetări ce aveau drept obiect efectuarea unor operaţiuni interzise cu metale preţioase, mai exact monezi din aur, traficate de un căldărar seminomad ce locuia în cartierul Popoveni, în grupul acela de case de pe canalul colector, din apropierea fostului Târg de săptămână al Craiovei. Documentasem destul de bine activităţile sale, ilicite în raport cu legislaţia acelor ani, identificasem în jur de douăzeci de cumpărători care îmi recunoscuseră şi îmi predaseră, ori de la care ridicasem, ducaţi mari austrieci cumpăraţi de la Bandy, cum era cunoscut în etnie cel care făcea obiectul cercetărilor mele. Fac o paranteză pentru câteva precizări în legătură cu numele şi prenumele prin care se identifică reprezentanţii acestor comunităţi. Sau se identificau prin anii ’80, deşi nu cred că între timp s-au făcut mari progrese. Prin anii ’50 ori ’60 statul român a încercat să stabilizeze şatrele de nomazi, lăieţi după numele sub care erau cunoscuţi de populaţia majoritară. Membrii acestei etnii se deplasau din loc în loc în căruţe trase de cai şi poposeau temporar la marginea unor localităţi, unde şatra îşi instala corturile. În cadrul acţiunii de care vorbeam, statul le-a pus la dispoziţie terenuri intravilane, a încercat să-i determine să-şi construiască locuinţe, i-a obligat să-şi tundă pletele şi le-a emis acte de identitate. Aici au greşit cei care au coordonat acţiunea, întrucât nu au consemnat numele sub care erau cunoscuţi aceştia în cadrul etniei, e drept unele nici nu prea sunau româneşte(vezi romanul lui Zaharia Stancu, Şatra) ci i-au pus să-şi aleagă fiecare un nume şi un prenume. În ce a constat greşeala? Din ignoranţă, ori mai degrabă din viclenie, cred eu, majoritatea şi-au ales nume identice, astfel că în comunitatea din cartierul Popoveni, de exemplu, aproape toţi cei din generaţia aceea se numec Mihai Gheorghe, Mihai Ion ori Mihai Mihai. Această stare de fapt face foarte dificilă identificarea unor persoane şi efectuarea unor anchete în rândul acestora. Nu poartă actele de identitate asupra lor, refuză să-şi spună numele, iar ceilalţi refuză să dea relaţii despre identitatea sa! ,,- Cum îl cheamă, băi, pe ăsta?’’, îi întrebi. – ,,Nu ştiu, boierule!’’, răspund. – ,,Dar voi cum îl strigaţi, când aveţi treabă cu el?’’ – ,,Băi, ţigane!’’, răspund! Înţelege-te cu ei, dacă poţi! Bineînţeles că între ei îşi folosesc vechile nume, sau porecle, să le spunem! Dar să revenim la Bandy! Aveam deci probe suficiente pentru a documenta operaţiunile interzise efectuate de acesta. Declaraţii de martor, procese verbale de ridicare a numeroşi ducaţi, inventare prin care expertul băncii certifica faptul că monezile respective sunt din aur şi depunerea acestora în tezaur, inclusiv declaraţia acestuia prin care explica provenienţa şi recunoştea vânzarea lor. Întrucât ştiam că ulterior va fi foarte greu să mai pun mâna pe el, am luat dosarul în braţe şi pe Bandy de mână şi hai cu el la Procuratura locală să solicit mandat de arestare, pentru a fi la dispoziţia noastră până la finalizarea anchetei. Din păcate era sâmbăta dinaintea Paştelui iar procurorului Adrian Popa, cel care supraveghea activitatea de urmărire penală a ofiţerilor de economic, un om pâinea lui Dumnezeu, i s-a făcut milă de Bandy! - Domnu’ Bâţă, mâine e Paştele! Să-l lăsăm şi pe el să facă sărbătoarea în familie! - Îl lăsăm, domnu’ procuror, dar o să mai punem mâna pe el la Sfântu’ Aşteaptă, dacă tot o dăm pe considerente religioase, încercam eu să-l conving pe procuror. - Nuuu, domnu’ Bâţă, că vine singur! Uite, eu sunt convins că luni la prima oră o să fie la dumneavoastră, vă aşteaptă la uşa biroului! Nu-i aşa domnu’ Mihai?, se întorcea Popa spre Bandy. - Aşa e dom’ procuror! făcea acesta spăşit. - Uite, vedeţi domnu’ Bâţă? O să vină precis, vă asigur eu! Dacă noi suntem de treabă şi-l lăsăm să sărbătorească Paştele cu familia o să vedeţi că vă fi recunoscător şi va veni singur, luni, la Miliţie! - Vedeţi să nu! zic eu, sceptic. - Ei, cum să nu? Uite, ne promite solemn că o să vină! Promiţi, domnule Mihai? - Promit, domnule procuror! Luni, la opt dimineaţa sunt la dom’ locotinent la birou! - Uite, vedeţi? Şi-aşa a rămas! Nu mi-a dat mandatul solicitat iar Bandy a plecat să sărbătorească Paştele cu familia. Iar luni, după Paşti bineînţeles că n-a venit. Nici luni, nici marţi nici la Paştele cailor. L-am căutat în repetate rânduri la casa sa din Popoveni, dar nici urmă de Bandy! L-am dat în urmărire, mai întâi în urmărire locală, în Dolj şi judeţele învecinate, cum era procedura, apoi în urmărire generală, în toată ţara, dar Bandy nu a căzut în niciunul dintre ochiurile plasei întinse pentru a-l prinde. Peste aproape un an, la începutul lunii martie, am primit o informaţie că Bandy se ascunde în cartierul de căldărari din comuna Coşoveni, la vreo 15 kilometri de Craiova. Sursa mi-a indicat şi familia în casa căreia se ascundea urmăritul. M-am deghizat pentru a nu fi recunoscut şi am mers în recunoaştere în zona indicată, pentru a identifica locuinţa, care afla într-o curte în care mai erau alte două case. În zorii zilei următoare, în baza unui plan de acţiune aprobat de şeful miliţiei municipale, ne-am deplasat în comuna Coşoveni pentru a-l captura pe Bandy. Echipa era condusă de maiorul Mişu Mariescu şi, afară de mine, îi mai includea pe locotenent colonelul Vlăduţ şi locotenentul Constantin Stemate. La postul de poliţie am fost aşteptaţi de de un subofiţer tânăr şi de plutonierul adjutant Marin Tudor, şeful postului, un bun poliţist. Cu o figură de tip dur, cu mustaţa pe oală, şeful de post mi se părea că seamănă cu actorul ăla american, Charles Bronson.
Nea Tudor l-a întrebat pe subofiţer dacă ştie unde stă familia respectivă, acesta a răspuns că da şi am plecat spre cartierul de rromi, echipa de la Craiova călăuzită de tânărul subofiţer, nea Tudor rămânând la post. Era încă întuneric, ploua mărunt, mocăneşte, era la începutul lunii martie şi de câteva zile ploua continuu. Am ajuns la curtea cu cele trei case, nu se vedea bine, ne băgam degetele în ochi. Se făcuse ora şase, am bubuit în uşa casei indicate de subofiţer şi am năvălit înăuntru. Lumină electrică neam, ne chioram cu lanternele şi am dat de membrii familiei îngrămădiţi toţi într-o cameră, într-un pat mare, acoperiţi cu dune din acelea specifice lor, din puf de gâscă. Ţigăncile începuseră să urle, noi am vrut să-l înhăţam pe cel tânăr, care avea cam 28-30 de ani, vârsta urmăritului nostru. Nu am reuşit, se agăţase de pat iar toţi ceilalţi se aruncaseră deasupra lui, formând o piramidă de trupuri. Trăgeam de el şi nu reuşeam să-l scoatem, nea Mişu Mariescu îşi înfăşurase ambele cozi împletite ale unei lăieţe pe antebraţul drept, nişte cozi negre, extrem de groase, şi trăgea cu putere să o smulgă din împletitura aia de trupuri, să spargem grămada. M-am urcat în pat, în picioare, să împing din partea cealaltă, când am auzit un ţipăt groaznic! Călcasem pe un copil, ascuns printre faldurile dunei. S-a încrâncenat carnea pe mine, mă speriasem rău, mă gândeam la bietul copil. Noroc că nu a păţit nimic, ţipătul său însă a desfăcut grămada iar noi l-am putut înhăţa pe tânăr, i-am pus cătuşele şi am părăsit casa în grabă, să nu apuce să se trezească tot cartierul. Am ajuns repede la post, iar acolo, la lumină, nea Marin Tudor zice: - Păi, ce-aţi făcut, ăsta e cutare! Am înţeles că pe altcineva îl căutaţi! L-am privit cu atenţie şi am realizat că cel înhăţat nu era Bandy, cel pe care-l cercetasem eu cu un an înainte. L-am luat la întrebări şi acesta ne-a relatat că, într-adevăr, Bandy fusese gâzduit acolo, dar în casa vecină. Din cauza întunericului adânc şi a ploii greşisem şi eu şi subofiţerul de la post şi intrasem într-o altă casă dintre cele trei aflate în curte. Tot el ne-a relatat că este posibil ca larma produsă de reţinerea sa să-l fi alarmat pe urmărit şi acesta să fi mers să se ascundă într-o lizieră ce se afla pe calea ferată, la vreo doi kilometri de sat, unde obişnuiau să se ascundă membrii etniei când fug de vreo razie. L-am lăsat la post şi am luat-o spre lizieră, de-a lungul căii ferate. Nu am apucat să ieşim din sat, ne apropiam de staţia CFR, când am auzit fluierul trenului care se apropia de gară, să preia navetiştii din schimbul întâi, care se deplasau spre fabricile Craiovei. - Bandy! Fuge cu trenul! – l-am auzit pe nea Mişu Mariescu şi am luat-o toţi la alergat spre gară. Drumul pe care ne aflam se învecina cu calea ferată, dar în acea zonă nu era la nivelul căii de rulare ci sub un rambleu înalt de şapte-opt metri. Aşa că pentru a ajunge pe peronul staţiei a trebuit să escaladăm rambleul, lucru extrem de dificil, după câteva zile de ploaie. Pantă abruptă, teren argilos imbibat cu apă, iarba udă, alunecoasă, urcam câţiva paşi şi o luam iarăşi la vale...Am fost nevoiţi să urcăm mai mult în patru labe, eram noroiţi ca nişte moroi când am ajuns sus, la calea ferată. Aşa înnoroiţi, cu palmele, mantăile şi cizmele pline de noroi (eram în ţinută militară) am luat peronul la periat, dar nici urmă de Bandy. . Trenul a şuierat şi a plecat încet, scârţâind din fierotanii, spre oraş iar noi ne-am continuat drumul pe calea ferată, spre acea lizieră. Cândva calea ferată era apărată de viscolele iernii de pădurici de salcâm, mici zăvoaie care constituiau obstacole în calea nămeţilor. Au dispărut sub topoarele nevoiaşilor în vidul de autoritate de după sfârşitul lui decembrie 1989, dar pe când se întâmplau cele povestite erau în plenitudinea maturităţii. După aproape o jumătate de oră am ajuns la lizieră. Lată de vreo treizeci de metri, se întindea pe cam vreo două sute de metri de-a lungul căii ferate, spre gara următoare, Leu! La indicaţiile maiorului Mariescu ne-am înşiruit în linişte de-a lungul acesteia, la câteva zeci de metri unul de altul, păstrând legătura de vedereîntre noi, cel puţin la început. Se luminase între timp, totuşi vizibilitatea nu era prea bună, nu mai ploua, dar era aşa, o pâclă lăptoasă! După ce ne-am înşiruit pe marginea lizierei, maiorul a ridicat braţul apoi l-a coborât brusc, dând semnalul începerii pieptănării. Am intrat în pădurice, încercând să fac cât mai puţin zgomot şi privind atent într-o parte şi alta. Era destul de neplăcut, un adevărat hăţiş prin care trebuia să-mi fac loc împingând şi înlăturând crengile, ceea ce le făcea să-şi scuture picurii grei de apă de care erau pline şi care mi se prelingeau, reci, pe spate, strecurându-se pe sub gulerul destul de larg al mantalei. Cizmele mi se îngreunaseră, pline de pământul gras, lipicios, adunat pe ele, în care mă afundam uneori destul de adânc. Târâş-grăpiş traversasem aproape toată dumbrava, începusem să întrezăresc lumina de la margine când, într-un tufiş, am zărit câţiva oameni culcaţi, lungiţi pe burtă. Am scos pistolul, l-am armat, şi i-am somat cu voce puternică, să se ridice cu mâinile la ceafă. Nu ştiu dacă a fost cea mai inspirată idee, dar asta am făcut! Ei însă nici gând să se supună, s-au ridicat şi au luat-o la fugă spre marginea pădurii, apoi peste câmp, fugind într-o direcţie perpendiculară pe lizieră. Am fugit şi eu după ei, şi am luat-o pe câmp, continuând să strig, somându-i să se oprească. Nici gând, însă! - Trageee! Trageee! – l-am auzit strigând de undeva din dreapta dar din spatele meu pe maiorul Mariescu. Auzindu-mi strigătele ieşiseră şi ei din lizieră şi alergau spre grupul de fugari, dar aflându-se înşiraţi la distanţă de mine erau destul de departe în spatele meu, care eram cel mai aproape de fugari. Şi atunci, auzind comanda maiorului, am făcut greşeala de care vorbeam. Alergam déjà cu pistolul în mână, l-am ridicat şi am tras, la început în sus, apoi în direcţia celor care alergau în faţa mea, cam paralel cu ei dar destul de aproape, continuând să le strig să stea pe loc. Nu s-au oprit ci au continuat să alerge spre nicăieri, întrucât nu se vedea nimic în nici o direcţie în faţă ori lateral, decât câmpia cenuşie, care se pierdea în zarea înceţoşată! Au început să tragă şi ceilalţi, ca în poligon. Auzeam gloanţele şuierând şi ţiuind destul de aproape de urechile mele, ori aşa mi se părea, mă apropiasem destul de mult de fugari, care nu avuseseră inspiraţia să alerge în direcţii diferite ci goneau toţi în aceeaşi direcţie, aproape grupaţi. Cred că privit de colegii din urmă, care erau destul de distanţaţi de mine, aproape mă confundam cu grupul. M-am gândit chiar că sunt în pericol să mă nimerească şi pe mine, după distanţa la care auzeam şuieratul plumbilor. Noroc că auzind împuşcăturile din spate, care se tot îndeseau, fugarii şi-au luat seama şi s-au oprit. Nu inainte însă de a traversa o baltă lată de vreo 20 de metri, ceea ce m-a cam înciudat! Se opriseră totuşi la ţanc, căci privindu-mi pistolul i-am văzut manşonul blocat în spate, trăsesem toate cele şase gloanţe din încărcător, jumătate din unitatea de foc. Am traversat nervos balta, ajungând în mijlocul grupului de fugari, şi m-am îndreptat spre cel mai solid dintre ei, pe care pusesem ochii în timp ce păşeam cu greu prin luciul de apă, lovindu-l destul de tare în cap cu crosa pistolului. A căzut la pământ, l-am ajutat apoi să se ridice, era doar ameţit, dar ceilalţi fugari stăteau smirnă. Între timp au ajuns şi ceilalţi colegi, i-am încătuşat şi i-am dus la postul de miliţie. Nici unul dintre ei nu era cel dat în urmărire, pe care-l căutam. Bandy dispăruse, se pierduse în neant şi nici unul dintre cei încătuşaţi nu a putut să ne dea vreo relaţie despre unde ar fi putut fi. Nu au putut ori nu au vrut, nu conta, rezultatul tot ăla a fost! Greşeala de care vorbeam consta în faptul că nu trecusem ordinul maiorului de a deschide focul prin filtrul gândirii şi trăsesem fără discernământ asupra altor persoane decât urmăritul nostru general, care am văzut ulterior că nu se afla în acel grup. Persoane nevinovate, în fond, în raport cu cauza penală! Dacă unul dintre gloanţele mele ar fi lovit mortal pe unul dintre cei care alergau, aş fi fost autor al infracţiunii de omor, chiar dacă intenţia era indirectă, nu urmăream producerea acelui rezultat. Autor al infracţiunii de omor, trimis în judecată şi condamnat, sensul existenţei mele ar fi fost deturnat, fără putinţă de tăgadă! Bandy dispăruse dar dosarul nu, şi în perioada următoare mi-am luat destule critici de la şefi pentru tergiversarea soluţionării lui. Încet-încet devenea unul dintre cele mai vechi dosare aflate în lucru la Biroul economic iar justificarea mea că autorul e dat în urmărire generală nu prea mai ţinea. Călăream sursele de informare din mediile ce putea fi frecventate de Bandy, dar fără rezultat, adunam la mapa operativă a acestuia material fără valoare operativă. De-abia spre sfârşitul verii am primit o informaţie certă, urmăritul se afla într-o localitate din munţii Făgăraş, cam la limita dintre judeţele Braşov şi Făgăraş. Ne-am făcut ordine de serviciu şi am plecat să-l căutăm, eu şi locotenentul Vilău, între timp terminase şi el şcoala militară şi lucram împreună de-acuma. După ceva peripeţii prin Bucureşti (avusesem ceva de rezolvat şi acolo) şi Braşov, pe care nu le mai povestesc că m-aş lungi prea mult, am ajuns, schimbând mai multe maşini de ocazie, sus în munte, în Viştişoara, undeva în apropierea schitului celui numit astăzi Sfântul Ardealului, părintele Arsenie Boca de la Mânăstirea Sâmbăta. Am dat de urmele lui Bandy, lucrase la un atelier al unei cooperative de producţie ce confecţiona diverse obiecte din împletituri din nuiele, dar plecase şi de acolo cu doar câteva zile înainte să ajungem noi. Al naibii, parcă ne simţea. Ori, informatorul jucase la două capete. Am coborât din munte şi am ieşit la şosea, la Postul de miliţie din Viştea de Jos, comună de care aparţinea respective cooperativă de producţie. Şi-aici am descoperit ditamai găuroiul în plasa în care ar fi trebuit să se prindă Bandy. Şeful de post îl ştia pe clientul nostru, sesizase apariţia sa în zona păstorită de el, îi făcuse chiar şi viză de flotant, dar fără a respecta procedurile reglementate de instrucţiunile de muncă. Înainte de a-i acorda viza adică, nu-l verificase în evidenţa persoanelor urmărite. Dacă ar fi făcut-o, necazurile noastre s-ar fi terminat iar dosarul lui Bandy ar fi fost deja soluţionat. Dar, ce să-i faci, asta era situaţia. Am plecat spre Craiova cu rugăminţile şefului de post sunându-ne în urechi, să nu-l nenorocim, să nu raportăm situaţia că-l dă generalul Mihalea afară fără nici o discuţie, că are copii de crescut, că face, că drege…Nu l-am raportat, dar nici nu i-am promis că n-o s-o facem, l-am lăsat să se frâmânte, să caşte ochii şi mintea altă dată! Am ajuns în Craiova şi am continuat să luăm smetii peste ochi de la şefi încă vreo juma’ de an şi-ncă ceva pe deasupra. Dosarul lui Bandy urcase între timp pe primul loc în topul lucrărilor nerezolvate şi orice şedinţă de analiză a activităţii debuta cu genuflexiunile mele şi ale lui Vilău, care ne ridicam în picioare de câte ori ne auzeam numele ca exemple negative de lucrări nerezolvate şi persoane date în urmărire cu situaţia neclarificată. Dar nu ne făceam probleme, nu era singurul lucru pentru care ne-o luam în barbă, eram tineri şi aveam altă psihologie, eram la baza schemei, nu aveam cine ştie ce ambiţii profesionale şi nici funcţii înalte de pierdut. Aşa că după ce se termina programul de lucru în zilele cu şedinţe de analiză şi bilanţuri, mergeam la şpriţ cu alţi colegi, tineri ca şi noi, şi-acolo ne răzbunam pe şefi bârfindu-i şi râzând pe seama lor. Şi ne trecea supărarea, şi-a doua zi eram proaspeţi şi gata s-o luăm de la capăt. Cazul Bandy a fost finalizat în cele din urmă, încheindu-se într-un haz şi o bună dispoziţie generală. După călătoria prin ţările Bârsei şi Făgăraşului n-am mai primit informaţii de interes operativ despre urmărit. Cum însă începusem să mă familiarizez cu obiceiurile etniei, ştiam că aceştia fac pe dracu-n patru să-şi petreacă sărbătorile pascale cu familia. Aşa că în zorii zilei de Paşti a anului următor, al doilea de la cel dăruit de procuror, însoţit de câţiva colegi i-am luat din ţoale, cum se spune, pe membrii familiei sale din Popoveni, efectuând o descindere la domiciliul lor. Locuinţa era destul de mare, cu multe camere, şi eram răspândiţi prin cotloanele sale. Controlând una dintre încăperi, nea Costică Lătăreţu a deschis uşile unui şifonier mare, cu trei foi, cum i se zicea pe atunci. Dintre hainele de pe umeraşe s-a iţit capul lui Bandy, care i-a clipit maiorului complice din ochi, fâcându-i, totodată, semnul clasic al tăcerii, cu degetul la buze: Şşşşşt! Surprins, nea Costică s-a conformat, închizând uşuuurel, uşile şifonierului. Realizând apoi capcana în care a căzut, cu toată experienţa lui, a redeschis brutal dulapul, strigând puternic, dar cam peltic, după cum îi era vorba: - Băăăăi, futu-tie-n cur pe mă-ta de ţigan! Îmi faşi tu mie siemn să tac, măi? Strigătul lui nea Costică Lătăreţu ne-a adunat pe toţi şi ne-a permis apoi sâ închidem cazul lui Bandy. A fost judecat şi condamnat, dar noi, ofiţerii biroului economic , ne-am distrat mult timp pe seama întâmplării cu nea Costică! Ne făceam unul altuia semnul Şşşşşt , apoi izbucneam în râs!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu