Bastionul! Acces interzis!

Când şeful biroului economic, cu acordul şi acceptul comenzii miliţiei municipale, m-a desemnat să preiau în responsabilitate, alături de Ilie Vilău, Combinatul Chimic de la Işalniţa, nea Costică Lătăreţu, unul dintre oamenii de bază ai biroului, specialist unu, ofiţer cu multă experienţă şi demonstrate calităţi profesionale, m-a felicitat, adăugând că e un obiectiv care nu ridică probleme deosebite pe linia muncii de poliţie economică, un obiectiv în care activitatea mea o să semene mai mult cu cea a ofiţerilor de securitate. Şi a avut dreptate, aşa cum am arătat într-una dintre povestirile anterioare, principalele activităţi erau axate pe prevenirea şi contracararea stărilor de pericol, pe linia aplicării prevederilor Decretului 400/1981. Gestiunile nu ridicau probleme deosebite, ne confruntam însă cu un numar ridicat de furturi, de metanol in special, care putea fi folosit drept carburant pentru autoturisme, precum si furturi din vestiare. Ce am făcut pentru combaterea si contracararea acestor fapte, voi arăta în alt episod. Aici o să povestesc despre unul dintre cazurile care au avut un răsunet deosebit şi care mi-a consacrat o anume reputaţie în rândul celor peste 12 000 de salariaţi ce-şi desfăşurau activitatea pe platforma industrială din vestul municipiului Craiova. La preluarea sarcinilor legate de Combinat, obiectivul era asigurat pe linie economică, aşa cum am arătat, de prietenul meu Ilie Vilău, unul dintre foştii mei parteneri de la linia de muncă aur şi valută. Am arătat, în episodul referitor la falsul pilot, împrejurările în care Ilie plecase la Combinat. M-am bucurat că o să lucram iarăşi împreună, chit că acum Ilie ma surclasa oarecum, beneficiind deja de cunoaşterea persoanelor de interes operativ şi a problematicii obiectivului pe care-l supraveghea informativ de ceva vreme. Am căzut de acord ca eu să mă ocup de secţiile de chimie anorganică, în timp ce Ilie de cele de chimie organică. În plus, eu urma să asigur supravegherea Centralei Industriei Îngraşămintelor Chimice şi a compartimentelor funcţionale ale combinatului (financiar, contabilitate, aprovizionare, şi alte asemenea), ce-si aveau sediul in pavilionul administrativ, precum şi de unele şantiere de construcţii ce deserveau marele complex chimic, iar Vilău de celelalte şantiere şi de o întreprindere independentă, ce asigura transporturile necesare aprovizionării şi desfacerii producţiei combinatului, numită Transchim situată la vreun kilometru peste şosea, dincolo de podul spre Işalniţa, Pe marginea drumului european E 70, în spatele pavilionului administrativ, un bloc turn cu 11 etaje, era o mare cantină-restaurant, iar în spatele cantinei, tot la stradă, un magazin alimentar. Şeful acestui magazin, zis Ţuky, erau un excelent comerciant, ce avea relaţii intinse şi bine legate la furnizori, datorită cărora magazinul era in permanenţă bine aprovizionat, lucru mare în acele vremuri caracterizate printr-o mare penurie de produse alimentare. Din acest motiv, în biroul lui Ţuky din spatele magazinului, se găseau mai mereu persoane din lumea bună nu doar a întreprinderilor de pe platformă, ci din toată Craiova, din mediul universitar, chiar. Îmi amintesc că într-una din zile, sunând telefonul interior din birou iar Ţuky nefiind prezent, receptorul a fost ridicat de un reputat profesor universitar, părintele de mai târziu a uneia dintre noile facultăţi craiovene, foarte căutată de aspiranţii la o diplomă universitară. - Alo, desfacerea? - a întrebat o voce de la capătul firului, care greşise numărul. - Nu, domnisoară, aici e afacerea! - a răspuns cu aplomb domnul profesor, sintetizând cu umor atmosfera din biroul lui Ţuky. Cum era şi firesc, atât noi, cei doi ofiţeri de economic, cât şi ofiţerii de securitate frecventam asiduu biroul comerciantului şi nu doar pentru aprovizionare. Ţuky ştia să-şi creeze şi să-şi cultive relaţiile, era culant, şi-şi servea adeseori vizitatorii cu un păhărel de băutură fină. Se crea astfel o atmosferă propice a tot felul de discuţii, iar pentru noi a exploatării în orb a celor ce frecventau mediul, ce nu de puţine ori a dat roade. Nu la multă vreme după ce am preluat obiectivul, am plecat în concediu de odihnă. Am lipsit destul de mult, o lună de zile. La întoarcere, unde puteam să mă documentez mai bine în legătură cu cele întâmplate în zonă în lipsa mea, decât la Ţuky? Aici se tocau zilnic, întorcându-se pe toate feţele, toate întâmplările cât de cât semnificative de pe platformă. În timp ce degustam cu plăcere un coniac original de Segarcea, procurat prin întinsele sale relatii de Ţuky, am avut surprinderea să aflu ca Relu Sipoş, directorul de la Transchim, îi interzisese lui Vilău accesul în obiectiv, în întreprinderea pe care o conducea, mai exact. Contrariat, abia am aşteptat să ajung la birou, de unde l-am sunat pe Ilie, care, la sosirea mea plecase şi el în concediu, fără a aminti însă nimic referitor la episodul cu Sipoş. - Care-i treaba cu Sipoş, Ilie?, l-am chestionat după ce mai întâi îl întrebasem cum e vremea pe litoral, unde e cazat şi alte chestiuni legate de modul în care-şi petrecea concediul. E adevărat că ţi-a interzis să intri în obiectiv? - Nu măăăi, stai că nu e chiar aşa... Nu mi-a interzis să intru în obiectiv. Are însă pretenţia ca ori de câte ori merg la obiectiv să fie sunat de la poartă de şeful pazei, care să-i spună unde vreau să merg, iar el să aprobe intrarea mea in întreprindere. - Şi tu ai acceptat? Ai acceptat să-i dai tu raportul paznicului, în loc să ti-l dea el ţie? Pentru că aşa ar cam veni treaba, cu alte cuvinte! - Păi ce era să fac? Să mă cert cu el? - Te-ai gândit la motivele atitudinii sale? Nu cumva are ceva de ascuns? - Stai linistit, că n-am stat degeaba! Şi mi-a relatat despre o stare conflictuală existentă în obiectiv, indicându-mi şi cu cine să iau legătura pentru aprofundarea acestei informaţii. I-am urat concediu plăcut în continuare iar a doua zi am plecat într-o scurtă deplasare, într-o comună pe care o cunoşteam destul de bine, o avusesem mulţi ani în arondare pe linie economică. Mă întelegeam bine cu şeful de post, un bun profesionist, plutonierul major Caragel, ba chiar îl cunoşteam şi pe cel indicat de Ilie, era un om de vază al satului! Chiar servisem de câteva ori masa la el acasă, la sugestia şefului de post, prilej de bârfe ulterioare, întrucât avea o fată de măritat şi, cum era destul de cuprins, vecinii au crezut că-i fac curte, eu fiind burlac pe vremea aia. Aşa mi-a spus soţia şefului de post când am revenit prin sat, atenţionându-mă ce vorbeşte lumea! Cu aceste prilejuri nu aflasem însă nimic legat de serviciul gazdei, nu mă interesau pe atunci problemele legate de platforma industrială. Nea Mitran Vasilache s-a bucurat să mă vadă, a scos şi o sticlă de pălincă pe care o adusese de la Reci, din judeţul Covasna, unde ajunsese prin peregrinările sale, el fiind şofer de cursă lungă, angajat chiar la Transchim. Tăinuind la un pahar de pălincă, asezonat cu slăninuţa de rigoare, din una în alta am ajuns şi la problema care mă interesa.

Şi am aflat că întreprinderea avea trei cisterne mari cu care se efectuau transporturi speciale de substanţe chimice lichide. Datorită periculozitatii acestor substante, care prezentau pericol ridicat de explozie, cisternele circulau doar pe timpul nopţii iar şoferii acestora primeau diverse sporuri la salariu. De noapte, de pericol, etc., etc., care la măreau simţitor câştigurile. Un astfel de şofer, dacă avea trei-patru curse pe lună, ajungea să ridice de la casierie, bani in mână, cam 12 000 -- 13 000 de lei. Mai mult chiar decât primul secretar al judeţenei de partid. Fapt care-i făcea să fie invidiaţi de ceilalţi şoferi, iar posturile lor sa fie vânate. Recent, sub un pretext insignifiant, directorul Sipoş îl înlocuise pe unul dintre cei trei şoferi cu un nou angajat, un bucureştean şmecher, bărbos. Caracterizarea nu-mi aparţine, era a lui nea Mitran Vasilache. Starea conflictuală de care îmi vorbise Ilie, era generată de nemulţumirea unora dintre şoferii cu state vechi de serviciu, care se considerau mai îndreptăţiţi decât un nou angajat pentru a ocupa postul bănos vacantat. Sipoş era bănuit că nu a fost chiar dezinteresat în numirea bucureşteanului, ci că are parte la câştigurile acestuia. Am plecat de la nea Mitran Vasilache cu convingerea că domnul director Sipoş poate fi documentat informativ şi fără a pune noi piciorul prin obiectivul păstorit cu atâta acribie. E adevărat, încă mai aveam îndoieli dacă gestul său de a ne condiţiona accesul în unitatea economică pe care o conducea era doar un gest de sfidare, era o manifestare a unui orgoliu exagerat ori era o măsură de protecţie, de disimulare a unor activităţi ilicite prin limitarea posibilităţilor de informare a celor îndrituiţi să le descopere. Ori poate nu-i acordase suficient credit lui Ilie, nu-l luase în serios datorită înfăţişării adolescentine a ofiţerului? Am mai spus şi cu altă ocazie, Ilie Vilău era imberb, nu prea-i creştea barba, avea şi nişte ochi candizi pe o faţă pemanent zâmbitoare, aşa încât cu greu îi dădeai anii pe care-i avea. Nu ştiam care-i adevăratul motiv al atitudinii lui Relu Sipoş, însă merita să aflu, am zis eu. Pe de o parte părea incitant, pe de alta, şi cred că ăsta era adevăratul motiv, mă simţeam personal lezat, era contestată autoritatea instituţiei în care lucram, instituţie destul de puternică pe atunci, instituţie dacă nu respectată, măcar temută. Şi credeam că dacă şefii ar fi aflat despre acest afront, nu ne-ar fi fost chiar bine. Uzanţa era ca la darea în responsabilitate a unui obiectiv, ofiţerul în cauză să fie prezentat conducerii acestuia de către vechiul ofiţer, de şeful de birou ori de cineva din comanda miliţiei, în funcţie de importanţa obiectivului, recte a directorilor acestuia. Odată prezentat şi cunoscut de conducerea instituţiei ori unităţii economice, ofiţerul de obiectiv avea oricând acces, fără alte limite decât cele ale legii, pentru a-şi executa atribuţiile legate, în fond, de apărarea patrimoniului acelei unităţii. Nu aveam cunoştinţă şi nu mai auzisem de un gest asemănător celui al directorului de la Transchim. În consecinţă, după ce l-am identificat pe Sipoş la evidenţa populaţiei şi l-am verificat în evidenţele

operative ale miliţiei şi securităţii, am întocmit planul de măsuri necesar şi am solicitat şefilor mei aprobarea deschiderii unei acţiuni informative având ca obiect documentarea activităţii directorului Transchim. Având în vedere funcţia sa, aflată în nomenclatura de numire a Comitetului Judeţean de Partid, pentru lucrarea sa în dosar de urmărire informativă aş fi avut nevoie de aprobarea primului secretar. Nu am solicitat-o, aveam prea puţin pentru a o obţine şi, deşi eram păţit fiind sancţionat anterior în cazul directorului de la Trustul de construcţii, am riscat! Până la întoarcerea lui Vilău din concediu am trasat unor surse sarcini în cauză şi am efectuat personal nişte investigaţii legate de Sipoş, evitând să solicit investigarea sa prin formaţiunea specializată, a lui Victor Sărăcin, pentru a nu lărgi cercul ofiţerilor sancţionaţi în cazul în care lucrurile nu ne ieşeau cum trebuie. Am rezolvat, de asemenea, o serie de sarcini curente. După sosirea lui Ilie din concediu ne-am împărţit sarcinile legate de acţiunea informativă şi am început să aşteptăm roadele. Mai vechi în combinat, Vilău avea posibilităţi informative mai extinse şi în curând a venit cu informaţii valoroase. Din datele şi informaţiile culese rezulta că Sipoş instaurase o atmosferă de teroare, ca să folosesc un termen de actualitate, printre subordonaţii săi, cărora le vâna cea mai mică greşeală, pe care o sancţiona prompt, mergând adesea până la desfacerea contractului de muncă. Prilej pentru a completa ulterior locurile eliberate din schemă cu noi angajaţi, de regulă din localităţile rurale din jurul Craiovei, ai căror locuitori, pentru a scăpa de munca grea din agricultură, erau dispuşi să cotizeze din greu pentru un loc mai călduţ la oraş. Sicoş găsise o mină de aur şi o exploata din greu, transformând sancţionarea şi eliminarea propriilor oameni, urmată de înlocuirea rapidă a acestora, într-un adevărat sistem. Vorba se dusese şi oamenii nu veneau cu mâna goală. Intransigentul director primea orice, de la bani, ţigări fine, whisky şi alte obiecte de lux ,până la curcani şi alte produse agricole. Cu ajutorul unor surse recrutate în cauză, am reuşit să identificăm o sumedenie de persoane angajate astfel, obţinând chiar date privind sumele de bani şi bunurile oferite în schimbul angajării. Mulţi dintre noii angajaţi fiind consăteni, unii chiar rude, oamenii se cunoşteau între ei şi se confesau referitor la modul în care îşi puteau găsi un loc de muncă la Transchim. Chiar dacă nu lucrau toţi pe cisterne din alea speciale de care am vorbit mai sus, unitatea oferea locuri de muncă bine plătite. Nu doar transportul îngrăşămintelor lichide era bine remunerat, ci şi alte curse. Sacii cu azotat de amoniu erau la fel de periculoşi, de exemplu, vă amintiţi tragedia petrecută cu vreo zece ani în urmă la Mihăileşti, produsă chiar de un autotransportor al acestei unităţi. Din lucrarea informativă a rezultat că Sicoş se purta ca un adevărat stăpân al întreprinderii nu doar în ceea ce privea politica de resurse umane, ci şi în alte aspecte ale activităţii unităţii. Fiecare conducător auto care alimenta la staţia de carburant a Transchimului, trebuia să-i lase gestionarului o cotă de 5-10 litri de benzină, în funcţie de cantitatea alimentată. Şi unitatea avea zeci de şoferi. Plusul astfel creat era la dispozitia directorulu, care-l folosea nu doar pentru alimentarea propriului autoturism ci şi pentru recompensarea unor relaţii personale. Pentru a cunoaşte în permanenţă cantitatea de carburant de care dispune, îi impusese gestionarului să facă cu creionul cruciuliţe şi alte semne pe foile de parcurs, iar evidenţa plusurilor era ţinută de o economistă de la contabilitate, care, de voie, de nevoie, îi devenise amantă. Cumnata unui coleg de-al nostru, nea Victor I. O doamnă foarte frumoasă şi distinsă, de altfel! Informaţiile veneau gârlă, oamenii nu-l prea simpatizau pe director. Relu Sipoş se purta ca un stăpăn pe propria-i moşie, nu ţinea cont de nimeni. Directorii din combinat şi Centrală nu prea-l deranjau, Sipoş lăsase să se înţeleagă că e călare pe cai mari, are pile puternice în rândul potentaţilor de la Partid şi nimeni nu-l poate atinge. În acest context, m-am gândit chiar că episodul cu Ilie, cu interzicerea accesului în unitate în prezenta unor martori, fusese doar o scenă de teatru jucată de director pentru a-şi consolida poziţia, pentru a arăta ce tare e el, pentru a demonstra că se află pe cai atât de înalţi încât nu se teme de absolut nimeni, că e deasupra tuturor! Ghinionul său a fost că tot afirmând acest lucru se autosugestionase, începuse să creadă şi el acest lucru, că este într-adevăr intangibil! Şi, în suficienţa sa, a început să facă greşeli. Nu doar greşeala făcută cu Ilie, care a atras atenţia asupra sa, ci şi alte greşeli, unele cu consecinţe grave. Astfel, având nevoie de anumite piese de schimb a căror aprovizionare nu fusese efectuată la timp, a dispus dezmembrarea unui utilaj complex, destul de scump, pentru care dreptul de dispoziţie nu era de competenţa sa ci de a ministrului construcţiilor de maşini. Iar Sipoş nu s-a deranjat să solicite aprobarea de rigoare pentru casarea şi dezmembrarea echipamentului, în scopul folosirii unor părţi componente. În sfârşit, în afara informaţiilor referitoare la actele de corupţie, aveam suficiente date care conturau săvârşirea unor acte de abuz în serviciu precum şi instigare la comiterea unor infracţiuni de creare de plusuri prin mijloace frauduloase şi delapidare. Se putea trece la realizarea materialului informativ, la transformarea informaţiilor în probe, cu alte cuvinte. Ideal ar fi fost ca realizarea să fie iniţiată prin organizarea unui flagrant de luare de mită, dar la momentul respectiv nu am găsit o persoană dispusă să colaboreze, iar un ofiţer acoperit nu puteam folosi, neexistând această instituţie ca instrument al muncii de poliţie din acea vreme. Nu ne-am făcut mari probleme însă, aveam destul de multe persoane identificate ca subiecte ale actelor de dare de mita ori foloase necuvenite, încât ancheta să meargă cu uşurinţă inainte, să decurgă cursiv şi fără flagrant, chiar în eventualitatea existenţei unor cazuri de neconfirmare a datelor obţinute din lucrarea informativă. Aşa că, la ultima analiză trimestrială a dosarului de urmărire informativă în comanda subunităţii, s-a hotărât trecerea la realizarea materialului informativ. Se ridica o problemă, însă. Dat fiind specificul activităţii Transchimului, multe dintre persoanele de care aveam nevoie în anchetă nu puteau fi găsite simultan la sediul întreprinderiii. Majoritatea erau şoferi, care puteau fi plecaţi în cursă spre diverse destinaţii de pe întreg cuprinsul ţării, ceea ce ar fi tergiversat nepermis cercetările. Ce era de făcut? Am găsit soluţia, favorizată de perioada calendaristică în care ne aflam, cam spre sfârşitul lui noiembrie, cred, precum şi de prietenia mea cu căpitanul Marin Popescu, şeful Biroului Circulaţie, cum se numea pe atunci poliţia rutieră de astăzi. Ştiam că la începutul sezonului rece cei de la circulaţie obişnuiau să desfăşoare anumite activităţi preventive, constând în şedinţe de instruire organizate în unităţile cu parc auto dezvoltat, referitoare la necesitatea dotării fiecărui autovehicol cu lăzi de nisip, lopeţi, lanţuri pentru roţi precum şi la alte probleme specifice neplăcerilor ce pot fi cauzate de vremea rea ce urma să vină. Aşa că am aranjat cu Marin Popescu să ia legătura cu Sipos, solicitându-i acestuia ca într-o anumită zi din săptămâna următoare să asigure prezenţa tuturor conducătorilor auto la reşedinţa unităţii, pentru a participa la o şedinţă specifică, cu participarea şefului şi a unor cadre de la Biroul Circulaţie al Miliţiei municipale. Zis şi făcut! Sipoş a fost receptiv şi a dat curs cu promptitudine solicitării şefului de la Circulaţie. Toţi vor să fie bine cu Rutiera, nu? Menţionez că între timp făcusem cunoştinţă cu Sipoş, ne prezentase reciproc directorul comercial al combinatului, un om deosebit, la o activitate organizată în salonul de protocol al cantinei-restaurant, aşa că directorul ştia cine sunt şi cu ce mă ocup. La circa o jumătate de oră după ce Marin Popescu îşi începuse şedinţa organizată în sala de festivităţi a Transchimului, am deschis uşa şi am intrat cu Ilie Vilău, nu singuri ci însoţiţi de alţi colegi de-ai noştri de la economic, destui de numeroşi, vreo opt sau zece, dacă nu mă înşel! Cand ne-a văzut, şi a văzut şi ce intrare ne-am făcut, însoţiţi de o astfel de gardă pretoriană, Sipoş, care se afla în prezidiu, în stânga lui Marin Popescu, s-a înverzit la faţă. Colegii mei, aşa cum stabilisem la instructajul dinaintea acţiunii, au luat pozitie, doi de o parte şi de alta a uşilori de acces, iar ceilalţi încadrând partea din spate şi părţile laterale ale sălii. Văzând asta, Sipoş a făcut semn cu degetul, chemând la el la prezidiu pe unul dintre oamenii din sală, căruia i-a spus ceva la ureche. Acesta a dat din cap şi a pornit spre uşă. L-am oprit, nu i-am permis să iasă din sală, gest la care Sipoş a început să se foiască şi să facă feţe-feţe, schimbându-şi culorile ca o salamandră. Marin Popescu îi dădea înainte cu sfaturile sale rutiere, dar lui Sipoş numai de asta nu-i mai ardea. Văzându-l agitat, l-am luat cu mine pe angajatul chemat de Sipoş şi am ieşit afară, urmat de domnul maior Văduva, locţiitor al şefului miliţiei municipale, care superviza acţiunea. - Ce-a vrut directorul cu tine? l-am întrebat după ce-i stabilisem identitatea. Acesta se codea să raspundă, aşa că am insistat. - Spune, nu te mai codi! Nu te teme, directorul nu o să mai aibă prea curand prilejul de aţi cere socoteală! N-ai văzut câţi am venit? Crezi c-am venit degeaba aici? În vreo excursie, ori că am venit cu şcoala să vizităm întreprinderea? - Mi-a cerut să merg să iau ceva din birou! - Ce să iei din birou? Hai să mergem împreună! Am plecat cu toţii şi am intrat în birou, sub privirile stupefiate ale secretarei. Aici am forţat puţin nota şi, deşi directorul nu era prezent, am deshis sertarul biroului, unde am găsit două sticle de whisky şi câteva cartuşe de Kent. - Măi, Iancule, să nu dăm de belea, mi-a zis, văzând că am prelut iniţiativa, domnul maior Văduva, care era puţin stresat pentru că nu aveam aprobare de la partid să-l cercetăm pe director. Urma să o solicităm câteva ore mai târziu, după ce obţineam un minimum de probe privind actele de corupţie ale acestuia. - Nici o grijă, domnule comandant, ştiu pe ce ne bazăm, nu avem cum rata acţiunea! L-am chemat pe criminalist să facă deja fotografii în biroul directorului, iar pe unul dintre colegi l-am rugat să-l audieze pe omul lui Sipoş, care a recunoscut că primise dispoziţie să facă dispărute ţigările şi whisky-ul primite cu o puţin timp înainte. Eu am mers în sală, unde, după ce Marin Popescu şi-a terminat spiciul, am urcat la prezidiu şi am dat citire unei liste ce conţinea vreo treizeci de nume, rugându-i pe cei nominalizaţi să se ridice şi să se adune într-o parte a sălii. După ce s-au executat, au fost scoşi din sală şi îmbarcaţi în autobuzul inspectoratului, a cărui prezenţă o asigurasem la organizarea acţiunii, plecând spre sediul biroului economic, însoţiţii de o parte dintre ofiţeri. După ce a semnat procesul verbal de percheziţie a biroului, a fost expediat şi Sipoş spre municipiu, O parte dintre ofiţerii rămaşi i-au asigurat pe cei ce urmau a fi transportaţi cu a doua cursă a autobuzului, iar alţii au procedat la identificarea şi ridicarea unor înscrisuri din compartimentele funcţionale ale unităţii. Bebe Ene şi Costică Stanciu, ofiţeri care aveau obiective pe specific, s-au apucat de inventarierea stocului de carburant şi de verificarea gestiunii respective. La municipiu, Sipoş a fost dat direct pe mâna domnului colonel Buţă de la biroul Cercetări Penale, anchetator de mare forţă, care mă simpatiza şi cu care colaboram de obicei la soluţionarea cazurilor mele. Sipoş nu-şi pierduse încă aroganţa care-l caracteriza, nu ştia ce ştiam noi, nu bănuia că-i penetrasem informativ citadela, crezând probabil că dacă aia era prima zi când intram în unitatea sa, eram nişte afoni. - Ştii cine sunt eu? - i-a zis, privindu- l de sus, colonelului Buţă Sunt director la o mare întreprindere şi am două facultăţi. - Şi ce dacă ai două facultăţi? i-a replicat Buţă, luîndu-l şi el la per tu. Crezi că noi am venit aici cu pluta pe Jii? Până spre după amiază erau probate suficiente fapte de corupţie, încât să-i prezentăm propuneri domnului Mirea, procurorul criminalist. Având în vedere numărul mare al persoanelor implicate, domnia sa s-a prezentat la sediul miliţiei, pentru ca acestea să nu mai fie trambalate pe la Procuratură. Extrem de meticulos, procurorul Mirea a audiat personal persoanele care-i dăduseră bani şi alte foloase directorului, şi a examinat şi confruntat documentele privind angajarea acestora, ridicate de la biroul de personal. Spre seară, în jurul orelor 20, procurorul a emis mandat de arestare pentru comiterea infracţiunilor de luare de mită şi primire de foloase necuvenite, turtindu-i fesul arogantului director. A doua zi şi încă multe zile dupa aceea, eu şi Ilie Vilău am continuat activităţile la Transchim, împreună cu specialişti de la I.C.F.S. şi organele de revizie financiar contabile. Din verificarea scriptelor de la compartimentul personal a rezultat că în cei aproape doi ani în care Sipoş ocupase funcţia de director, desfăcuse contractul de muncă şi reincadrase în jur de două sute de persoane. Nu pe degeaba, evident! Noi însă am reuşit să probăm cu certitudine 12 fapte de luare şi dare de mită şi peste 50 de primiri de foloase necuvenite. Dificultatea consta în stabilirea şi probarea datei actului de execuţie. Dacă acesta se situa înaintea depunerii şi aprobării cererii de angajare, dacă hârtia respectivă avea data certă, se putea măcar prezuma condiţionarea angajării, era dare şi luare de mită, sancţionată mai aspru (cu închisoare de la 3 la 12 ani), dacă actul de execuţie se plasa după aprobarea angajării, era doar o primire de foloase necuvenite, faptă cu care legiuitorul fusese mai îngăduitor (închisoare de la 6 luni la 5 ani). Expertiza celor de la controlul financiar de stat a stabilit existenţa unui prejudiciu consistent în ceea ce privea casarea şi dezmembrarea fără aprobările de rigoare, iar nota de constatare a organelor de revizie, valoarea plusurilor de carburanţi create fraudulos din dispozitia lui Sipoş şi valorificate apoi de către acesta, fiind trimis în judecată şi gestionarul depozitului de carburanţi. Doar cu putţn timp înainte de pronunţarea hotărârii în cazul Sipoş, Ceauşescu a promulgat unul dintre faimoasele sale decrete de graţiere. Majoritatea faptelor comise de director au fost şterse cu buretele, exceptate de prevederile decretului fiind doar luările de mită. Avocaţii lui Sipoş au luptat cu pricepere si încăpăţânare pentru salvarea clientului lor, reuşind să transforme 11 dintre cele 12 luări de mită în primiri de foloase necuvenite. Una singură a rămas în picioare, fiind documentată şi probata impecabil, fără nici o fisură, fapt ce a hotărât soarta lui Sipoş, scoţându-l din lotul celor care urmau a fi puşi în libertate. Ultima şedinţă a procesului şi pronunţarea sentinţei au avut loc pe platforma industrială, în sala de festivităţi a Combinatului Chimic, în prezenţa unei numeroase asistenţe. Procuroarea de şedinţă, un fel de Constanţa Cârstea a Craiovei acelor ani, ne consultase în prealabil pentru a se pune la punct cu toate dedesubturile cazului, aşa că în rechizitoriul prezentat instanţei, în faţa foştilor angajaţi ai lui Sicoş şi a celorlalţi muncitori de pe platformă, a înfierat puternic ilegalităţile comise de fostul director. Completul a fost drastic la rândul său, pronunţând o pedeapsă de şapte ani închisoare, cu executare.

Arestarea şi condamnarea directorului Sipoş ne-a creat, mie şi lui Vilău, o reputaţie solidă în rândul angajaţilor de pe platformă. Ilie, fiind mai vechi, avea deja o poreclă, i se spunea Cartuş, datorită repeziciunii cu care se mişca, acum apărea, acum dispărea. Mie, fiind mai nou, nu-mi găsiseră încă o poreclă. Răsturnarea lui Sipoş de pe piedestal i-a inspirat însă, au început să-mi spună Catani, după numele unui popular comisar de poliţie, erou al unui serial italian de televiziune ce se difuza în acei ani. Influenţaţi de caz, ori poate de o vagă asemănare ce o aveam cu actorul care juca rolul comisarului ce lupta cu Mafia, întrucăt, la cei 33 de ani pe care-i aveam atunci, părul începuse să-mi încărunţească pe la tâmple, ca şi cel al eroului din Caracatiţa!