Câinele generalului

Într-o povestire scrisă pe la 1884, Cameleonul, marele prozator şi dramaturg rus Anton Pavlovici Cehov ironizează dilemele unui comisar din Poliţia ţaristă care oscilează între a dispune sau nu măsuri aspre, după identificare, împotriva stăpânului unui pui de ogar ce muşcase un bijutier de deget, ori a-l mustra şi sancţiona pe cel cu degetul rănit, pentru provocarea câinelui, după cum cei care asistaseră la incident susţineau că patrupedul buclucaş ar aparţine fie unui om de rând, fie generalului Jigalov, om de vază în urbe. Povestirea în cauză mi-a reamintit o păţanie din vremea în care, împreună cu prietenul şi colegul meu Ilie Vilău, asiguram supravegherea informativă pe linia muncii de miliţie economică a Combinatului Chimic de la Işalniţa.

Unitate economică reprezentativă a industriei din acea vreme, în combinat şi şantierele aferente, ce asigurau dezvoltarea şi întreţinerea acestui colos, îşi desfăşurau activitatea în jur de 12 000 de persoane. Pe platforma din faţă, pe laturi şi în spate funcţionau câteva unităţi comerciale, două mari cantine-restaurant, o unitate poştală, o unitate CEC, o policlinică, ba chiar şi un ştrand, la câteva sute de metri. Un mini orăşel, ce mai încoace şi-ncolo! Printre atribuţiile de serviciu un rol important îl ocupa prevenirea stărilor de pericol ce ar fi putut avea drept consecinţă producerea unor evenimente deosebite, soldate cu victime omeneşti şi importante pagube materiale. Incendii, explozii, avarii şi alte nenorociri de acest gen. Bineînţeles că principalul rol în acest domeniu îl jucau cei patru ofiţeri de securitate afectaţi obiectivului, dar nouă, ofiţerilor de miliţie, ne revenea, prin lege, asigurarea respectării prevederilor Decretului 400 din 29 decembrie 1981 pentru instituirea unor reguli privind exploatarea şi întreţinerea instalaţiilor, utilajelor şi maşinilor, întărirea ordinei şi disciplinei în muncă în unităţile cu foc continuu sau care au instalaţii cu grad ridicat de pericol în exploatare. Asta era titulatura completă a actului normativ, ce să facem! Printre alte fapte, cum ar fi părăsirea fără aprobare a unui astfel de loc de muncă, decretul sancţiona cu închisoare de la 3 luni la doi ani fumatul sau introducerea de ţigări, chibrituri, brichete, materiale ori produse ce ar putea provoca incendii ori explozii precum şi introducerea sau consumarea de băuturi alcoolice ori prezenţa sub influenţa băuturilor alcoolice. Infracţiunile aveau şi agravante ţinând de consecinţele acestor fapte în cazul în care se produceau evenimente generate de nerespectarea acestor interdicţii, caz în care pedeapsa putea ajunge până la un maxim de 20 de ani de închisoare. Locurile în care se aplicau aceste prevederi erau strict determinate şi enumerate într-o hotărâre de guvern. În cazul Combinatului Chimic însă, datorită specificului acestuia, interdicţiile erau aplicabile pe întreaga sa suprafaţă. În consecinţă executam frecvent acţiuni pentru depistarea persoanelor care încalcă prevederile decretului iar reţeaua informativă era instruită să semnaleze şi astfel de fapte. În zilele ce urmau unor sărbători religioase, de exemplu, în care românul nostru obişnuieşte să închine mai des decât de obicei în sănătatea lui Vasile, Ion, Florea, Gheorghe şi a celorlalţi botezaţi după sfinţii pomeniţi în calendar, la intrarea muncitorilor în schimb, eram prezenţi la porţile combinatului, interzicând accesul în unitate celor ce păreau mai „obosiţi”. În cazul în care aceştia ridicau obiecţii, îi testam cu fiole din cele folosite de agenţii de circulaţie, cu care eram dotaţi din belşug. Într-o zi de 23 aprilie, când este sărbătorit Sfântul Gheorghe, primeşte Ilie o informaţie despre unul Şerbu, care îşi sărbătoreşte ziua onomastică la locul de muncă, având deja introduse în combinat alimentele necesare, garnisite cu băutură din belşug. Sincer să fiu, nu prea am acordat credit sursei, mă gândeam, băi chiar aşa, atâta tupeu să aibă? E adevărat, mai veneau unii ciupiţi la serviciu, dar chiar aşa, să organizezi o masă festivă în interior, într-un spaţiu supus interdicţiilor stipulate de decret? E adevărat, să introduci băutură înăuntru nu era chiar aşa de greu, combinatul se întindea pe o suprafaţă destul de întinsă, 630 de hectare, adică 6 300 000 de metri pătraţi, iar împrejmuirea lăsa în multe locuri de dorit.

Când am aflat însă şi locul unde urma să aibă loc masa festivă, o magazie aflată în latura cea mai îndepărtată a unităţii, spre satul Troaca, unde rar ajungeam, ne-am zis că, totuşi, e posibil! „Bine, Ilie, mergem să verificăm”, am zis! „Stai aşa, zice Ilie, că ne sună când e masa întinsă”! Aveam un birou la poarta doi a combinatului, spre Termocentrală, lângă Policlinica nr. 5 Işalniţa, cum se numea oficial. De fapt un apartament, puteam spune, aveam trei încăperi folosite drept birouri, plus un dormitor mobilat şi o baie, cu duş şi tot tacâmul. Ne lăfăiam, ce mai! Legături telefonice cu oraşul, cu centrala inspectoratului, mai multe numere afectate din centrala combinatului, un post de dispecerat de unde puteam participa la teleconferinţele conducerii... Eram bine organizaţi, ce mai încoace şi - ncolo! Cu maşina nu puteam merge prin combinat, dar pe aleile acestuia circulau frecvent electrocare, fiecare secţie având unul sau două astfel de vehicule. Aveam şi noi doi băieţi, care nu stăteau la noi la birou, dar veneau imediat ce-i chemam şi ne stăteau la dispoziţie! În jurul prânzului Ilie Vilău a primit semnalul stabilit cu sursa, am chemat unul din băieţii cu electrocarul, ne-am îmbarcat şi am plecat să realizăm flagrantul. Identificasem locul în prealabil pe planul combinatului, aveam un plan la scară, dar, cum am spus, nu prea mai fusesem pe teren până acolo! Am ajuns, nu am avut probleme, am identificat magazia, planul era bun, corespundea situaţiei din teren. Era un loc izolat, la mare distanţă de posibili şefi din combinat, de aceea şi tupeul organizatorului, nu credea că o să-i calce cineva! Nu luase în considerare însă, factorul uman, posilitatea existenţei unui turnător căruia nu-i plăceau ochii lui. În sfârşit, ce să ne mai învârtim în jurul cozii, am intrat, am făcut flagrantul, cu martori asistenţi, cu tot tacâmul! I-am identificat pe cei şase participanţi, că şase am găsit la ospăţ, în jurul mesei cu paharele în faţă, am întocmit procesul verbal cu situaţia de fapt, am efectuat fotografii cu ce era pe masă, am ridicat probe din băuturi, le-am pus fiola apoi i-am condus şi la Policlinică, unde le-am recoltat probe biologice! Ne-am îngrădit de tot materialul probator posibil! După ce am constituit dosarul şi am fost gata cu totul, am început urmărirea penală şi am dat dosarul la cercetări penale, de unde a plecat la Procuratură, cu propuneri de trimitere în judecată a organizatorului (sărbătoritul, de!) precum şi a celorlalţi cinci participanţi! După un timp, dosarul ne-a fost restituit pentru completarea cercetărilor, pe motiv că nu rezulta clar că locul respectiv cade sub incidenţa prevederilor decretului, că ar fi în afara combinatului. L-am completat cu copii vizate de conducere ale planului combinatului, cu marcarea locului faptei, cu planşe fotografice, cu alte declaraţii şi l-am trimis înapoi la Procuratură! Iarăşi ne-a fost restituit, din acelaşi motiv. Am mers şi am discutat cu procurorul, nu era un necunoscut, mai lucrasem cu el. Nu şi nu! Nu emitea nici rechizitoriu şi nici nu dădea ordonanţă de scoatere de sub urmărire, să terminăm odată, probabil că nu putea nici s-o cocoloşească în halul ăsta!. Nu era convins că-i pe teritoriul combinatului, o ţinea una şi bună! L-am dus şi la faţa locului să se convingă, am făcut măsurători cadastrale... Până la urmă, cu chiu cu vai, după ce trecuse mai bine de-un an, a emis rechizitoriu şi i-a trimis în judecată. Pe cinci dintre ei. Al şaselea, care era de fapt primus inter pares, organizatorul, a fost făcut scăpat! Nu ştiu cum, n-am mai studiat dosarul, aşa de scârbit am fost! Nu m-am lăsat însă, indignat de tratamentul vădit discriminatoriu al participanţilor, prin şeful miliţiei am făcut informare la Comitetul judeţean de partid, în care am prezentat situaţia de fapt şi nedreptatea flagrantă prin care cinci dintre participanţi au fost trimişi în judecată şi unul, cel care, după părerea mea, era iniţiatorul grupului şi al infracţiunii, a beneficiat de clemenţa procurorului. Rezultatul? Zero barat! N-am primit nici un fel de răspuns, am fost ignoraţi cu nonşalanţă! Mai mult, peste puţină vreme procurorul a fost scos din aparatul parchetului şi promovat pe o funcţie importantă în secretariatul Comitetului judeţean de partid! Asta da, sancţiune! Făcut şef al tuturor organelor speciale din judeţ! Iar eu, abia după evenimentele din decembrie ’89 aveam să aflu al cui fusese câinele! În ianuarie ‘90, cel care aveam să aflu că era fratele lui Şerbu a fost numit într-una din funcţiile cele mai importante din magistratura României, promovat din Procuratura Generală, unde lucra atunci când eu şi Ilie ne dădeam de ceasul morţii să demonstrăm că Gheorghe îşi sărbătorise onomastica în Combinatul chimic. În concluzie, ogarul era, de fapt, câinele generalului!!

NOTĂ! Nu aş vrea să înţelegeţi greşit înverşunarea mea împotriva celor implicaţi în acest caz. Nu aveam nimic personal cu ei, nu doream să le fac rău, pentru că din punctul lor de vedere li se întâmpla ceva rău (şi aşa şi era), să le produc necazuri, doar dintr-o pornire sadică a mea! Din contră, am fost întotdeauna de părere că poliţistul nu trebuie să se implice emoţional în cazurile pe care le rezolvă, considerând că doar aşa îşi poate păstra obiectivitatea, pe de o parte, şi doar aşa îşi poate păstra echilibrul emoţional şi, de ce nu, sănătatea mentală şi psihică, pe de altă parte. Dar, o ştiţi şi voi, cei care practicaţi aceeaşi meserie, de poliţist, odată înregistrat un dosar trebuie rezolvat. Şi faci şi înregistrezi dosare pentru că există acei indicatori de activitate prin care poliţistul trebuie să demonstreze că munceşte, că a muncit într-o anumită perioadă supusă evaluării, că nu a tras chiulul. Am fost şi sunt de părere că, în anumite domenii cel puţin, activitatea poliţistului nu trebuie cântărită prin acei indicatori ci evaluată pe alte criterii. Dacă în postul unui agent de circulaţie, de exemplu, nu s-au produs evenimente în timpul schimbului său, înseamnă că acel poliţist şi-a făcut treaba, cred eu. De aceea, în perioada în care am coordonat, ca locţiitor al şefului poliţiei craiovene, activitatea biroului circulaţie, nu am judecat niciodată agenţii după numărul amenzilor aplicate, al permiselor ridicate, etc. Din păcate, nu toţi gândeau aşa, nici şeful de birou, nici cel de serviciu, nici locţiitorul de la judeţ, care mă considerau un tip mai original, ieşit din canoane, dacă nu chiar extravagant de-a dreptul. Aşa că, după şedinţele cu agenţii de circulaţie, aveau grijă să mai rămână puţin, sub un pretext oarecare şi să-i avertizeze pe agenţi să nu mă asculte pentru că bat câmpii, sunt utopic şi alte asemenea... În sfârşit....Şi la Combinatul chimic s-ar fi putut aplica acelaşi principiu, credeam eu, atâta timp cât nu se întâmplă nimic, însemna că ne facem treaba şi acţiunile preventive au efect. Numai că realitatea avea să mă contrazică, din păcate! O explozie soldată cu victime omeneşti produsă în acei ani la o rafinărie din Prahova, parcă, a avut victime colaterale, să le zic aşa! Ofiţerii care aveau responsabilităţi în obiectiv au fost arestaţi şi trimişi în judecată pentru neglijenţă în serviciu, considerând-se că au avut activitate necorespunzătoare profesional nereuşind să prevină evenimentul! Şi de aici necesitatea de a acţiona ferm pe linia aplicării Decretului 400/1981! Pentru că frica păzeşte bostănăria, nu-i aşa?