vineri, 14 iulie 2017

Americanu'

Începând cu promoţia 1979 (promoţia mea) absolvenţilor Şcolii de ofiţeri a Ministerului de Interne, nu li s-au mai echivalat cei trei ani de şcoală militară cu primii trei ani ai Facultăţii de Drept, avantaj de care beneficiaseră promoţiile anterioare care, după repartizarea la unităţi, se înscriau direct în anul 4 la secţia fără frecvenţă a facultăţii respective, urmând ca după promovarea examenelor din ultimii doi ani şi al celui de diplomă să fie licenţiaţi în Drept. Promoţia mea şi urmatoarele, până prin 1992 dacă nu şi mai târziu, dacă doreau să-şi continue studiile juridice trebuiau să promoveze examenul de admitere, foarte dificil în condiţiile unei concurenţe acerbe, şi să o ia de la început, din anul întâi, nefiindu-le recunoscut nici unul dintre examenele din şcoala militară, unele date chiar cu aceeaşi profesori. Chiar cu riscul de a părea lăudăros, mă mândresc a mă număra printre puţinii absolvenţi repartizaţi la Dolj care au reuşit această performanţă înainte de înfiinţarea Facultăţii de Drept din Craiova, prin 1992. Printre puţinii, mai exact printre cei trei, eu la Drept, în Bucureşti, Gheorghe Bică, din promoţia '80, la Ştiinţe economice în Craiova precum şi Grigore Tită, ceva mai tânăr, la Informatică. Anii au trecut şi conducerea ministerului a realizat că neechivalarea studiilor şi modificarea programei şcolii de la Băneasa fusese o măsură neinspirată, ce a avut drept consecinţe scăderea atractvităţii carierei de ofiţer al Ministerului de Interne pentru absolvenţii de liceu cu aptitudini intelectuale peste medie, pe de o parte, precum şi a numărului ofiţerilor cu studii superioare din unităţile centrale şi teritoriale, ceea ce, pe lângă influenţarea negativă a calităţii muncii, nu dădea prea bine nici la imagine, pe de altă parte! Atâta cât era ea, imaginea din vremea aia! Aşa că, neputând reveni asupra echivalării studiilor, întrucât măsura fusese dispusă la solicitarea personală a Elenei Ceauşescu, şefii au început să facă presiuni asupra cadrelor pentru a se înscrie şi participa la concursurile de admitere în învăţământul superior. În perioada aia, spre sfârşitul anilor '80 , îndeplineam atribuţiile funcţiei de ofiţer cu învăţământul, având responsabilităţi în asigurarea perfecţionării pregătirii cadrelor. Văzând că rezultatele obţinute la concursul de admitere din 1987 fuseseră egale cu zero, domnul colonel Langa, şeful miliţiei doljene, mi-a ordonat ca pentru concursul de admitere din anul următor să organizez pregatirea centralizată a celor ce intenţionează să candideze la admiterea în învăţământul superior. Toţi ofiţerii din promoţiile de după ’79, mai exact, plus subofiţerii care doreau! În consecinţă, am solicitat sprijin la rectoratul Universităţii craiovene, care, cu multă bunavoinţă, a desemnat câteva cadre universitare să ne ţină prelegeri din programa materiilor la care urmau să fie examinaţi candidaţii. Prelegerile se ţineau în sala mare a inspectoratului, în fiecare zi de vineri, prezenţa candidaţilor, scutiţi de alte activităţi în ziua respectivă, fiind obligatorie. Mie îmi revenea sarcina evidenţei prezenţei la cursuri, precum şi a asigurării transportului distinşilor universitari de la facultăţi la sediul inspectoratului şi înapoi, la catedre. Cursurile erau prilej de bâză şi mare distracţie, în pauze, bineînţeles, dar şi mai şi după, când majoritatea, profitând de îâlnire (veneau cadre din toate structurile unităţii) mergeau să schimbe păreri şi impresii la bere ori şpriţ, după cum era vremea afară şi după pohta inimii domniilor lor. Într-una dintre aceste zile de vineri mersesem să-l duc pe unul dintre domnii profesori la Institutul de pe Calea Bucureşti. L-am condus până la cabinetul domniei sale şi am întârziat puţin, să terminăm o discuţie începută în maşină. Când am plecat spre inspectorat, trecând prin faţa Policlinicii stomatologice, am zărit în parcarea de vis-a-vis câteva autoturisme care aparţineau unor colegi. Mi-am dat seama că respectivii erau la şpriţ, ori la restaurantul Rotonda, ori la barul Select, care se aflau de o parte şi de alta a parcării. Întrucat domnul colonel Langa era plecat în judeţ şi nu prea aveam probleme presante de rezolvat, m-am bucurat că o să-i găsesc acolo, fiind şi eu dornic de o ieşire. Eram tânăr, nu cu mult timp înainte lucrasem în operativ, unde făceam muncă de teren iar prilejuri din astea de întâlniri plăcute cu colegii erau mai dese, nu eram aşa încorsetat ca la judeţ. Funcţia pe care eram încadrat acum presupunea mai mult activităţi de birou, pe atunci nu exista serviciul Cabinet, iar multe dintre sarcinile ce revin acum acestei structuri îmi reveneau mie. Tot felul de materiale de analiză şi alte alea, ştiţi ori măcar bănuiţi ce vreau să spun. Aşa că m-a bucurat prilejul ăsta ivit de a-mi reîntâlni vechii colegi şi a mă relaxa în compania lor. Companie foarte placută, de altfel, conversaţiile erau spumoase, se ţineau adevarate competiţii de bancuri, ne făceam farse unii altora, am mai amintit de asta în povestirea cu ofiţerul de serviciu. I-am găsit în separeu la Select, erau destui, vreo şapte-opt, dacă nu chiar mai mulţi, majoritatea foşti colegi de-ai mei de la Economic. Era şi Viloiu de la Cercetări Penale, deşi el n-avea treabă cu meditaţiile, el era mai vechi şi avea studii superioare. Era acolo şi o adevarată piesă de rezistenţă, regretatul procuror Manole Ciontu, un om extraordinar,. Probabil el fusese mai întâi la bar cu Viloiu, apoi candidaţii la diplome dăduseră peste ei.
Atmosfera era super, deja se încălziseră. Beau rom cubanez, Havana Club, din ăla de şapte ani. Era una dintre băuturile mai de doamne-ajută care se mai găseau pe atunci, în vremurile alea caracterizate de austeritate. Mi-am găsit şi eu un scaun şi am început să combat alături de ei. Se comanda cu sticla, eram destui, am spus. Am mai comandat o sticlă şi apoi alta. Unii începusera să plece, venea vremea mesei iar la bar aveau doar băuturi alcoolice şi răcoritoare (Brifcor şi Cico, altele nu se prea găseau) şi cafele. Nechezol, de regulă, un amestec de ovăz prăjit cu năut, dar pentru noi, unii şefi de localuri mai descurcăreţi, mai găseau şi căte o cafea veritabilă! Nu mai reţin câte sticle s-au băut în total, oricum eu nu fusesem de la început, dar unii se cam învâlvoriseră deja. În special un coleg de-al meu de la economic, un brunet mic şi ascuţit, era foarte volubil. Aşa era el de obicei, prietenos şi volubil, dar acum era şi mai şi! Ştiam că atunci când întrecea măsura îşi cam dădea în petic, îşi cam pierdea controlul, intra în tot felul de încurcături, dar mă simţeam bine, nu mai fusesem chiar demult la un şpriţ cu colegii, aşa că nu am ţinut cont de becul de alarmă care începuse timid să pălpăie cand vocea lui Ghiluş Tiţă, se ridica tot mai des deasupra vocilor celorlalţi. După un timp au plecat majoritatea, am ramas câţiva care am început fiecare să ne dăm cu părerea unde să mergem să mâncăm! A câştigat propunera de a merge la nea Ciocea, şeful de unitate de la Terasa Băniei, care avea el o specialitate de făcea furori, ficăţei şi pipocioare, cum le spuneam noi, un amestec de ficăţei şi pipote de pasăre prăjit cu usturoi, în nişte proporţiii doar de el ştiute. Un preparat foarte gustos, picant, mergea de minune cu un Riesling de Jidvei, îmi lasă gura apă când îmi amintesc, simt şi acum în nări aroma lor. Am găsit pe cineva să ne ducă cu maşina, noi nu mai puteam conduce după romul ăla cubanez, şi am plecat la Terasa Băniei, un local discret, ascuns în liziera unei păduri din preajma unui sat din apropierea Craiovei, cum treci podul Jiului, Bucovăţ. Cum am coborăt din maşini, în parcarea localului, pe când începeam să ne deplasam spre intrare, nea Ciocea ne-a ieşit în întâmpinare, gesticuland disperat. Ne făcea semn să rămânem pe loc, încrucişând şi desfăcând repede mâinile în faţa pieptului, dând din cap la stânga şi la dreapta şi zicând întruna ''Nu! Nu!’’, cu nişte ochi beliţi a groază spre noi! - Ce-i, nea Ciocea, ce s-a întâmplat? - l-a intrebat unul dintre noi. - Nu e voie! Nu e voie! Americanii! Americanii! - bâiguia speriat nea Ciocea! Cu chiu cu vai am scos de la el motivul disperării sale. Nu puteam intra în restaurant, acesta era închis fiindcă în local servea masa o delegaţie oficială a armatei americane, venită să negocieze un contract cu cei de la Abatorul Podari. Ştiam că Abatorul Podari, un abator mare, cu o capacitate de procesare de 10 000 de porci pe zi, livra aproape întreaga producţie armatei americane. Un contract barosan pe vremea aia, aducător de valută, dupa care Dictatorului, cum îi zic unii acum, îi crăpa buza. Nu ştiu cum puseseră mâna pe el, dar era un contract important, probabil unul dintre puţinele cu occidentalii rămase în picioare. Periodic, delegaţia americanilor venea să discute cu conducerea abatorului probleme legate de derularea contractului. Vă daţi seama, date fiind şi relaţiile pe care le aveam pe atunci cu occidentalii precum şi ceea ce credeam noi despre ei, pădurea şi împrejurimile restaurantului colcăiau de colegii noştri din aripa cealaltă a clădirii de pe Amaradia. Picasem ca musca-n lapte, ce mai încoace şi-n colo, dar cum eram cam trotilaţi, unii chiar destul, n-am mai ţinut seama de nimic! - Ce americani, dom'le, ce americani? N-avem noi treabă cu nici un american! Nouă ne e foame şi avem poftă de reţeta aia specială a matale, ficăţei cu pipocioare! Dă-i dracu' de americani! Văzând ca n-are cum s-o scoată la capăt cu noi, nea Ciocea (săracu', prin ce-o fi trecut, nu era chiar sănătos, avea implantat un stimulator cardiac!) ne-a dus în biroul său, aflat într-o clădire separată, situată într-o latură a localului şi puţin mai în spate, unde ne-a improvizat o masă! Ni se alăturase şi Costică Răducanu, era şef de post la Bucovăţ şi se afla cu sarcini în zonă, să asigure ordinea publică, să nu vină cineva să facă scandal pe acolo! Văzându-ne, ce era să facă, nu ne putea goni, eram mai mari în grad, şi cu sămânţă de scandal, aşa că şi-o fi spus că e mai bine să stea cu noi, să ne supravegheze mai îndeaproape. N-avea chef de belele în parohie!
Până să vină ficăţeii, am luat ceva de poftă de mâncare. Nea Ciocea nu avea rom cubanez, dar avea nişte Barack Palinka, o pălincă ungurească cu aromă de migdale, destul de băubilă pe atunci. Am ras o sticlă de-aia, se găsea la sticle de 500 ml, apoi au venit porţiile comandate şi am trecut pe vin. Riesling de Jidvei, la trei sferturi. Nu am băut mult, în timp ce mâncam lui Ghiluş Tiţă i s-a pus pata pe Ciontu şi a început să facă scandal. Că i-a restituit nu ştiu ce dosar, că n-ar fi avut motive, chestii de-astea...Şi cum nici Ciontu nu dusese paharele alea de rom de la Select pe la ureche, i-a sărit şi ăstuia ţandăra şi s-au cam încins spiritele.Ghiluş, vă spusei, avea tendinţa să intre în belele cănd o lua pe ulei. Aşa că nu s-a mulţumit doar cu reproşurile ci s-a sculat de la masă, să sară la procuror. Fără să ţină seama că nu ştiu dacă avea 60 de kile, cu geantă cu tot, în timp ce Manole Ciontu era de categorie grea, depăşea lejer suta. Nea Costică Răducanu se băgase între ei, săracu', o bătaie îi trebuia în sector, cu americanii pe cap! - Domnu' procuror, vă rog eu, nu-i luaţi în seamă! Domnu' locotenent, vă rog eu, lăsaţi pe altădată, vă roooog! Tiţă nimic, se îngâtuia mereu la procuror, îl împingea pe Răducanu într-o parte, să sară peste masă, nu alta! Văzând asta, şi enervându-ne şi noi că ne strica cheful, ne-am ridicat şi l-am scos din birou, chemând şoferul să-l ducă în oraş, să-l ducă acasă, mai exact. Greşeala noastră a fost că doar l-am scos din birou şi am chemat şoferul, n-am urmărit dacă şi pleacă. Rămaşi fără Ghiluş Tiţă am dat uitării incidentul şi am început să discutam lucruri mai plăcute, trudind şi la cele două baterii de Riesling. Nu ştiu cât timp trecuse, o jumătate de oră, o oră, nu ne uitasem la ceas. Când, auzim uşa trântindu-se cu putere de perete şi-l vedem intrând, extrem de surescitat, pe Tiţă! - Băi! Băi! Haideţi să mergem! Haideţi să mergem! - Stai, blând, măi! - face Ilie Vilău! Unde să mergem? Ce? Ai venit cu noi? Noi credeam că eşti deja acasţ, până acum! Dă-i drumul, că noi mai stăm! - Nu mergeti? Nu mergeti? - continua Tiţă, extrem de surescitat. Treaba voastră! Voi răspundeţi! Voi răspundeţi, să ştiţi! Şi a ieşit, trântind uşa! Nu am dat atenţie spuselor sale, punându-le, ca şi surescitarea sa, pe seama stării în care se afla. Nu am mai stat nici noi mult, ne potolisem foamea şi ne cam pierise tot cheful din cauza fiţelor lui Ghiluş. A doua zi, la terminarea programului (pe atunci se lucra şi sâmbăta) am încuiat uşa biroului şi m-am dus la Cherbel, şeful Serviciului Economic. Eram pe acelaşi palier, la câteva uşi distanţă. Victor Cherbel îşi luase de curând maşină şi ne-având încă prea multă experienţă la condus, evita zona centrală, mai aglomerată, şi se ducea spre Petre Ispirescu, unde locuia, ocolind pe Rocadă, pe unde era garsoniera mea. - Mergeti acasă, ori vă duceţi în altă parte? l-am întrebat, după ce l-am salutat. -Merg acasă. De ce mă întrebi? - Mă luaţi şi pe mine, că tot sunt în drum? - Te iau, Iancule, te iau, că doar nu te duc în spate. Asteaptă doar puţin să-mi strîng hârtiile şi să le încui în fişet. În timp ce punea sigiliul pe fişet, sună telefonul de interior. Răspunde, şi după o convorbire scurtă, în timp ce punea telefonul în furcă, îmi spune: - Aţteaptă-mă încă puţin. Mă cheamă Sandu, ceistul, până la el. Zice că nu dureaza mult, doar să-mi spună ceva despre un ofiţer de-al meu! Sandu Gheorghe era ofiţerul de contrainformaţii militare care asigura supravegherea informativă a cadrelor din Miliţia doljeană. Viitorul meu şef de mai târziu, din perioada în care am lucrat la doi şi-un sfert! Peste câteva minute doar, Cherbel se întoarce în birou, cu o mină vizibil schimbată. - Hai să mergem! - îmi spune, bosumflat. Văzându-l supărat, nu l-am întrebat nimic. Nici el nu a mai zis nimic. Abia după ce am coborât cele două etaje, am ieşit din clădire şi am mers în spatele infirmeriei, unde era parcată maşina, ne-am urcat şi am părăsit curtea inspectoratului, îmi spune: - Auzi, măii, Ghiloş Tiţă ăsta, futu-l în cap să-l fut, cu cine o fi fost ieri la Terasa Băniei, c-auzi ce-a făcut! S-a dus, băut, peste delegaţia americanilor care era la masă cu directorii de la Podari, şi le-a luat ălora fripturile să le cântărească, să vadă dacă au gramajul corespunzător. Apoi a oprit orchestra, pe care-o aduseseră şefii de la Abator, pentru atmosferă, şi a dat-o afară, a luat lăutarii la goană, pe motiv că restaurantul nu are categoria necesară, pentru a fi prevăzut cu orchestră.. A făcut o întreagă halima pe acolo! Cei de la filaj l-au sunat pe şeful securităţii să-l întrebe ce fac, pentru c-au venit cei de la economic în control. Colonelul Gherghe l-a sunat pe şeful ăl mare să-l roage să-şi retragă echipa, că le strică treburile pe-acolo, iar tovarăşul colonel Langa i-a răspuns că noi n-avem pe nimeni acolo. Şi-atunci filorii l-au luat pe Tiţă pe sus şi de-abia l-au scos de-acolo! "Aha, mi-am zis în gând, şi-atunci a venit la noi şi ne-a spus să plecăm! Că altfel noi o să răspundem!" - Cu mine, a fost ieri la Terasa Baniei! – am zis eu, cu voce tare. Şi cu procurorul Ciontu şi încă vreo doi! Şi uite-uite, i-am povestit ce s-a întâmplat. Adică partea noastră, ce ştiam noi! - Bine, atunci mâine, la prima oră te rog să vii şi tu la servici, să mergem la domnul colonel Langa, că trebuie s-o lămurim, să vedem cum o scoatem la capăt! Că trebuie să merg şi cu Ghiluş la el. - O să vin, ce să fac. Dar Tiţă unde e acum, că nu l-am văzut astăzi pe etaj! - E la măsuri de ordine la Polivalentă, e un turneu de volei acolo şi mi-au cerut şi mie oameni. După ce m-a lăsat în faţa blocului, în loc să urc la mine, m-am dus la Complexul Vechi din Brazdă, unde era o staţie de taxi, şi am plecat la Polivalentă. L-am găsit pe Ghiluş, i-am spus ce s-a întâmplat şi că trebuie să ne punem de acord ce să spunem şefilor a doua zi. Era destul de morcovit, ştia că a doua zi trebuia să se prezinte la şeful cel mare, fusese deja anunţat de Mureşan, subofiţerul de la cabinetul colonelului Langa, şi bănuia ce i-or fi spus cei de la securitate! Nimic bun desigur. Se aştepta la câteva zile de repaus la garnizoană, în cel mai fericit caz! Pentru a înţelege mai bine starea de spirit a lui Tiţă şi contextul năzbâtiei lui trebuie să ştiţi că în acei ani relaţiile cu străinii, mai ales ale unui ofiţer, erau strict reglementate. Legea 23/1971 privind apărarea secretului de stat condiţiona orice contact cu un cetăţean străin de aprobarea prealabilă a comandantului unităţii. Chiar un contact întâmplător trebuia raportat de urgenţă, fiind necesară depunerea unui raport scris în care să detaliezi împrejurările contactului şi conţinutul discuţiilor. Orice încălcare a acestor prevederi constituia o abatere gravă, răspunderea putând fi nu doar disciplinară ci chiar contravenţională ori penală! Aşa că în aceste condiţii întelegeţi îngrijorarea luiGhiluş Tiţă, care acum, înţelegea pe deplin în ce se băgase! Când a auzit însă varianta mea, ce să le spunem a doua zi şefilor, parcă s-a mai înseninat puţin! Care-a fost norocul lui Ghiluş? Şi al nostru, în ultimă instanţă, pentru că ne-o luam şi noi, că nu am intervenit, că l-am lăsat să cadă în abatere? Obişnuiam, ca şi alţi colegi de-ai mei de la economic, să solicit şi să păstrez un timp notele de plată de la restaurantele unde efectuam consumaţii, înţelegeţi de ce! Paza bună trece primejdia rea, spune o vorbă din bătrâni. Aşa procedasem şi vineri, la Terasa Băniei. Consumaţia o achitasem eu şi, în consecinţă, aveam nota de plată. Pe notă erau specificate cele cinci pălinci, porţiile de ficăţei şi două sticle de vin la trei sferturi! - Iarăşi exagerează ăştia de la securitate, ca de obicei! - a zis domnul colonel Langa a doua zi, examinând nota. Cinci sute de pălinca şi doua glaje mici de vin, pentru cinci inşi. Păi, ofiţerii mei sunt oameni care să nu ducă la o pălincă şi două pahare de vin după masă? Şi-a încheiat discuţia! De-ar fi ştiut domnia sa şi de romul cubanez de la Select... Peste puţin timp, când şi alţi colegi au aflat păţania de la Terasa Bâniei, lui Ghiluş Tiţă a început să i se spună „Americanu’

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu