Cartonaş galben în meciul cu Dobrescu

.

Unul dintre cazurile răsunatoare de corupţie la instrumentarea căruia am participat l-a avut drept protagonist pe unul din mahării Partidului Comunist din Doljul anilor '80. Cel in cauză, să-i zicem Cristian, era membru al Biroului Comitetului Judetean Dolj al Partidului Comunist Roman şi director plin al unuia dintre cele două trusturi de construcţii existente pe atunci în judeţ. Pentru ca cei mai tineri, care n-au apucat acele vremuri, să înţeleagă importanţa poziţiei sale şi contextul in care s-a desfăşurat ancheta, am să prezint câteva informaţii despre cele două structuri. Regimul comunist era un regim democratic cel puţin în formă, dacă nu în conţinut. Mai exact, un regim enunţat ca democratic, în principiile clamate. Rolul conducător în societate îl avea Partidul Comunist Român (PCR), care era organizat şi funcţiona pe criteriul administrativ teritorial şi cuprindea: organizaţii de bază, organizaţii locale şi organizaţii judeţene. Concret, în fiecare instituţie, întreprindere, cooperativă ori alt fel de structură a acelor vremuri, din industrie, agricultură, comerţ, cooperaţie, învăţământ şi celelalte ramuri ale societăţii exista una sau mai multe organizaţii de bază, în funcţie de mărimea acesteia, de numărul angajaţilor mai exact, iar la nivelul localităţilor (comune, oraşe, municipii) si judeţelor, organizaţii locale şi judeţene. Pentru că, după cum am spus, regimul era în principiu unul democratic, organele de conducere ale PCR erau organisme colective: Adunarea Generală a Organizaţiei de Bază, Conferinţa Organizaţiei Locale sau de Sector(în Bucureşti), Conferinţa Organizaţiei Judeţene sau a municipiului Bucureşti, Comitetul Central si Congresul, organisme formate, la toate nivelurile, din membrii de drept si membrii aleşi. Membrii de drept erau secretarii şi prim-secretarii organizaţiilor componente. Aceste structuri se întruneau periodic, la intervale de timp stipulate în statutul partidului adunările generale ale organizaţiilor de bază lunar, conferinţele organizaţiilor locale anual, cele ale organizaţiilor judeţene la doi ani, congresul odată La patru ani. Între aceste sesiuni conducerea executivă era asigurată de Biroul Organizaţiei de Bază (BOB), Comitetul Organizaţiei Locale sau de Sector, Comitetul Judeţean sau al municipiului Bucureşti şi Comitetul Politic Executiv(CPEx), la nivel central. Comitetul Organizaţiei Locale era ales pe o perioadă de doi ani şi era alcătuit din 3 până la 21 de membri, în funcţie de mărimea localităţii iar Comitetul Judeţean, ales tot pentru doi ani, era alcătuit dintr-un număr de membri stabilit în funcţie de numărul organizaţiilor, dar cel puţin de două ori mai mare decât numărul organizaţiilor locale şi cel puţin egal cu numărul organizaţiilor de bază. Comitetul Organizaţiei Locale se întrunea, de regulă, lunar, iar Comitetul Judeţean, semestrial. Între aceste şedinţe periodice conducerea executivă permanentă se asigura de alte structuri, mai restrânse, Birourile. Biroul Comitetului Organizaţiei Locale era compus din minimum trei membri (prim-secretar, secretar si casier) iar Biroul Comitetului Organizatiei Judetene era format din prim-secretar, 3-5 secretari şi 3-5 membri. . La Dolj, Biroul Comitetului Judeţean de Partid era compus din primul-secretar, secretarul cu probleme organizatorice (foarte important, el era cel care avea un mare rol în promovarea pe diverse funcţii), secretarul cu propaganda (coordona sau răspundea, nu ştiu cum să definesc mai exact, activitatea de presă, învăţământ, cultură), secretarul cu probleme economice ( idem, toată activitarea economică cu excepţia unităţilor agricole), secretarul cu probleme de agricultură, secretarul cu probleme speciale căruia i se mai spunea şi secretarul cu organele (armată, interne, justiţie), membri de drept, şi alţi câţiva membrii aleşi, nu mai reţin câţi, dar maxim cinci, conform statutului. Ei şi omul nostru, Cristian, era unul dintre aceşti membri aleşi, situat ierarhic deci printre primii zece oameni ai judeţului! Poziţie destul de puternică, nu? Asta pe plan politic. Pe plan profesional, Cristan era, cum am arătat la început, directorul unui trust de construcţii. În sectorul construcţiilor, în Dolj, ca şi în alte judeţe, toate întreprinderile, antreprizele, şantierele şi ce alte formaţiuni mai activau în domeniu, erau afiliate la două mari structuri, Trustul de Construcţii Industriale (T.C.Ind), care asigura costrucţiile din domeniul industrial şi Trustul de Construcţii Civile (T.C.C.), care asigura construcţia blocurilor de locuinţe, spitalelor, şcolilor, magazinelor şi a altor clădiri sau complexe de clădiri ce nu se subsumau domeniului industrial, edificate în judeţ. Şi pe linie profesională, deci, Cristian era una dintre figurile proeminente ale judeţului nostru. În acea perioadă eu lucram la biroul economic al poliţiei municipale, pe linie de aur, valută, speculă şi contrabandă. Printre atribuţiile ce le aveam intra şi supravegherea informativă a mediului afaceriştilor ce frecventau barurile şi restaurantele din hotelurile Craiovei, recte Jiul (Ramada de astăzi), Minerva, Palace (dispărut în ultimii ani, clădirea acestuia fiind ocupată acum de anumite servicii ale Primărie). Prin afacerişti nu se înţelegea ceea ce se înţelege astăzi ci bişniţari, persoane neintegrate social care, neavând un loc de muncă, trăiau din expediente diverse, printre care traficul de valută ori procurarea şi vânzarea unor mărfuri şi produse, de regulă de provenienţă străină, ce nu se găseau în comerţul socialist. Blugi, geci şi alte obiecte de îmbrăcăminte, ţigări Kent, Marlboro, Camel, parfumuri de lux. Într-una din zile anului 1984, cred, am primit o informaţie referitoare la un bişniţar, poreclit Raţă, care se mutase de curând într-un apartament cu două camere. Îl ştiam bine pe Raţă, ştiam că soţia nu lucra nici ea, avea ceva probleme de sănătate, şi mi s-a părut ciudat că primiseră apartament. Pe atunci pentru a primi locuinţă trebuia să fii încadrat în muncă, fiecărei unităţi economice i se aloca periodic o anumită cotă dintre apartamentele şi garsonierele nou construite iar acestea le repartizau angajaţilor pe anumite criterii, vechimea în muncă, numărul copiilor, etc. Cu repartiţia primită de la serviciu mergeai apoi la întreprinderea de gospodărire comunală ce administra şi fondul de locuinţe proprietate de stat, unde încheiai contractul de închiriere pentru apartamentul repartizat, chiria fiind apoi reţinută din salariu. De aceea mi s-a părut ciudat că bişniţarul, neîncadrat în muncă, primise o locuinţă din fondul de stat. Conform normelor de lucru i-am prezentat nota informativă şefului de birou, locotenentul colonel Toma Marghescu, care mi-a relatat că şi maiorul Lătăreţu primise nişte date asemănătoare, referitoare însă la o altă persoană şi mi-a trasat unele sarcini de verificare şi aprofundare a celor două informaţii, printre care identificarea certă a celuilalt beneficiar şi stabilirea locaţiei exacte a celor două apartamente. Am reuşit executarea sarcinilor într-un termen rezonabil, stabilind cu certitudine că nici celălalt beneficiar nu era încadrat în muncă. I-am prezentat domnului Marghescu, şeful biroului economic, rezultatul aprofundării datelor, care i-a ordonat apoi lui Maria Ion, ofiţerul ce avea în responsabilitate Trustul de Construcţii Civile, să efectueze anumite verificări în obiectiv şi să ridice în mod conspirat documentele referitoare la cele două apartamente. Sarcină destul de dificilă întrucât ridicarea conspirată a acestora presupunea nu doar identificarea hârtiilor respective în întreg volumul de documente produs în trust ci şi intrarea în posesesia lor astfel încât persoanele interesate să nu prindă de veste. Dar locotenentul major Maria era un excelent profesionist, unul din ofiţerii de bază ai Biroului Economic şi a îndeplinit cu brio sarcinile trasate, stabilind că apartamentele fuseseră repartizate de Cristian, prin întocmirea unor formalităţi fictive de angajare a celor doi beneficiari în trust iar unele documente referitoare la acestea purtau şi semnătura sa. Pe baza datelor şi documentelor obţinute şefii au hotărât că se poate trece la realizarea materialului informativ, considerând că directorul poate fi agăţat. Se ridica însă o problemă foarte delicată şi dificilă, în acelaşi timp. O hotărâre a Cancelariei Comitetului Central al Partidului Comunist, interzicea lucrarea informativă şi cercetarea membrilor de partid fără aprobarea secretarului Comitetului de partid în a cărui nomenclatură intra comunistul respectiv. Ori, dată fiind funcţiile lui Cristian, pentru cercetarea acestuia aveam nevoie de aprobarea primului-secretar al Comitetului Judeţean de Partid. Şi aici intram într-un cerc vicios. Hai, de lucrat informativ, nu-l lucrasem pe director, obţinusem informaţiile colateral, nu-l vizasem în mod direct pe Cristian, dar puteam trece trece la realizarea acestora fără aprobarea primului secretar? La acesta nu se putea merge doar cu informaţii, trebuia ceva mai concret, datele trebuiau materializate cumva pentru a convinge. Din lucrarea informativă rezulta că cei doi beneficiari îi dăduseră o şpagă consistentă directorului, dar audierea acestora cu privire la acest aspect n-ar fi însemnat efectuarea unor cercetări referitoare la marele mahăr fără nici un fel de aprobare? Problema a fost întoarsă pe toate feţele într-o şedinţă operativă la care a participat şi şeful Serviciului Economic, locotenent-colonelul Ion Untaru, concluziile fiindu-i raportate şefului Miliţiei judeţene, colonelul Nicolae Langa. S-a hotărât ca cei doi bişniţari să nu fie abordaţi direct ci sub un alt pretext, după realizarea unei mici combinaţii, nu foarte greu de realizat date fiind preocupările acestora. Aşa că am băgat la înaintare doi oameni de-ai noştri care, chipurile aveau nişte rude grav bolnave şi le trebuiau Kentane şi whisky la greu pentru medici şi am realizat un mic flagrant în urma căruia bişniţarii au fost duşi pentru cercetări la Biroul economic. Aici, după lămurirea rapidă a provenienţei ţigărilor, am trecut la ceea ce ne interesa cu adevărat şi, puşi în faţa evidenţei că nu ar fi putut obţine locunţele în mod legal pentru că nu aveau serviciu, beneficiarii au recunoscut în scris că le obţinuseră în urma unor şpăgi consistente. Teancurile de 17 000, respectiv 19 000 de lei reprezentau nişte sume frumoase în acei ani. Cu declaraţiile beneficiarilor şi documentele ridicate în mod conspirat de Maria, colonelul Langa, care se instalase în biroul şefului miliţiei municipale de vreo două ore, dată fiind importanţa cazului, a mers la Judeţeana de partid, pentru a obţine aprobarea cercetării lui Cristian. Ghinion, însă! Miu Dobrescu(foto), cel care era prim

secretar pe atunci, nu era la judeţeană, ci era plecat în teren. Dificultatea cazului, de care vorbisem mai înainte, tocmai in asta consta. Şeful miliţiei nu ar fi putut merge la primul secretar la prima oră, doar cu informaţiile, înainte de a fi confirmate de bişniţari! Ori, abordarea şi audierea bişniţarilor cu privire la nomenclaturist însemna deja o cercetare pentru care nu aveam încă aprobare. Mergeam pe sârmă, la mare înălţime, fără plasă de siguranţă. Langa a revenit la sediu, unde noi îl adusesem între timp şi pe Cristian pentru a fi anchetat, toţi, inclusiv procurorul căruia îi prezentasem probatoriul obţinut până atunci, fiind convinşi că, pus în faţa evidenţei, primul secretar îşi va da acordul. Aşa că directorul a fost deja luat la întrebări şi confruntat cu cei doi! Şocat, crezându-se poate infailibil datorită funcţiilor deţinute, a recunoscut că le repartizase ilegal apartamente, ca şi când ar fi fost angajaţi ai trustului de construcţii, motivând că fusese impresionat de situaţia familială a acestora. Nega însă cu tărie că ar fi primit vreo sumă de bani în schimb. Nu am insistat, considerând că vom mai avea timp până la definitivarea cercetărilor. Între timp completasem şi hîrtiile necesare reţinerii sale pe 24 de ore, urmând ca a doua zi să solicităm mandatul de arestare. Aşa se proceda pe atunci, pentru a obţine mai mult timp pentru anchetă, se emitea mai întâi ordonanţă de reţinere pentru 24 de ore de către ofiţerul de miliţie, apoi se solicita procurorului un mandat de arestare de 5 zile, după care unul de 30 de zile. Acesta putea fi prelungit de procuror încă de două ori, dacă era necesar, un inculpat putând ajunge astfel în faţa unui judecător deabia peste 95 de zile de la data introducerii în spaţiul de detenţie. Deşi se întocmise ordonanţa de reţinere, inclusiv nota de introducere în arest, Cristian nu a fost reţinut formal, aşteptând în camera 32, biroul meu de atunci, întoarcerea din teren a primului secretar şi aprobarea cercetării sale. Zadarnic! Deşi colonelul Langa făcuse potecă între sediul nostru din Libertăţii şi sediul Comitetului Judeţean de Partid, nu a reuşit să obţină semnătura, Miu Dobrescu era tot pe coclaurile judeţului, întârziind revenirea în somtuosul său birou. După îndelungi dezbateri în biroul comandantului, în care, cu mintea mea de atunci m-am oferit chiar să iau totul asupra mea urmând să declar, dacă va fi cazul, că şefii plecaseră acasă iar eu, rămas cu anchetatul, l-am introdus de capul meu în arest, colonelul Langa, secondat de Untaru, a hotărât în jurul orelor 23,30 să-i permită lui Cristian să meargă acasă. Nu au fost de acord cu propunerea mea şi au avut delicateţea să nu facă haz pe seama mea ori să-mi spună direct că vorbesc prostii! Cristian a plecat, rămânând stabilit ca a doua zi la prima oră colonelul Langa să meargă iarăşi la primul secretar după aprobare iar noi să continuăm ancheta. Numai că plecând de la miliţie, în loc să meargă acasă la el, Cristian a mers la locuinţa de serviciu a primului secretar unde, cu acceptul soţiei acestuia, care-l cunoştea, l-a aşteptat pe Miu Dobrescu până la ora târzie din noapte la care acesta s-a întors din teren. Lucru pe care şeful Miliţiei judeţene nu şi-l permisese. Ce i-o fi spus Cristian lui Miu Dobrescu, ce nu i-o fi spus, nu ştiu! Ştiu doar că a doua zi nu a mai continuat nici o anchetă iar colonelul Marghescu, şeful Biroului Economic, împreună cu cei care participasem la documentarea şi instrumentarea cazului, respectiv, nea Costică Lătăreţu, Ion Maria şi subsemnatul, am fost chemaţi şi anchetaţi mai multe zile la Colegiul de Partid, care era un fel de poliţie a partidului, ce se ocupa de cercetarea abaterilor grave de la linia, morala şi disciplina de partid. Ni s-a reproşat că, în calitate de membri de partid, am încălcat prevederile Hotărârii Cancelariei Comitetului Central şi am anchetat fără aprobare un tovarăţ de-al nostru, aruncând un stigmat asupra lui. Cel care ne-a bălăcărit cel mai mult era un activist cu nume predestinat parcă, Porcescu, şeful Colegiului de la Dolj, care îm final ne-a comunicat, sub semnătură, şi sancţiunea hotărâtă: vot de blam cu avertisment! Ne-a atenţionat asupra faptului că această sancţiune presupune ca la o eventuală altă abatere să fim excluşi din partid, ceea ce implicit ar însemna şi trecerea noastră în rezervă şi adio carierei noastre militare. În ceea ce ne privea, şefii mai mari nu ştiu dacă şi ce au păţit, eram prea amărâţi să ne mai intereseze asta! Am fost foarte abătut o vreme, sancţiunea mi s-a părut nedreaptă, în concepţia mea nu greşisem şi aşa cred şi acum. Legea e una pentru toţi, nu trebuie nimeni exceptat pe criterii de partid. Întâmplarea mi-a adâncit dezgustul faţă de politicieni, răsărit încă din copilărie, de când îl cunoscusem pe activistul Antonisie, care venise să ne bage la colectiv, şi amplificat în anii liceului, după cele două-trei întâlniri cu Popa, prim-secretarul Comitetului municipal Turnu Măgurele, păţanii relatate într-una dintre primele mele povestiri! Şi care nu mi-a trecut nici astăzi! Eram tânăr însă, amărăciunea mi-a trecut repede, la varsta aia încă se petreceau o serie de lucruri care mă binedispuneau. Nu peste multă vreme Miu Dobrescu, care era şi membru al Comitetului Central al Partidului Comunist, a plecat de la Dolj, fiind numit în funcţia de Preşedinte al Colegiului Central de Partid. În locul său a fost numit prim-secretar al judeţului Dolj, un activist venit de la Braşov, Ion Radu, un om deosebit, care în puţină vreme a schimbat faţa judeţului. În bine! În Craiova, atât în zona centrală cât şi în cartiere, apăruseră standuri de legume şi fructe cum se vedeau înainte (şi după, să fim realişti) doar la Ziua Recoltei, oraşul începuse a fi mai bine aprovizionat, directorii unităţilor economice mergeau pe sârmă, îl ştiau de jupân, când eram ofiţer de serviciu îl auzeam prin staţie încă de la patru-cinci dimineaţa controlând la nu ştiu ce sector zootehnic dacă vitele erau bine furajate şi chemând şefii la raport. Militărie curată, dar nu era de rău, ci de bine. Oamenii de rând îl iubeau, se dusese vestea despre transformările din Dolj, apăruse chiar şi-un banc, se spunea că oltenii şi-au schimbat imnul din „M-a făcut mama oltean” în „Radu, mamii, Radule”! Se mutase şi cu locuinţa de serviciu pe strada Libertăţii, la doi paşi de Miliţia municipiului, unde este acum sediul Parchetului judeţean. Într-o seară de vară, mai târziu aşa, l-a auzit vociferând şi strigând pe unul căruia nişte subofiţeri îi aplicau o corecţie mai contondentă, pentru că nu ştiu ce făcuse. A venit la sediu îmbrăcat sumar şi încâlţat doar în papuci şi a întrebat ce s-a întâmplat. Subofiţerii îngheţaseră, ştiau cine este. Unul mai curajos i-a raportat ce se întâmplase! - Aşa este?, l-a întrebat pe cel în cauză. - Da, dar să vedeţi...a bâiguit acesta. - Dacă-i aşa, da-ţi-i înainte, că merită, a zis primul secretar şi a plecat. Cu cîteva zile înainte un ospătar de la grădina de vară a restaurantului Minerva, aflat pe traseul activistului de la cabinet spre reşedinţă, îmi povestise că un beţivan care fusese altoit cu bastonul de un subofiţer din patrulă pentru că ţipa şi înjura în gura mare tulburând consumatorii, văzându-l pe Ion Radu că se deplasa pe jos pe lângă gardul grădinii, a mers să i se plângă de comportamentul agentului. Acesta, care observase scena, i-ar fi răspuns că de-aia au bastoane în dotare, să le folosească atunci când este cazul! Cunoscând această fază şi aflând de la ofiţerul de serviciu despre vizita inopinată a acestuia din seara precedentă, am avut o idee şi am mers la şeful meu, Toma Marghescu, căruia i-am raportat: - Tovarăşe colonel, aşa şi-aşa, i-auziţi ce-am aflat despre noul prim secretar! Ce-ar fi dacă i-aţi raporta tovarăşului colonel Langa şi ar relua problema aprobării pentru cercetarea lui Cristian? - Băi, ştii că nu-i rea idea? Cred că meriţă încercat! S-a urcat în maşină şi-a plecat la judeţ. Şeful ăl mare a fost receptiv, a luat hîrtiile şi-au plecat împreună la primul secretar! - Arestaţi-l, a zis Ion Radu fără alte comentarii, după ce a auzit despre ce este vorba, semnând pe loc hârtiile prezentate de şeful miliţiei. A doua zi, la prima oră, împreună cu Maria şi nea Costică Lătăreţu l-am luat pe Cristian de la biroul său, din clădirea Trustului, aflată în centru, peste drum de restaurantul Craiova, şi l-am condus la sediul Miliţiei municipale, iar peste vreo două ore l-am introdus în arest. Nu se terminase însă, mai apoi, timp de mai multe săptămâni, împreună cu regretatul meu coleg Ion Maria, am petrecut ore în şir în clădirea trustului, luând la mână toate documentele referitoare la repartizarea apartamentelor nou construite. Ne stabilisem sediul în biroul unui economist, Bogoi, pe care atâta l-am frecat încât peste mulţi ani, când aveam să fim vecini de bloc, pe strada A. I .Cuza, mi-a zis odată, mai pe la începutul vecinătăţii noastre: - Domnule Bâţă, de câte ori vă văd, parcă am o strangere de inimă, parcă mi-e teamă că iar mă trimiteţi să cotrobăi prin arhivă după nu ştiu ce documente. Cred că i-a trecut până la urmă, că nu a mai revenit asupra problemei. Oricum cotrobăitul prin arhivă şi săptămânile petrecute la Trust nu au fost în zadar din punctual nostru de vedere, identificând şi alte cazuri de apartamente atribuite ilegal. Cât despre, sancţiunile cu vot de blam cu avertisment, acestea ne-au fost ridicate personal de către primul secretar, la câteva zile după arestarea lui Cristian! În final directorul a fost trimis în judecată în stare de arest, fiind condamnat la executarea unei pedepse de nouă ani închisoare cu executare. L-am revăzut peste câţiva ani, în perioada în care răspundeam de Combinatul chimic, pe rampa căii ferate uzinale, descărcând împreună cu alţi deţinuţi vagoane cu apatită, un mineral compus din fosfat de calciu şi fluor, folosit pentru producerea îngrăşămintelor. Nici nu l-aş fi recunoscut, aşa acoperit de apatită precum un morar de pe timpuri de făină, dacă nu m-ar fi atenţionat un subofiţer din escortă, care mă cunoştea. Mi-a părut rău să-l văd în starea aia, ştiind cine fusese, şi m-am gândit la ce feste îţi poate juca uneori destinul, la cât de adevărată e vorba din popor cu învârtitul roţii şi la imensa responsabilitate ce o are un poliţist care, uneori, poate deturna sensul existenţei unui semen de-al său. De aici necesitatea unui profesionalism desăvârşit şi a unei conduite etice ireproşabile, care să elimine pe cât se poate orice posibilitate de a greşi !