ZORRO

Prin anii ’80, la Biroul judiciar al Miliţiei municipiului Craiova lucra un ofiţer care avea responsabilităţi pe linia etniei ce locuia preponderent în cartierul Faţa Luncii, căpitanul Stancu. Era un poliţist bun, bine cotat profesional, care stăpânea corespunzător problema. După un timp însă ofiţerul a plecat, a ieşit la pensie ori a primit alte responsabilităţi, nu îmi mai amintesc exact, dat fiind şi faptul că eu lucram în alt compartiment. În locul său a fost numit un alt ofiţer, transferat de la altă structură a organului municipal de menţinere a ordinei şi siguranţei publice, de la Biroul circulaţie, parcă! Bun ofiţer, cu certe aptitudini şi calităţi profesionale, acesta s-a integrat rapid în specificul noi activităţi, adaptându-se rapid la cerinţele fişei postului. Cu o statură impozantă şi o conformaţie atletică, având şi avantajul unui chip plăcut, autoritar şi diplomat în acelaşi timp, ofiţerul s-a impus rapid în faţa reprezentanţilor etniei care, în acele vremuri, furniza un procent deloc de neglijat din numărul clienţilor structurilor de poliţie judiciară. În ceea ce priveşte aspectul exterior, fără a fi tributar vreunei mode anume, ofiţerul obişnuia să poarte în perioada respectivă un costum de culoare neagră, peste o cămaşă, de asemenea neagră! Încălţat cu pantofi negri, bineînţeles, iar pe cap purta o pălărie cu boruri mari, de culoare - ia să vedem dacă ghiciţi? Neagră, course, păi se putea altfel? O apariţie de senzaţie, ce mai încoace şi încolo! Acum nu ştiu dacă înfăţişarea sa, asemănătoare cu cea a eroului californian din secolul XIX, întruchipat pe marile ecrane cu mare succes de Alai Delon în 1974 şi de Antonio Banderas ceva mai târziu, ori spiritul justiţiar al acestuia, i-a făcut pe cei din cartierul craiovean păstorit de ofiţer să-l supranumească ZORRO! Cert este că ofiţerul s-a pricopsit cu această poreclă, şi mai toţi, inclusiv colegii de serviciu îl numeau aşa când se refereau la domnia sa! Acum nu bag mâna în foc că şi în faţă ar fi îndrăznit să-i spună aşa, vă spusei că avea o statură impozantă şi cred că nu prea era indicat să-l superi cumva! Ei, şi într-una din zilele de vară ale acelei perioade eram ofiţer de serviciu. După amiază mai târziu aşa, spre seară chiar, fiind o oră mai liniştită, fără evenimente, fără telefoane care să zbârnâie continuu, ieşisem afară, la răcoare, pe treptele sediului de lângă Facultatea de Agronomie, unde era atunci reşedinţa miliţiei municipale. Stând aşa, la discuţii, cu ajutorul ofiţerului de serviciu şi vreo doi din echipa de cercetare, vedem că se apropie de sediu şi începe să urce scările o reprezentantă mai în vârstă a etniei din Faţa Luncii, îmbrăcată în fuste lungi şi alte elemente caracteristice portului specific lor. Am întrerupt discuţia şi aşteptam să ajungă sus, să vedem ce doreşte. - Sărut mâna, boierilor – a spus când a ajuns în capul scărilor! - Bună seara, mamaie - i-am răspuns. Ce doreşti, ce necaz te-aduce pe-aici? - Aş dori să vorbesc şi eu cu domnul ZERO, dacă se poate!